Caldura casei

   „Copiii sunt pururi precum Clopotele de Paste: redesteapta in om tot ceea ce nazuieste spre ceruri: speranta, iertare, iubire, bunatate, devotiune, impacare, mantuire. Copilul este darul sfant oferit oamenilor pentru a-si lumina sufletele, pentru a-si cere iertare si a se primeni.”

Fr.W.Forster

 

Deseori vad in ochii mamelor iubirea pentru copiii lor, pentru bucuriile, zambatele, frumusetile nascocite de copilaria din vietile lor. Vad privirile mamelor imbratisandu-si copiii ca pe niste icoane si stiu, fara indoiala, ca in fiecare inima materna vietuieste modelul divin al Maicii Domnului. Ea fiinteaza ca idealul de iubire si viata in fiecare inima de mama. Si astfel, privirile calde si induiosate de atat de multa iubire incalzesc casele sufletelor noastre – parinti si copii.

    Acasa este acolo unde vietuieste iubirea si nicaieri nu gasesti mai multa iubire decat in inima unei mame, in inima aceea tremuranda de dorul nesfarsit, inflacarat, continuu de a iubi si de a darui. Acasa este acolo unde vietuieste nadejdea, credinta si dragostea si unde sacrificiul e firesc, ca o mangaiere de noapte buna! Acasa e acolo unde mama isi imbratiseaza pruncul totdeuna cu gandul, cu fiecare suflare, dorinta si  gesturi caline si unde toata caldura inimii sale transpira in juru-i sudoare de speranta, vointa, bucurie, visare. Da, doar in inima mamei, ca fiica – ea insasi – a Maicutei divine – gaseti caldura casei totdeauna aprinsa de focul iubirii, al vietii, credintei, nadejdii si pacii din lumea intreaga.

by Maria

P.S. Pentru fiecare minunata participanta la provocarea de pe Scraper, mama si viitoare mama, ce ne imbratiseaza in Caldura casei.

Spiritualitate de week-end

  Uneori, asa cum obisnuim sa facem noi, romanii, mai mergem pe la o manastire. Cu ulei si vin rosu in sacosica, simbolizand uleiul pentru candelele de slava Lui Dumnezeu si rugaciunea gandurilor noastre, si sangele rosu varsat de Hristos- reamintind totusi si preschimbarea apei in vin la nunta biblica. Am inceput sa ma intreb si ce sa ducem in dar la manastire si de ce!
    Cu aceasta ocazie de calatorie, am gandit ca Dumnezeu ne arata cat suntem de mici in comparatie cu cat am putea noi sa fim, asa cum ne-a creat El. Dumnezeu ne invata sa fim buni si drepti pentru ca astfel suntem invingatori; uratul nu suporta lumina si Harul bunatatii si pleaca de la noi, la fel si oamenii rai.
      Oamenii au plecat urechea si voia lor la o non-valoare, la o falsa definitie a victoriei. Chiar in cuvinte, imediat intoarcem vorba, ranim cat mai tare prin cuvinte ca sa ne razbunam, insa ne simtim rusinati in fata cuiva mic si dragalas si in fata bunului simt. Cel mic (modest) este cel invingator si prosper. Da, credinciosul e prosper, daca alege sa fie, cel putin asa interpretez eu crestinismul.
      In calendar cunoastem din Biblie 2 tipuri de sfinti: bogati si saraci. Exista sfintii din pustiu, si sfinti extrem de bogati, cunoscuti pentru fapte bune, credinta, dreptate si curaj: Sf Ierarh Nicolae, Sf EpiscopSpiridon, Sf. Ierarh Nectarie, Sf Imparati Constantin si Elena, Sf  domnitor Stefan cel Mare, Sf. domnitor Neagoe Basarab.
     Noi, crestinii, ne vaitam si ne pedepsim singuri de prea multe ori. Si totusi, suntem asa de iubiti si aparati. Complet „blindati” cu dragostea Maicii Domnului, doar sa o strigam in gand. Mi-am amintit titlul unui acatistul si icoana Maicii Domnului, intitulate „Eu sunt cu voi si nimeni impotriva voastra”
 Maica Domnului este numita „izvor nesecat” de: mila, abundenta, adapost, vindecare, dreptate. Daca avem teama de a ne adresa direct Tatalui sau Lui Hristos, fiind o teama subconstienta de tatii nostri, de barbatii mitologici cu palosul, iata ca avem o calda mijlocitoare, parca special pentru noi, femeile simple, care nu suntem Ioane d’Arc.
     In alte religii gasim un barbat cel dintai: profet, leader. Insa in crestinism avem o enorma sansa : Maicuta. Poate Maica Domnului si Fiul- care a recunoscut ca iarta de dragul Maicii Sale, au fost semintele feminismului, sansa femeii la libertate, egalitate si credinta.
   Oferim daruri pentru cei morti din familiile noastre, desi au fost alcoolici sau foarte violenti, de ce sa nu cinstim cu daruri pe Hristos, pe Maicuta, care sunt curati si dumnezeiesti Prieteni? Sa dam uneori  o paine, o floare, un zambet pentru Maicuta, un sandwich pentru Hristos, asa.. ca pentru cineva drag care ne vegheaza.
        Cumva, cand gandesc la Maica Domnului, e o adiere de unitate cu divinul din toate, intelepciunea, prosperitatea si frumusetea fiind daruri de primit si de oferit, de lasat mostenire fiilor si acestei planete. Ma simt educata mereu de o Maica blanda si inteleapta.

Manastirea Cocos -Tulcea
        Mergem cu drag si recunostinta la manastire, fara sa mimam 10 minute o fata serioasa si o minte complet la altele, pupand in viteza macar 7-8 icoane si fugind inapoi acasa ca e meci la Tv. Avem biserici peste tot in oras, dar la manastire ….. Este la fel cu faptul ca avem flori peste tot, dar la manastire sunt „flori” atat de mari, atat de frumoase, incat se merita sa bati drumul pana acolo la finele unei saptamani si sa te intorci „ametit” de parfumul ingerasilor ce si-au facut salas pe acele meleaguri. Ba mai vii si cu binecuvantari pentru acasa, sa ai la pachet, impreuna cu toti cei dragi.
                                     by Ana-Maria

Arhanghelii – arhetipuri ale Pamantului

Plansa de colorat Arhanghel
sursa

Arhanghelii sunt arhetipuri ale Pamantului si nu doar ale lui, ci si ale altor planete. Arhetipuri ale Vietii, emitatori, amplificatori ai Conceptelor Sursei -Dumnezeu. Numim 7 raze initiatice, oau, ce cuvinte! Culorile curcubeului, spectrul de Lumina manifestat de 7 reprezentanti. Totusi, sunt mult mai multi arhangheli, cunoscuti deja ratiunii noastre, omenirii actuale.

     Mie imi este greu sa ma opresc la lucrul cu un singur arhanghel, pentru ca indata ce incep rugaciunea, parca toti sunt unul si indata ma simt in comuniune cu Dumnezeu, Tatal nostru.
Prima impresie, primul gust pe care-l emit arhanghelii este iubirea lor fata de Tatal nostru, reamintirea ca sunt si eu din Tatal a toate. Reintegrarea in circuitul „european” angelic, divin, este foarte placuta prin intermediul arhanghelilor.
    Acesti conducatori ceresti sunt atat de sensibili la iubirea de Dumnezeu, incat- desi noi suntem oameni, numiti pacatosi si buni de nimic de catre biserica-, ei indata raspund iubirii noastre catre Dumnezeu. Cu orice cuvinte ne-am ruga arhanghelilor, ei simt mai presus de orice vorba dragostea noastra fata de Tatal-Dumnezeu. Dragostea fata de semeni o dezvoltam foarte frumos in comunicarile cu arhanghelii. De ce fata de oameni? Pentru ca dezvoltam iubirea fata de tot ceea ce a creat Dumnezeu. Iubirea din noi este activata, daca pot spune astfel, fata de toate, inclusiv semenii nostri. Nu mai iubim oamenii pentru ceea vedem rational la noi si cei din jur, ci de dragul Lui Dumnezeu  iubim, fara vreun sentiment personal sau atasament rational.
    Bun, totusi cum explicam paradoxul ca intram foarte usor in comuniune cu ei, dar foarte greu au efect meditatiile in stufarisul energetic din noi, din chakrele noastre, din traseul vietii noastre? asta nu e nici pentru ca nu avem credinta, nici pentru ca e o iluzie comunicarea cu arhanghelii, ci pentru ca abia recent am inceput sa folosim partea divina din noi. Partea spiritual-afectiva indata raspunde Luminii, e firesc, insa partea fizica, programele bilogice de imbatranire, mentalul inferior al logicii este deformat, sau involuat, sau nefolosit cum ar fi armonios si divin sa fie folosit.
   Indata ce iesim din meditatie sau ruga, parca ramanem aceeasi pragmatici. De fapt, noi nu ramanem aceeasi pragmatici, ci gandim la reactia celorlalti de negare a frumosului ce l-am experimentat in taina. De fapt si ceilalti traiesc ca si noi aceleasi stari de extazi, ei gandesc acelasi lucru despre noi, precum ca am nega veridicitatea extazului lor.
  In orice comunicare angelica, ne raman in campuri energii si CALITATI angelice, arhetipale frumoase si divine, nu plecam acasa cu mana goala.
 Arhanghelii sunt uniti intre ei, se ajuta reciproc in misiunile lor, daca este cazul, pentru ca ei traiesc Unitatea si manifesta Unitatea Sursei. De fiecare data cand manifestam Unitatea Sursei, in familie si la serviciu, ceilalti se simt atrasi de noi, de sentimentul Unitatii din ei insisi. La fel cum noi ne indreptam spre Arhangheli regasind pe Dumnezeu, unii oameni se indreapta spre noi , regasind acelasi sentiment al sursei divine.
      Nu e bine ce face biserica, sa puna accent pe sfinti si sa nege alte entitati divine, pentru ca tocmai aceste astfel de entitati au ca misiune specifica incredintata de Dumnezeu sa ajute omenirea, sa o insoteasca pe drumul evolutiei , intoarcerii spre Sursa si a fi din nou creativa.
    Daca privim omenirea ca pe un diamant, intelegem cu usurinta ca doar oglindindu-se entitati angelice in acest diamant putem straluci cu adevarat.
(Chamuel)
      Daca privim fiecare om-un mic diamant, particula a marelui diamant, doar slefuindu-se cu arhangheli si Ingeri poate straluci si poate creste in adevarata Sursa Creatoare.
      La fel cum din gema de sare se curata pamantul si avem sare curata pe masa, tot astfel si omul ce se curata de legea Talionului poate straluci si poate fi cu adevarat „sarea pamantului” asa cum spunea Domnul nostru Iisus Hristos.
    Biserica a gandit ca daca avem pr Hristos si Sfintii, Sfanta Treime, Fecioara preacurata, nu mai avem nevoie sa cunoastem suita de arhangheli. Insa arhanghelii au inspirat si ocrotit pe Hristos si pe Maica Domnului, pe Ioan Botezatorul si pe Tobias, poporul evreu in pustie, de ex. atunci de ce sa nu deschidem ochii ca acestia sunt de fapt calauzitorii oamenirii inca din cele mai vechi timpuri ale omenirii? Desi era Moise cu evreii, se marturiseste in Biblie ca Arhanghelul Mikael i-a acoperit ca un nor. Desi a sosit Hristos la trup, se marturiseste ca ahanghelii Mikael si Gabriel i-au fost alaturi, Gabriel L-a vestit, si pe El si pe Maicuta, si pe Ioan Botezatorul.
  E timpul sa acordam mai multa atentie acestui rang angelic, sa-i recunoastem implicarea atat de calda si apropiata in evenimentele omenirii. Despre minunile arhanghelului Mikael sunt marturii in ortodoxie, se comemeoreaza in calendar minuni ale acestora, minuni – implicari ale lor in vietile oamenilor.
     Mai presus de orice destin personal, se afla destinul omenirii. Al intregului. Extrapoland acest fapt, omul si omenirea sunt parte a Intregului Divin creat din Iubire, de aceea Arhanghelii, desi „mareti”, ajuta pe noi cei mici. Pentru ca asa cum nu suntem fericiti daca avem o musculita in ochi, nici Divinitatea nu poate fericita cu parti din creatie ramase involuate sau inclinate spre rau -distrugere.
      La fel cum banii ne vin si pentru noi, dar si pentru cei din jurul nostru (sa intretinem copilul la scoala, sa intretinem vreo ruda sau sa platim facturile si sa cumparam alimente, haine si sa intretinem comertul si locurile de munca) tot astfel si si arhanghelii cand ajuta un om, ajuta fluxul acesta al emisiilor divine ale acelui om in toate aspectele vietii sale.
   (Raphael) Dorim cu disperare vindecarea si armonia, sa fim  iubiti, apreciati. In primul rand, vindecarea nu este doar fizica, deoarece un om doar sanatos, dar sarac si singur, nu va fi fericit. Vindecarea = toate aspectele umane: fizice, afective, materiale -pt ca traim intr-o lume cu trup si nevoi fizice aferente trupurilor noastre.
     Vindecarea presupune Lumina sufletului, integrarea sufletului in suprema Unitate -Dumnezeu-Sursa. Amintesc Suflul de Viata – Duhul Sfant. Cunoastem deja mesajul ca unde este Dumnezeu este armonie, sanatate, pace. La tot pasul avem aceasta numita inalta cunoastere chiar sub nasul nostru. Acest Suflu de Viata este „suflat” peste tot ce a creat Dumnezeu: Hristos, ingeri, Arhangheli, Heruvimi, oameni, plante, cristale, animale, planete. Avem in comun acelasi Parinte toata ierarhia Kabalei si toate speciile terestre.
     Abundenta se poate manifesta si daca nu suntem orgoliosi si acceptam ajutor atunci cand nu ne descurcam singuri. Aceasta aduce si prietenie, ascultare, smerenie. Intotdeauna cel care invata sa primeasca va sti sa daruiasca si chiar va darui, insa va darui din recunostinta ca a fost ajutat la nevoie, fara sa pretinda ceva in schimb d ela cei ajutati. Abundenta ajuta la realizarea Fraternitatii pe pamant, la unitatea in familii.
     Sanatatea gandita doar trupeste: trupul fizic este doar o parte a Omului, cum ar putea trupul sa redevina sanatos, cand sufletul, afectivul, gandirea sunt complet pline de frica si razbunare, de gelozie si ganduri la nedreptatile ce vi se fac? Insanatosirea trupului soseste treptat. Unii gandesc ca medicul le-a taiat tumoarea si gata! Dar oare medicul potrivit nu il gasiti tot prin rugaciune si smerenie? O doamna s-a operat a 5-a oara pentru aceeasi tumoare care tot crestea, abia ultima data, cand s-au facut rugaciuni, a schimbat medicul. Da, medicul rezolva, dar unii medici rezolva cu brio operatiile.
      Cand va simtiti iubiti, cadn sunteti bucurosi pentru reusitele copiilor , cand sotii au loc bun de munca, automat ficatul nu mai este agresat de frica, vasele de sange nu se mai strang la fiecare bataie a inimii, si tot asa. Firesc sunteti mai sanatosi cand iubiti si cand va rugati, pentru ca armonia si abundenta insotesc viata voastra.
    (Metatron) Gandim de multe ori la judecata Lui Dumnezeu, dar am putea gandi mai bine la Legile Divine. Nu sunt deloc inaccesibile, ba chiar orice comunicare angelica respecta si emite legislatia Divina de neincalcare a liberului arbitru, de iertare si credinta. Legile terestre sunt greu de inteles, insa legile divine le manifestam si le cunoastem inca dinainte de a ne naste. In timp ce legislatia terestra se schimba de la o epoca la alta, de la un an la altul, legislatia Divina este imuabila, am cunoscut-o in toate epocile, o aplicam in toate relatiile noastre, in toate evenimentele noastre. Prin Rezonanta, de exemplu.
   Gandim la cum suntem noi judecati de Dumnezeu, dar nu asteptam raspunsul, plus ca e timpul sa intelegem ca Dumnezeu nu poate simti placere sa pedepseasca, acesta e un sentiment negativ si razbunator, inexistent la Creator si Arhanghelii si ingerii sai, precum nici la oamenii care iubesc pe Dumnezeu sincer, cu inima curata.
     Multi romani am ajuns sa facem fapte bune „pe banda”, ca sa fim iertati de pacate. Dar fara sa iubim. Acest gen de fapte bune sunt o buna etapa in evolutia darniciei omului, dar nu si treapta finala a darniciei. Iubirea este Viata. Asta e firesc sa emitem in primul rand.
     Ma adresez tuturor „anonimilor” care-si pun intrebari si considera ca daca sunt autori renumiti, recunoscuti social, nu sunt „recunoscuti” nici in cer, la Dumnezeu si Ierarhiile Sale. Aici e o mare greseala de gandire!!!
    Multi cred inca faptul ca daca respecta partea morala, ofera suficient pentru a primi de toate de la Dumnezeu. Dumnezeu insa a creat legi ale darniciei, daca vreti sa le numiti astfel, si anume orice darnic va primi , sau proverbul romanesc arhaic „darea vede marea”. Toti care au daruit iubire, sfaturi, ceva din putinul lor material ori afectiv, toti va vor marturisi ca au primit ce aveau nevoie, chiar material foarte mult. Pentru ca au primit pe masura darniciei lor afective, a iubirii daruite. Cum va imaginati ca ar putea cere Dumnezeu sa daruiti 2 lei, daca voi nu aveti in buzunar, ca sa primit 2 lei la loc? Daruiti 3 sfaturi, de ex, cu toata iubirea, si primiti ce aveti nevoie. sunteti in fluxul iubirii de daruire, automat se aplica Lega divina Creata.
       Ganditi mai putin la judecata si mai mult la daruire. Toata viata voastra se va armoniza Abundentei si va respecta Legile Divine.
by Ana-Maria

Ruga la icoana Tanguirea a Maicii Domnului

As vrea sa nu mai plangi Maicuta,
Cu nesecate lacrimi.
As vrea durerea sa-ti alin
Si mainile mi le inchin
Rugand pe Bunul Dumnezeu
Iubirea mea s-o puna… pe rana Ta.

Nu vreau sa suferi Maica;
Si-as vrea ca viata mea s-o iei
Si sa-Ti alini cu ea
Durerile din lume.

N-as vrea ca lacrimile Tale
Sa unde tot pamantul,
Dar inteleg ca doar asa
Ne spala pe noi Sfantul.

Altar iti fac din mintea mea
Si inima – o ruga,
Iar vocea mea Ti-o daruiesc,
Sa-Ti fie Tie cantec.

Nu pot Maicuta sa Te-alin
De ale lumiii patimi,
Dar Iti soptesc: ia viata mea
Sa te urmeze ‘n veacuri.

As vrea iubirea s-o impart
In fiecare zambet
Si fiecare ochi sa vada
Marirea Ta in veacuri.


As vrea, Maicuta,
Sa ‘nteleaga toti oamenii din lume
Ca lacrimile Tale curg
Durerea sa ne-aline.
by Maria 

Boboteaza


   Conversatii cu Ana
    Boboteaza, ii spun Anei, inseamna pentru mine un prilej de sfintire, de reinoire a mea – ca suflet si trup – si a tot ceea ce ma inconjoara. Daca Craciunului inseamna Nasterea, atunci Boboteaza este Botezul. Asa simt, astfel vad lucrurile, nu stiu cum altfel sa simt aceasta sfintire a tot ceea ce este, fiinteaza, in jurul meu: ape, oameni, animale, case. 
    Postul din ajunul Bobotezei e un post de pacate, o oprire de la a gandi/face/spune ceva, orice, impotriva binelui. Maine mamicile, gospodinele, bunicile si ele mame la randul lor impreuna cu toti credinciosii vor merge in casa Domnului si se vor impartasi dupa postul din ajunul Bobotezei cu cuvantul lui Dumnezeu, iar apoi vor veni fiecare pe la casele lor sa-si sfinteasca casele, familia si chiar animalele. 
    Toate au un rost al lor, o logica si o anume cursivitate a evenimentelor – post, impartasire, sfintire. Sfantul Ioan Botezatorul cerea celor veniti la botez martusirisea pacatelor, iar apoi ii boteza in apele Iordanului promitandu-le sfintirea cu Duh Sfant la venirea lui Iisus. Iata deci, ca toate se incep cu pasi mici, intai postul, apoi botezul, apoi sfantirea cu Duh Sfant. Credinta are treptele ei; nu poti sari, nu poti trisa, nu te poti tocmi pentru o treapta mai inalta, trebuie doar sa vrei, sa crezi, sa „lucrezi” cu tine insati. Parintii fac un mare favor copiilor botezandu-i si neamul romanesc face un favor  generatiilor urmatoare pastrand traditia botezului particular. 
    Matei este botezat pastrand traditia parintilor nostri, iar de la nastere si pana acum la varsta de doi ani, impreuna, cu pasi mici invatam despre Dumnezeu, mergem duminica la biserica si Matei primeste impartasania, ne inchinam fotografiilor de familie ale lui Dumnezeu, adica Maicutei, Pruncului Iisus si Sfintilor. Incerc sa-L cunosc, sa-L invat, sa-L ascult si …cred!
    Incerc in fiecare dimineata sa-i dau lui Matei anafora si aghiazma, dar uneori uit. Matei are un Inger pazitor puternic asa ca-l indeamna de se serveste singurel cu „painica de la preot” cum ii spune Matei si bea „apa”, amandoua lasate la indemana. Cu mirul umbla in buzunar cum umbla preotul cu busuiocul, adica pretutindeni si la orice ora. 
    Seara inganam impreuna Ingerasul meu, iar apoi ii cant „Tatal nostru” ca sa adoarma linstit, senin si mi se pare cumva ca astfel il las adormit in bratele Maicii Domnului. Nu-mi este teama de noapte, de singuratatea si tacerea in care se cufunda adormind. E in brate sfintite, in brate de lumina, in brate divine!
    Toate aceste gesturi sunt in mine, trairea lui Dumnezeu, credinta, cumva ca si cand in spirala ADN-ului meu o gena dominanta se manifesta cu putere, iar unicul ei rol  este implinirea mea ca fiinta spirituala. Imi reprosez multe, mai ales lipsa rugaciunii formale, un ritmul zi-noapte, dar am uneori trairi calde, tandre pline de duiosie si blandete asa cum cred eu ca sunt ingerii si sfintii, ca o rugaciune a inimii nerostita dar simtita.
   Astazi am stat imbratisata cu Matei, in tacere, nemiscati ascultandu-ne unul altuia respiratia si simteam ca suntem imbrasisati la randul nostru de apiri mari si albe, calde, de lumina. Chiar si acum amintindu-mi acea stare de iubire ma infior la gandul ca Ingerii nostri protectori se fac simtiti si ne imbratiseaza cand, in tacere, sufletele noastre rezoneaza pe unda iubirii. O iubire senina, pura, intre copil si mama. 
    Acesta a fost ajunul Bobotezei pentru noi –  iubirea tandra si simpla intr-un post al unui moment de tacere cand imbratisati de ingeri ne-am ascultat fiintele launtrice. Maine ne vom sfinti! Ne vom sfinti cu apa sfanta si binecuvantata! Cred cu tarie in puterea vindecatoare, curatitoare a aghiazmei asa cum cred in vorbele parintelui duhovnic „fiecaruia dupa credinta sa”, asa cum cred cu tarie in vorbele Domnului, asa cum cred cu tarie ca nu gresesc invatandu-l pe Matei despre post si sfintire. Simt asta, cu toata fiinta mea, in fiecare clipa in care ma gandesc la Hristos…
       
    Ana: Despre nestricaciunea apei sfintite sau minunea aghiasmei. 
    „In ajunul si in ziua de Boboteaza, in toate bisericile ortodoxe, cu puterea Duhului Sfant, la rugaciunile arhiereilor si preotilor se sfinteste aghiasma cea mare, care are darul nestricaciunii. In timp ce o apa nesfintita se altereaza in scurta vreme, aghiasma nu se strica niciodata. Dupa zeci de ani de pastrare in vase inchise sau deschise, ea isi mentine prospetimea, gustul si darul ca si in ziua cand s-a scos din izvor. 
    Este si faptul acesta o dovada ca adevarul de credinta este numai in Biserica Ortodoxa; ca „Duhul Adevarului, Care de la Tatal purcede”, pe Care Fiul L-a trimis (dupa inaltarea Sa la cer – in ziua de Rusalii) peste Sfintii Apostoli si peste Biserica apostolica prin lucrarea Sfintelor Taine, Isi face lucrarea in mod desavarsit numai in Biserica adevarata – ortodoxa.
   Voi aminti aici un fapt istoric deosebit, care intareste cele scrise mai sus. Dupa ce Mihai Voda Viteazul a intrat triumfator in cetatea Alba Iuliei, unind (desi pentru putina vreme) cele trei principate romanesti, a dorit sa cinsteasca acest mare eveniment si sa aduca multumita lui Dumnezeu pentru aceasta biruinta, prin construirea unei biserici-catedrale in cetatea Alba Iulia; precum facea si Binecredinciosul Voievod Sfefan Cel Mare si Sfant si alti domnitori romani in urma marilor victorii asupra armatelor dusmane. Dar cum in Alba Iulia , pe langa ortodocsi, erau si catolici, s-a facut mare neintelegere si sfada pentru pretentia pe care o avea fiecare din cele doua tabere de a le apartine noua biserica pentru cultul lor. 

    Atunci, inspirat de Dumnezeu, „Mihai Voda crestinul”, pentru a face pace intre ortodocsi si catolici, le-a propus: „Sa iesim cu totii in poiana cetatii; ortodocsii cu preotii si credinciosii lor, iar catolicii la fel, cu preotii si credinciosii lor, si separat fiecare ceata, prin preotii ei, sa savarseasca slujba sfintirii apei (adica sfestania – aghiasma), si la care aghiasma va ramane nestricata, a lor sa le fie noua biserica“. Propunerea a fost primita si executata intocmai. 
    Dupa slujba, in fata voievodului, s-a pus aghiasma in doua vase separate, care s-au sigilat si pecetluit cu pecetea domneasca si s-au pus in custodie cateva saptamani; dupa care, facandu-se cercetarea, au gasit aghiasma ortodocsilor nestricata, cristalina si proaspata, ca luata atunci din izvor, iar a catolicilor se alterase. 
    Ce a urmat e usor de inteles: biserica s-a facut pentru ortodocsi si strajuieste triumfal cetatea Alba Iuliei pana astazi, sub numele de „Catedrala Reintregirii”, cu hramul Prea Sfintei Treimi. Acest eveniment – minune – se afla scris in analele de istorie ale vremii, care se pastreaza la Biblioteca Academiei Romane, unde se pot cerceta spre convingerea indoielnicilor.”
                                                                                                       Arhim. Gavril Stoica 
                                                                                       Sfanta Manastire Zamfira
                                                                                 Lumea credintei, anul III, nr. 1(18)
by Maria

Iubirea

    Conversatii cu Ana

    Fara iubire nu e zambet, nu e stralucire in ochi, imi spune prietena mea. Iubirea e Viata. E superb ca tot mai multi vorbim deschis, iubim sincer. Si da, iubirea are de trecut proba timpului, vorbesc si eu si de prietenii, nu doar de relatia cu copilul. 

    Cand iubesti, e spatiul de iubire care se extinde mereu si atrage mai multe prietene si  copii lor, atrage mai multa dragoste din partea partenerului de viata, atrage inca un copil, inca un animal sau un al doilea, al treilea copil, sau alte flori. 
    Chiar daca pleaca 2 prietene, se „retrag”- nu inteleg bine procesul sau de ce, ei bine o noua prietenie devine mai frumoasa, mai ampla. Mereu iubirea creeaza un spatiu mai mare, da, chiar aici in planul „material”. 
    Iubirea implica si libertate. Sunt atat de frumosi oamenii cand sunt liberi, fac exact ce e bine pentru ei..doar pentru ca cineva chiar are incredere ca aleg ce e optim pentru ei. Pentru mine nu are importanta ca ceilalti aleg culoarea rosie, sau galbena, ci ca aleg culoarea potrivita pentru ei, chiar daca e o culoare care mi-e nu-mi place in mod special. 
    Omul e ca un tablou care se picteaza singur, numai sa i se spuna ca sigur tabloul lui e cel mai frumos pentru el. Sa ne ajutam sa iubim tabloul interior. Astfel, intreaga lume o vom vedea mai frumoasa, deoarece deja tabloul nostru e cel mai frumos pentru noi, oare care e cel mai frumos pentru celalalt? Hai sa descoperim impreuna! E mereu o „des-coperire” omul.
    Imi privesc tabloul interior chiar acum, ii spun eu. Ma des-copar privindu-ma in ochiii si inimile celor ce ma iubesc si realizez ca uneori am nevoie de mai multe culori; culoarea rabdarii, culoarea credintei, culoarea nadejdii nestramutate. Sunt propriul maestru, intr-un propriu tablou pe care incerc, an de an, sa-l pictez cu cat mai multe nuante din culorile nenumarate ale virtutiilor pe care incerc sa le aflu, sa mi le adaug propriului Eu.
    Ma pictez chiar acum in culorile libertatii si increderii oferite copilului meu de a-si alcatui propriul tablou. Matei deseneaza cu tempera inocentei si-a purei bucurii, cu acuarela jocurilor in nuantele veseliei, cu creioanele-curcubee isi deseneaza viata, chiar acum, sub privirea mea mirata, senina, increzatoare in talentul lui de a fi copil al lui Dumnezeu. 
    Matei e un inger-copil si totodata un cristal batran in care intreg universul si-a scris, in culori, istoria vremii, e inima lumii intregi zambind divinului fiecaruia din noi, e pictorul propriei panze tesute de arhangheli in cer, panza pe care vin stele sa doarma, vin frunze de toamna sa se alinte, vin fluturi dansand si valuri de mare cantand serenade, vin clipe, priviri, sarutari si uneori soapte de dor, dar mai ales vin imbratisarile mele rostite, cand ii raspund la intrebari  cu „Te iubesc cu toate inimile, dragul mamei, Matei!”
    …Da, fiecare copil isi picteaza propriul tablou, ii trebuie doar increderea mamei, libertate, culori si iubire, mai spun eu, lasati, asadar, scumpe mame, copiii sa picteze viata in culori de iubire cu creioane de curcubeu.
by Maria

Nasterea Domnului

    Se apropie Craciunul; momentul, pentru mine, cand cred ar trebui sa renastem cu totii ca prunci. Sa ne redefinim gandurile, sa eliminam memorii negative, frustrari, sa renuntam la orgolii si sa ne imbratisam cu puritatea gandurilor de copil. Simt pretutindeni, dar mai ales in preajma copilului meu, Matei, cum toate dorintele copiilor se ridica la cer sub forma de dorinte-gand imbratisand cerul. Simt milioane de rugi puerile, neimbracate in false memorii, dar mai ales rugaciuni pure, din suflete mici de copii cum urca la cer ca spirale de zambet amestecat cu divinul din noi.

   Nasterea Domnului nu e doar prilej de sarbatoare langa bradul frumos impodobit, ci minunata ocazie de a ne aminti, fiecare de Bethlehem-ul din sufletul nostru. Sa vizualizam pestera, simbol al intunericului din noi in care Domnul nostru Iisus Hristos se naste sa aduca Lumina, Pacea, Iubirea. La miezul noptii, duminica, se va naste pruncul Iisus. (Nu intamplator, desigur, caci Dumnezeu a facut Lumina intr-o zi de duminica, iar din punct de vedere calendaristic este duminica in care ziua creste, iar noaptea scade.)  

  Simt – ca om – ca de fiecare data, de Craciun, renasc – ca prunc – in bratele Maicii Domnului. Ma cuibaresc in bratele Ei de iubire si-mi recastig pacea inimii. Ca mama insa, imi primesc pruncul, in fiecare an de Craciun, din bratele Domnului, de parca rememorarea Nasterii Domnului imi readuce in suflet emotiile primei iubiri ca mama. Imi privesc pruncul, eu insami percepandu-ma ca un copil in bratele de lumina ale Maicutei si, aninati langa Inima Ei ne simtim imbratisati de vibratii divine. Si nu suntem singuri, caci alaturi de noi sunt mamele si copii din lumea intreaga. 
    Privesc in jur, sunt mame si copii… o multime de luminite zglobii, de zambete materne de fericire, de imbratisari tandre, atente, de intrebari si raspunsuri aninate deasupra cerului lor ca si cum copiii din lumea intreaga detin raspunsul universal valabil al tainelor lumii. 
    Da, copiii sunt mici duhovnici ai sufletelor noastre. Ei stiu sa stearga lacrima unei mame fara dojana, stiu sa imbratiseze fara sa ceara, stiu sa iubeasca cum noi am uitat, stiu sa priveasca in ochi fara teama, stiu sa se bucure doar pentru ca sunt, stiu sa rada pentru ca e dimineata, stiu sa nu judece, stiu sa aduca iubire, lumina si pace ca pruncul Iisus in caminele noastre, nu doar de Nasterea Domnului, ci in ajunul fiecarei zile vietuite alaturi de ei.

    Iubesc Craciunul in sensul lui religios ca redescoperire a copilariei uitate, ca bucurie nestirbita dintr-o inima de copil, ca emotie dintr-un suflet neintinat de pacatele vremii, ca iubire de Dumnezeu – Lumina Cea Adevarata a trairilor mele, dar mai ales ca fericirea mea de mama cand il privesc pe micul Matei si ne imbratisam intr-o calda unire de suflete pereche, de dragoste nerostita, doar simtita, de unire cu Dumnezeu. 

    
    Simt Craciunul ca momentul incununarii jocului de-a Ingerii cu Mateiul meu mic, cand doar ne privim, si fara vorbe, rostim „te iubesc!”; fara cuvinte, fara atingeri, fara lacrimi, fara a cere, fara suspine, fara sperante si fara promisiuni. Doar noi doi, ochi in ochi, cu Ingeri in inimi, cu Dumnezeu nerostit pe buzele noastre, cu Lumina in constiinte si Pace in suflete nostre mici, suave, purtate la Ceruri de Arhangheli mareti, ca biruitori voievozi de lumina ce poarta in ei memoria dragostei mele de mama si puritatea scumpului meu Matei.  

    Alaturi ne este intreg universul si, impreuna cu dragostea tuturor mamelor din lumea intreaga si invaluiti de puritatea, creativitatea, neprihanirea, lumina, firescul, iubirea copiilor lor, aninati in bratele Maicutei Domnului, suntem toti, dar toti, ca intr-o icoana, familia cea mare si unita a lui Dumnezeu.

Craciun Fericit!




by Maria
P.S: Da, copiii sunt duhovnici ai sufletelor noastre. Aveti dovada aici:

Experimentul Zaica: „Am descoperit similitudini între gândurile copiilor şi cugetările Sfinţilor Părinţi“

Duminică, 01 Iunie 2008
    Dorel Zaica este artist, scriitor şi un profesor îndrăgostit de lucrul cu copiii. Atât de îndrăgostit, încât a pus la punct un experiment şi o metodă de păstrare a imaginaţiei de copil. De ce trebuie să conserve adultul cât mai mult din gândirea copilului? Ne-o spune chiar Dorel Zaica: 
    Artiştii şi savanţii, păstrându-şi ori redescoperindu-şi creativitatea copilăriei, ajung la o fază în care din nou îşi «incendiază» propria imaginaţie. Scriitorul ajunge să scoată roman după roman, de parcă cineva i-ar dicta tot felul de întrebări, pentru că, prin antrenament, el reuşeşte să se reîntoarcă la ritmul acela fantastic al copilăriei.“ Despre uimitoarea lume interioară a copiilor, în interviul care urmează.
    Domnule profesor, v-aţi dedicat întreaga carieră şlefuirii celor mai fragede talente. Ce v-a determinat să exploraţi universul magnific al copilăriei, cum v-a venit ideea?
    Ideea mi-a venit foarte simplu, ca urmare a unei păţanii. M-au rugat într-un an prietenii să fiu Moş Crăciun, pentru că, fiind profesor, mă pricep mai bine să stau de vorbă cu copiii. Trecuseră şapte ani de când activam în învăţământ. M-au îmbrăcat în nişte haine aduse din recuzita unui teatru şi am sosit la domiciliul cu pricina. Din clipa aceea, părinţii nu au mai existat pentru ei.Toţi s-au strâns în jurul meu şi i-am rugat să ia loc. Încercam să stau de vorbă cu fiecare în parte, cu intenţia de a scoate măcar două-trei vorbuliţe de la ei şi dorind să mă simtă cât mai apropiat de sufletul lor.
    Dar s-a întâmplat următorul lucru. La tirul de întrebări banale, o fetiţă îmi răspunde, printre altele, că ea stă în Balta Albă, lângă lift. Şi am realizat că acest răspuns aproape caricatural avea, de fapt, o logică a lui, deoarece blocurile din acel cartier erau îngrozitor de asemănătoare, întinzându-se pe o suprafaţă foarte mare, lipsită de parcuri, biserici, săli de sport sau terenuri de joacă. Ele aveau aspectul unor ghetouri şi, de aceea, pentru copil punctele de reper nu mai puteau fi cele din vechiul oraş. Acest răspuns caricatural l-am asociat imediat cu desenul copilului care e fermecător în sinceritatea lui, care e la fel de laconic exprimat. 
    De atunci întrebarea care m-a frământat era: dacă copilul care desenează şi pictează este acelaşi care rosteşte sau scrie un gând, nu ar trebuie oare să-l „căutăm“ pe copil de gânduri, să-l punem în situaţii favorabile de a scrie şi a rosti cel puţin tot atât de multe câte găsim prilejul de a-l determina să deseneze. Şi am pus ani de zile întrebări copiilor, la început cât mai variate, apoi clasificate pe domenii care cuprind şcoala, familia, timpul liber, jocul, deci tot ceea ce e legat de universul lor imediat.
    „Copilul e între diavol şi Dumnezeu
    Imediat după Revoluţie, s-a găsit prilejul de a-i chestiona şi pe teme religioase. Dar nu m-am putut repezi imediat pe acest nou tărâm, deoarece primele întrebări pe care mi le-am alcătuit aveau stângăcia lor. Cel care pune întrebări trebuie să ştie să rostească gândurile respective, termenii aceia trebuie înţeleşi. De frică să nu fac tot felul de gafe, am început să citesc. Şi am descoperit cea mai minunată literatură, încărcată de înţelepciune. Dacă am cunoaşte cu toţii această literatură şi am începe să mergem mai des la biserică, sunt convins că nu ar mai exista maldărele astea de mizerii din jurul nostru.
Copilul e între diavol şi Dumnezeu, căci filmele de la televizor şi jocurile de pe calculator sunt curse diavoleşti întinse la tot pasul copiilor.
    Ce frumos a răspuns un copil când l-am întrebat: „Oare de ce boală suferă adulţii care fac legile, de nu se gândesc că ar trebui să interzică filmele violente, pe care copiii găsesc prilejul potrivit să le vadă?“. Şi aici nu e vorba doar de ţara noastră, ci e o problemă globală. Trudeşti o viaţă întreagă, într-o instituţie şcolară sau ca părinte, să creşti copilul cum trebuie şi vine cineva care face un film plin de „scârboşenii“ şi-ţi distruge toată munca.
    Răspunsul copilului a fost: „Aceşti oameni care fac filmele şi care sunt lăsaţi să le facă suferă de boala de nemaitrezire“. M-am gândit imediat la Goppo, la omuleţul lui, care aleargă dintr-o parte în alta a globului strigând: „Treziţi-vă, treziţi-vă!“. Aşadar, nouă, adulţilor, ne trânteşte un copil un asemenea răspuns prin care să ne scuture, să ne trezească la realitate, pentru că suntem cu toţii nişte adormiţi, nu mai avem habar la ce consecinţe teribile duc aceste forme de manifestare, chipurile, de cultură. Iată un crâmpei dintr-o discuţie avută cu un copil pe teme de credinţă, dar într-un sens foarte larg, care ne pătrund pe toţi.
    Ce este experimentul Zaica?
    Mă gândesc la ceea ce am făcut de când eram profesor foarte tânăr: nu m-am limitat doar la ceea ce era scris în manual sau în programa şcolară. Întotdeauna am pus şi întrebări colaterale, am venit cu albume de reproduceri. Iar unde am avut prilejul – şi au fost destule tabere – am legat orele noastre de frumosul din natură ori de frumosul făcut de mâna omului. E foarte firesc să legi lecţia de viaţă, de tot ceea ce ne înconjoară. Aşa s-a întâmplat şi cu culegerea de gânduri ale copiilor. Sunt gânduri care au legătură directă cu lecţia şi gânduri care sunt total diferite.
    „Cum e să fii Maica lui Dumnezeu?“
Când am ajuns să adun material legat de credinţă, după cum vă spuneam, m-am apucat să citesc o serie întreagă de cărţi, fiindcă eu nu am beneficiat de o educaţie religioasă, datorită vitregiilor epocii comuniste. Şi atunci, mi-a venit ideea ca eu să mă axez nu pe lecţii de religie propriu-zise, deoarece eu nu sunt un astfel de dascăl, ci pur şi simplu pe ceea ce cred copiii despre Casa Domnului, despre Cruce, despre Iisus Hristos, despre Maica Domnului etc. Şi aşa, m-am trezit gratulat cu nişte minuni de gânduri. De exemplu, spune-mi: „Dacă ţi-ar ieşi Maica Domnului în cale, ce ai face? Cum ai reacţiona?“. Iar copilul mi-a răspuns: „Dacă s-ar întâmpla această minune, eu aş întreba-o repede cum e să fii Maica lui Dumnezeu? Care e trăirea ei? Să-mi povestească ea, în persoană“.
    Sunt foarte multe gânduri fermecătoare pe care ei le pot spune, dacă îi provoci. Însă, noi nu prea îi provocăm şi nu ştiu de ce. Nu prea ieşim din tiparele noastre scolastice. Şi nu cred că e o treabă foarte folositoare. E bine să înveţi exact ce spune cartea, dar o discuţie liberă cu copiii pe teme religioase e necesară, mai ales dat fiind faptul că ei suferă, acasă, diferite influenţe care îi depărtează de Biserică. Nu spune nimeni să creăm o dezbinare între părinţi şi copii, dar o discuţie liberă cu ei ar fi, cred, foarte interesantă şi din punctul de vedere al adulţilor care se ocupă de educaţia lor religioasă. Pentru că ar putea să-i cunoască mai bine cum gândesc, ce fel de influenţe există, şi cum ar putea să-i aducă pe calea cea bună, fără să recurgă la contraziceri, ci încercând să discute de ideea de bunătate, de întrajutorare. Şi îi învaţă mai degrabă să fie nişte egoişti.
    Le-am pus chiar întrebări-problemă: „Cum ieşiţi voi din situaţia delicată de a fi avut un conflict fizic cu un coleg? Poate v-aţi luat la bătaie şi aţi povestit acasă, cu amar, ce vi s-a întâmplat. Iar tatăl sau bunicul a sărit repede să vă explice cum trebuie să daţi şi voi, ca să nu fiţi atât de blegi şi s-o încasaţi. Şi primiţi sfatul acesta şi după aceea, vă treziţi, la şcoală, la ora de religie sau la biserică, că primiţi exact sfatul invers: când te trezeşti angajat într-un conflict violent, tu să nu răspunzi la fel. Ce faceţi în situaţia asta?“.
Şi cine-i scoate din încurcătură, până la urmă?
    Părerea mea e că singura fiinţă care-i poate scoate din încurcătură e preotul sau profesortul de religie. Ei trebuie să găsească tactul necesar, încât să nu creeze o stare de aşa-zisă jignire în care s-ar putea regăsi mulţi din părinţii care se simt cu musca pe căciulă. Trebuie recurs la o serie de exemple pentru a arăta în ce situaţii tragice s-a ajuns, când la violenţă s-a răspuns cu violenţă. 
    Dar exemplele pot fi nenumărate şi le afli stând de vorbă cu copiii, aşa cum ai sta de vorbă cu semenii, cu prietenii sau cu colegii, băgându-i în seamă, astfel încât ei să-şi dea seama că stai cu urechea aplecată la păsurile lor, care, de regulă, sunt tratate de adulţi cu un surâs în colţul gurii.
    În momentul în care te simt că eşti foarte cald, foarte apropiat, atunci ei se dezvăluie în toată plinătatea structurii lor. Şi spun foarte multe lucruri noi. Le poţi fi mult mai de folos când ei se descarcă. Dar aceasta nu se întâmplă întotdeauna la biserică, pentru că nu toţi copiii sunt duşi la biserică să se spovedească. Şi, de aceea, profesorul de religie are un rol extrem de important în a identifica tot ceea ce copilul ţine în el, din timiditate.
    Când se dezvoltă o discuţie liberă în care se problematizează, putem apela la proverbe, care, prin natura lor, nu mai trezesc suspiciuni. De pildă, „dacă te faci frate cu necuratul ca să treci puntea, ce faci cu el după ce ai trecut-o?“. Şi atunci copilul poate răspunde mai mult sau mai puţin fericit, poate interveni un altul care are de acasă o pregătire în acest sens, spunându-i: „Ei, nu spune că nu-ţi mai pasă de el, căci în momentul în care el ţi-a făcut un serviciu, nu mai scapi de el“. Se dezvoltă, astfel, o discuţie care devine cu adevărat rodnică.
    Uzina fantastică din mintea copiilor
    Ce importanţă joacă imaginaţia în universul copiilor?
În primul rând, ar trebui să lămurim de ce au ei o imaginaţie foarte bogată. Pentru că, atunci când se trezesc pe lumea aceasta, sunt înconjuraţi de un ocean de obiecte şi de fenomene pe care nu le înţeleg. Şi, oricât de multe întrebări ne-ar pune copiii ca să-i lămurim, nu ar exista timpul necesar ca să le afle pe toate. Atunci, cu puţinele informaţii pe care le primesc, cu ceea ce observă în jurul lor, începe să se pună în mişcare intuiţia, pentru a se putea descurca graţie conexiunilor pe care le fac în căpşorul lor. Dar uzina aceasta e fantastică. Nici nu bănuim ce e în capul lor, în acele momente. 
    Creierul e pus la o treabă fabuloasă. Pe măsură însă ce copiii încep să primească tot mai multe informaţii de la părinţi, de la bunici, de la educatoare, de la învăţătoare, de la televizor, de la oamenii din jurul lor, maldărele de informaţii ce sosesc, uneori „băgate cu pâlnia“, încep să stingă, încet, presupunerile lor. Ei află cum decurg fenomenele, cum se pot explica. Şi, treptat, se instalează un fel de „lene“ a gândirii, care nu mai e pusă într-un ritm susţinut la lucru.
    Eu, căutând să menţin ritmul meu săptămânal de discuţii, m-am trezit că am întreţinut în ei ideea de a face tot felul de conexiuni. Păstrând în ei dorinţa de a conversa, de a răspunde la problemele noi create de întrebări, am conservat o mare parte din energia imaginativă.
    La nivel practic, cum ar folosi cuiva, de vârstă adultă, o „imaginaţie copilărească“?
Toţi oamenii mari au avut imaginaţie de copii. Artiştii şi savanţii, păstrându-şi ori redescoperindu-şi creativitatea copilăriei, ajung la o fază în care din nou îşi „incendiază“ propria imaginaţie. Scriitorul ajunge să scoată roman după roman de parcă cineva i-ar dicta tot felul de întrebări, pentru că, prin antenament, el reuşeşte să se reîntoarcă la ritmul acela fantastic al copilăriei. 
    Prin aceste discuţii îndelungate – căci am avut în vizor copii începând cu vârsta de 4 ani şi i-am îndrumat până la 15 ani – ei au ajuns la capacităţi nebănuite şi neîntâlnite la alţi copii, căci orice tip de gimnastică lasă urme, duce la nişte performanţe. Aşa mi-a venit ideea să adun exerciţiile de creativitate, ca proiecte ale unor viitoare manuale de educare a creativităţii. Dacă le-aş preda, mi-ar lua trei ani şi ar constitui o nouă disciplină şcolară.
    E de-a dreptul scandalos că, în instituţiile de învăţământ în care noi facem o serie întreagă de antrenamente pentru memorie, logică, atenţie, musculatură, neglijăm una din cele mai fascinante capacităţi a omului: creativitatea! Există un ocean de obiecte făcute de mâna omului. Gândiţi-vă că demontaţi un vapor până la ultimul şurub. Vă daţi seama câte sute de mii de obiecte concepute de om, de latura sa creativă?
    Când m-am apucat să fac aceste exerciţii şi să le pun în aplicare, am descoperit cum copiii inventează cu o uşurinţă formidabilă. De pildă, au tot scornit forme noi şi m-am trezit cu nişte proiecte extrem de interesante de arhitectură şi de mobilier. La un moment dat, m-am trezit că îmi desenează o roabă cu o sferă în loc de roată. Puţin mai târziu, ne-am trezit că un inventator a conceput un asemenea model.
    „Dumnezeu grăieşte prin copii“
    Am realizat cu copiii de gimnaziu proiecte de ceramică, de haine, de reclame, demne de lucrări de diplomă într-un liceu de artă sau similare chiar lucrărilor profesioniste. Şi am înţeles care este eficacitatea muncii cu regularitate, a unui profil care, practic, nu există în învăţământul românesc, decât sporadic. Fac poate exerciţii de creativitate copiii dintr-o şcoală de artă, pe ici, pe colo.
    Se vorbeşte deseori de taberele de creaţie, dar dacă analizăm cum s-a lucrat, descoperim că au desenat o căpiţă, un pom, un deal. Aceea nu e creaţie, ci copierea unui element din natură. Faptul că atunci când este pus în situaţia de a inventa sau relata anumite lucruri, copilul se comportă ca un mic artist, ar trebui să ne impulsioneze să extindem genul acesta de activitate.
    Cu privire la textele religioase, surpriza a fost fantastică, deoarece am descoperit frapante similitudini între gândurile copiilor şi cugetările Sfinţilor Părinţi. Deşi, la început, mi s-a părut un fapt inexplicabil, apoi am aflat că Dumnezeu grăieşte prin copii. Şi mă tot întreb dacă nu cumva ar trebui să stăm de vorbă mai mult cu copiii, ca astfel să ni-L apropiem şi mai mult pe Dumnezeu.
    
    Maestrul Dorel Zaica s-a născut la 22 iulie 1939 în Bucureşti. A absolvit Liceul de Arte Plastice şi Institutul „Nicolae Grigorescu“, secţia pictură, din Bucureşti. Între 1965-1978, a activat ca profesor de desen la Şcoala Generală Nr. 84 din Bucureşti, iar între 1978-2000, ca profesor de desen şi pictură la Liceul de arte plastice „Nicolae Tonitza“. Între 1990-1992, a îndeplinit şi funcţia de director al acestui liceu.
    Din 1973 până în prezent, a deschis o serie de expoziţii conţinând exerciţii de dezvoltare a creativităţii. Între 1973-1986, a fost coordonator al Studioului de pictură de la Muzeul Colecţiilor. În 1980, a colaborat cu 12 exerciţii la volumul Modalităţi de stimulare a creativităţii intelectuale şi artistice prin activităţi şcolare şi extraşcolare la elevii de gimnaziu în perspectiva trecerii la prima treaptă de liceu, lucrare solicitată de UNESCO şi realizată sub patronajul Ministerului Educaţiei şi Învăţământului, de către Institutul de Cercetări Psihologice şi Pedagogice. În 1985, a susţinut o serie de prelegeri la Şcoala japoneză din Bucureşti pe probleme de creativitate aplicată. A colaborat: cu Titus Mezaroş, la realizarea filmului Bucureştiul văzut de la un metru înălţime, produs de Studioul „Alexandru Sahia“; cu Alexandru Stark, la filmul pentru televiziune De ce nu cade Soarele; cu actorul şi regizorul Florian Pittiş, pentru o serie de spectacole la Teatrul „Lucia Sturdza Bulandra“.
    În 1994, deschide o expoziţie de mare amploare, cu caracter experimental-didactic însoţită de un workshop la Salt Lake City (SUA). În 1999, deschide, la sediul Ambasadei Braziliei la Bucureşti, o expoziţie cu experimente la catedră pe probleme de creativitate.
    În 2001, îşi lansează cartea Experimentul Zaica, volum editat cu sprijinul Ministerului Culturii şi Învăţământului, avându-i ca autori pe Irina Nicolau, Ciprina Voicilă şi Daniela Alexandrescu, cu o prefaţă de Andrei Pleşu. În 2007, şi-a lansat cărţile Cronică involuntară. Mărturisiri la vârsta copilăriei şi Copilăria poeziei. Decorat în 2002, prin decret guvernamental al Republicii Federative Brazilia, pentru activitatea artistică-didactică în cadrul programului Uzina de vise (Fundaţia Brazilia-România).
    Din 1968, este membru al Uniunii Artiştilor Plastici din România, secţia pictură pe şevalet. În 1987 a participat la tabăra internaţională de pictură de la Smolian (Bulgaria). Între 1970-1987, a efectuat diferite călătorii de studii documentare sub tutela Uniunii Artiştilor Plastici în: URSS (Ucraina, Letonia, Rusia), Polonia, RDG, Cehoslovacia, iar după 1989, în Franţa, Ungaria, Austria, Germania, Italia, Grecia. 
    Între 1991-2002, execută o serie de lucrări şi deschide numeroase expoziţii personale la Barcelona, în sudul Spaniei, statul Utah (SUA), Belgia (Galeria de Artă a Centrului Cultural Istoric din Diest), Austria (Salzburg), Germania (Frankfurt).
    „Aveţi grijă de copii!“
    „Dorel Zaica este de multă vreme cea mai importantă figură a pedagogiei artistice din România. Nu deprinderea mecanică a unor dexterităţi este scopul pedagogiei lui Zaica, ci modelarea unui mod viu de a gândi şi de a reacţiona la provocările istoriei şi realului în genere. Spontanietatea, firescul, autenticitatea – iată reperele acestui tip de educaţie. Profesorul intră în joc alături de elevii săi, se lasă luat prin surprindere, se lasă provocat de ingenuitatea lor. Cu alte cuvinte, Dorel Zaica include experienţa didactică în propriul său program de creaţie în opera sa. El învaţă învăţându-i pe alţii, se împlineşte ca artist modelând împlinirea celorlalţi“.
(Andrei Pleşu)
    „De ani de zile, el lucrează cu elevi de diferite vârste, în cadrul unor foarte interesante experimente de creativitate. Micii lui ucenici sunt invitaţi să formuleze definiţii ale celor mai cunoscute dintre lucrurile cotidiene, apoi sunt incitaţi să le şi picteze. Rezultatele sunt uluitoare. Descoperindu-le, regretatul etnolog Irina Nicolau le-a strâns într-un volum intitulat simplu Experimentul Zaica“.
(Luiza Barcan, „Adevărul Literar şi Artistic“, 7 iunie 2005)
„Cred că lucrurilor speciale pe care Dorel Zaica nu conteneşte să ni le ofere de atâţia ani li se poate atribui o parolă: «fermecător» şi un mesaj: «Aveţi grijă de copii!»“.
(Ioan Crăciun, Cuvânt de deschidere la expoziţia Dorel Zaica şi elevii săi, 8 februarie 2006, Institutul Cultural Român)

Răspunsurile copiilor, în „laboratorul“ Zaica
„Norii care umblă degeaba au fost storşi de Dumnezeu şi acum se odihnesc.“
(Adina Ioana Marin, cl. V-a, 11 ani şi 11 luni)
„Nu moare moartea aici pe pământ; moartea moare, pentru fiecare dintre noi, când descoperim raiul.“
(Cătălina Panicu, cl. VIII-a, 14 ani şi 11 luni)
„Curcubeul este toboganul îngerilor şi atunci trebuie să fie ca un arc.“
(Victoria Ecaterina Lupuşor, cl. V-a, 11 ani şi 2 luni)
„Eu cred că preoţii sunt îmbrăcaţi în negru pentru că ei sunt în doliu pentru toţi morţii.“
(Dănuţ Gheorghe, cl. I, 7 ani)
„Biserica este zâmbetul pământului.“
(Ruxandra Mocean, cl. VII-a, 14 ani şi 3 luni)
„Aureola stă în cerc în jurul capului, la sfinţi, fiindcă ea reprezintă bunătatea, fără colţuri, fără opriri.“
(Cristian Hurmuzi, cl. VI-a, 12 ani)
„Diferenţa dintre sfinţi şi îngeri este că sfântul îţi dă un nume, iar îngerul te ajută să-l păstrezi sănătos.“
(Iuliana Matei, cl. VIII-a, 14 ani şi 7 luni)
„Icoanele sunt portretele de familie ale lui Dumnezeu.“
(Ana Maria Badea, cl. VII-a, 13 ani şi 4 luni)
„Duhul Sfânt este memoria iubirii.“
(Roxana Zaharia, cl. VIII-a, 15 ani)
„Crucea şi rugăciunea sunt un fel de arme cu gloanţe de bunătate la care diavolul nu are cum să se apere că nu are vestă antiglonţ pentru aşa ceva.“
(Deniz Ali, cl. V-a, 11 ani şi 6 luni)
„Unii oameni nu putrezesc după ce mor, fără să fie îmbălsămaţi, pentru că trupurile lor au fost băgate în pământ cu cerul în ei.“
(Sabina Dallu, cl. VI-a, 12 ani şi 7 luni)
„Avocatul apărării noastre la Judecata de Apoi este iubirea lui Dumnezeu faţă de oameni.“
(Anca Mateescu, cl. VIII-a, 15 ani şi 2 luni)
„Când Îl ai pe Dumnezeu în suflet, toţi oamenii din jurul nostru ne sunt rude.“
(Cătălina Opaină, cl. VIII-a, 14 ani şi 10 luni)
„Biserica este o scară unde oamenii care urcă Îl întâlnesc pe Dumnezeu, Care coboară spre oameni.“
(Bogdan George Ivanov, cl. VII-a, 13 ani şi 7 luni