Cele șapte capre zburătoare


la un ceai bucuresti.jpg

Am primit, anul trecut, o carte de la buna mea prietenă Marilena Iovu. O carte pentru Matei. O carte de povești pentru copii, tradusă de draga mea prietenă. O carte pe care am citit-o pe nerăsuflate, în tren, în drumul spre casă. În fața mea, pe toată durata călătoriei, am avut un cuplu care tot ridica din sprâncene și zâmbea văzându-mă citind pe nerăsuflate și bucurându-mă ca un copil de Povești cu un carusel fermecat, dragoni înaripați și vacanțe cu zâne a Isabelei Abedi.

Da, eram un adult ce se bucura sincer de lectura poveștilor pentru copii. Neobișnuit? Poate. Dar nu îmi păsa pentru că eu…

…Mă întorceam acasă cu sufletul plin de amintirea locurilor străbătute la pas cu ochii ațintiți în fiecare detaliu arhitectural bucureștean și în fiecare sculptură făcută în verdele parcului Luigi Cazzavillan. Străbătusem parcul pentru a ajunge la clubul de lectură, adulmecând mirosul ploii mocănești privindu-mi picioarele pășind pe dalele umede și simțindu-mi sufletul în două lumi.

Marilena mă invitase La un ceai. Un ceai aromat cu prietenia ei, cu sunete armonioase și ropot de ploaie în surdină, cu semne de carte odihnite între file, cu întrebări, cu alte noi prietenii, cu argumente vii în favoarea lecturii, argumente puternice, verbalizate, concrete care mă pregăteau cumva pentru un nou început.

…Discuțiile clubului de lectură mă cuprindeau suav, vibram atmosferei de acolo, mă inundam cu energiile locului și a oamenilor, aparțineam prezentului și întregului desfășurat acolo. Simțeam schimbările din viața mea profund, aproape acut cu un amestec de detașare față de tot ce a fost și cu sentimentul unei emoții abia intuite despre ce va fi. Îmi simțeam sufletul în așteptare, ca atunci când simți că urmează să se întâmple ceva frumos…

Apoi, sufletul îmi era plin și de conversații, frumusețe și sens. Da, sens. Simțeam că toate câte s-au schimbat au avut și au un sens al lor. Cum părea să aibă sens și ceea ce simțeam: așteptarea. Simțeam cu toată ființa că sunt pe pragul dintre trecut și viitor și conștientizam puternic acest prag. Și așteptarea aceasta nu era nici alertă, nici nu cerea sacrificii, nici nu mă îmbăta cu vise. Eram doar eu, simplă, într-un prezent în care mă cufundam cu plăcere, în armonie și liniște, dar profund.

Isabel Abedi

…Rămâneam uneori cu privirea aninată de sticla ferestrei. Viteza trenului făcea ca verdele peisajului să devină o pată pictată în tonuri diverse, iar norii îmi odihneau gândurile. Așa senin era și înlăuntrul meu. Și lumina aceea strălucitoare născută din soare, nori și verdele ierbii mă făcea să zâmbesc. Calm și cumva reținut. Și poveștile… poveștile îmi creșteau bucuria din suflet în valuri. Mă imaginam citindu-i lui Matei din tocmai această poveste: Cele șapte capre zburătoare și încercam să pariez pe o reacție sau alta: Matei ar rîde în hohote acum… Matei ar mai avea ceva de spus aici sau… Aici ar deveni meditativ ori grăbit pentru ce urmează, îmi spuneam eu încercând să întăresc cu memoria mea reacțiile lui.

Și, deodată mă trezesc râzând pe înfundate, cu fața ascunsă în carte, cu ochii ațintiți pe o frază: „…într-o zi, caprele și-au dorit mai mult de la viață.” Mintea îmi rămâne acolo, țintuită, repetând iar și iar:

„…într-o zi, caprele și-au dorit mai mult de la viață.”

„…într-o zi,  … și-au dorit mai mult de la viață.”

„… și-au dorit mai mult de la viață.”

Și atunci am simțit că așteptarea aceea și pragul acela, emoțiile intuite și toate trăirile prezentului, percepțiile sensibile ale celor petrecute și ploaia mocănească și mirosul de ceai și conversațiile din clubul de lectură și norii și verdele perindat pe fereastra trenului și soarele și toate câte absorbisem frumos în mine însămi erau menite să îmi amintească ceva copleșitor și important și totodată simplu: că e firesc să își dorești mai mult! E firesc!

Isabel Abedi stories

Citesc mult, citesc despre oameni, viață, emoții, suflet, minte, maternitate, copilărie. Citesc încercând să culeg din fiecare idei cu care rezonez, pe care le pot asimila firesc și logic, fără proiecții și iluzii, fără amăgiri, idei care îmi pot duce în profunzime înțelegerea a ceea ce a fost și care mă ajută să îmi descopăr propria putere, propria tărie de a fi un întreg.

Pentru acest motiv îi citesc lui Matei. Pentru că poate, într-o zi, va descoperi singur într-o singură frază, într-un cuvânt de poveste, în istoria unei biete ființe personificate: curajul de a visa, îndrăzneala de a-și dori mai mult, cutezanța de a vrea să se simtă întreg, emoția conștientizării, bucuria unui gând, satisfacția asimilării a ceea ce a trăit și recunoștința pentru libertatea minții, refuzul de a se lăsa amăgit.

Poveștile le amintesc adulților să îndrăznească, iar copiilor le sădesc în suflete curajul pentru a-și împlini visurile. Poveștile ne amintesc către ce tindem: să fim compleți. Minte, suflet și trup! Un întreg.

Matei si Tolba cu povesti


Claudiei, cu toata dragostea

Toate lucrurile din jur zaceau inmarmurite in tacearea aceea taioasa, rece, de parca arunca in timpane tonul nesfastit al unui dor teribil dupa tati. Matei era suparat, suparat de-a dreptul, o suparare incarcata de tristete si emotii. Trebuia sa mearga impreuna in acest week-end la tara, intr-un satuc de munte, doar ca tati trebuia sa se imparta totdeuna intre  bucuria tumultoasa, trepidanta, din familie si nesfastitul, solicitantul, mancatorul-de-timp-joaca-energie job.

 Tanjea dupa omul de zapada pe care tati ii promisese ca il vor modela impreuna; pregatise pentru nas un morcov, pentru nasturi trei bumbi de taciune – cativa carbuni tainuiti in graba intr-o punguta pitita in traistuta viu coloata, un fular ros de timp, tarcat si cu multe fire trase.

Timpul trecu si telefonul tipa a amanare; tati nu va sosi la timp, intervenise ceva urgent la lucru si  toate planurile lor se schimbara. Timpul se va scurge totusi in asteptare.  Mama il imbratisa; simtise si ea ca tatal lui Matei suferea – il auzi in telefon tusind nervos si sugrumat a iritare si se simti impartita in doua lumi – a copilariei si cea a adultilor. Se tulbura si ea si tacu. Ii iubea si ii intelegea pe amandoi deodata. Nu avea intodeuna un plan de rezerva, dar cauta cu maini tremurande cartea preferata a micutului Matei. Tolba cu Povesti il linistea totdeuna pe Matei, tragandu-l intr-o atmosfera transpirand de incredere, a trairi enigmatice, fantastice,.

Din Tolba isi luau amandoi portia de bucurie, cu tacamuri de argint,  de parca mancau o tarta delicioasa gatita din cuvinte magice, in tinda unei casute de poveste. Tolba, scrisa de tanara ei prietena, ii hranea  pe amandoi seara de seara, tinandu-i cu sufletul la gura, intorcandu-i in trecut, in vremuri de poveste, aducandu-I mai apoi intr-un prezent in care un bob de mazare gazduit intr-o teaca poate oferi intelepciune unui copil iubitor.  Tristetea pieri, bucuria infiripata timid  la inceput stralucea acum pe chipurile lor.

Matei se grabi sa-si aduca trusa de carioca in toate culorile curcubeului si se tolani pe traversa pufoasa ce imbraca podeaua de lemn. Trecu printre paginile cartii, desenand in carioca, poveste dupa poveste. Tainui numai pentru el culorile alese si, cand

 se simti eliberat de dorul pentru tatitranspus in desenarea povestilor Claudiei – tanara povestitoare ce ii imbratisase pe amandoi

 cu darnicia si blandetea ei – zvacni in sus cu chiote de bucurie. Mama tresari si rase in hohote eliberata de frustrarile tainuite pana atunci in suflet. Trecusera ore de atunci si in usa se auzi cheia rasucinsu-se. Toate bagajele asteptara cuminti la usa si erau gata de plecare. Un singur lucru mai trebuia impachetat si Matei aseza in traistuta cu bumbi de taciune, Tolba cu Povesti colorata in culorile dorului de joaca cu tati!

Uneori doar povestile pot impaca inima tanjind de dorul de parinti si de joaca. Seara de seara Matei se imbraca in straie de poveste, calatorind agatat de un puf de papadie. Nu stiti inca despre ce este vorba? Nu puteti afla altfel decat citind Tolba cu Povesti a Claudiei!

Sfarsit!

Această prezentare necesită JavaScript.

Despre copii si copilarie


Letter to myself (2)

„…eu nu pot scrie altfel decat din experienta personala; mai intai e cumva nedrept sa dam vina pe parinti pentru cum suntem (desi nu neg ca educatia si cresterea primite au importanta majoritara), mai ales daca nu avem de gand sa ne schimbam intr-un sens in care nu va mai fi nevoie sa ne blamam parintii pentru ce/cat au putut sa ne daruiasca (pozitiv sau mai putin pozitiv). Daca am inteles deja ca parintii sunt totalurile educatiilor si cresterilor primite din generatie in generatie, atunci deja am facut un pas spre iertare. Nu cred ca iertarea trebuie (imi displace acest cuvant “trebuie”) sa fie absoluta si definitiva, insa e necesar ca ea sa existe, sa fie constientizata (chiar si in forma gand/emotie) ca un sentiment de acceptare, de impacare cu mine insami mai intai, pentru ca mai apoi sa o pot cere celorlati: parinti, sot, copil.
Pentru mine iertarea imi pare fireasca sa (de)curga din ambele sensuri intr-un mod permanent, pas cu pas, amintire cu amintire. Iertarea nu poate fi instantanee, ca si vindecarea de altfel, dar poate fi exprimata, verbalizata, gesticulata si astfel poate fi acel start sau restart care continua o relatie parentala sau o poate incheia, ca o sarbatorire a punctului pus pe tot ceea ce a fost.
Eu nu am simtit nevoia sa iert, ci sa accept ca resorturile interioare ale parintilor mei au avut/au limitele lor, asa cum si eu nu pot pe deplin sa manifest profund, absolut, definitiv nici un sentiment/emotie pe deplin si deci nici iertarea. Cu toate acestea inainte de a deveni mama am simtit nevoia acestei forme de acceptare din partea parintilor mei si le-am cerut Iertarea pentru toate nazdravaniile copilariei (desi am fost un copil bun – tata inca ma mai alinta “ingerul cu parul blond”). Mama mi-a spus doar atat: “Faci bine tot ceea ce faci! Go for it!”.
Iertarea e impacarea cu sine mai intai si acceptarea a ceea ce va fi fost deja, iar dupa parerea mea acestea reprezinta un perpetuum mobile in viata fiecaruia. In cuplu e poate chiar mai usor, pentru ca sotul e cel mai apropiat dintre prieteni si unicul confident, iar asta face ca iertarea sa fie uneori doar un zambet ori o mangaiere. In relatia cu Matei, baietelul meu, iertarea e mai mult vocala, ca o punte de sustinere, intarire, a celor de manifestam ca parinti. Iertarea e verbalizata fata de copil, chiar atunci cand exprimi regretul pentru o neputinta personala ori un neajuns, dar cred ca intotdeauna este nevoie ca aceasta sa fie insotita de fapte care sa intareasca regretul si cred ca nu e un efort prea mare: o privire, o imbratisare, chiar si minutul acela de liniste obraz langa obraz ori simpla contemplare il pot face pe micut sa inteleaga ca si noi ca parinti avem limite, iar in celalt sens ierarea oferita copilului este confirmarea catre micut ca nu stim intotdeuna totul – ca parinti – pe de-a’ntregul, ca adevar absolut, si ca acceptam ca micutul vietuieste, invata, experimenteaza ca persoana, continuu. Este important pentru mine ca Matei sa aiba libertatea de a gresi, dar am vazut uneori in jur oameni care fac din a cere iertare o chestiune de orgoliu. Poate ca nu trebuie sa ne iertam parintii, ci sa admitem ca au gresit (desi este o parere subiectiva, unilaterala pe care mi-o asum in totalitate) si sa digeram toate experientele noastre trecute sarbatorind epurarea memoriilor negative ori imbogatindu-ne cu tot ceea ce am iubit la parintii nostri pentru a inobila si darui mai departe copiilor nostri.

Si mai cred ca ai dreptate si in privinta sensului invers al acceptarii: un copil este un impuls perfect pentru a armoniza relatiile cu cei mai apropiati (sot, parinti) si cred ca motivul poate fi tocmai nevoia de acceptare, dar si de a vibra pe acelasi nivel de puritate si iubire cu al copilului; poate de aici decurge si nevoia de a scapa de reziduurile memoriei si a obtine/darui iertarea.”

Scriam aceste randuri cu cateva saptamani in urma, ca un raspuns oferit gandurilor Gratioasei si de atunci parca inca ma mai lupt cu Iertarea ca lectie de viata; poate ca e o lupta continua, caci, desi ea nu vine dintr-un sentiment de culpabilitate fata de oameni sau situatii, totusi regasesc in interiorul meu ocazii de a ierta si a ma ierta continuu. Pentru mine toamna si iarna sunt anotimpuri ale hibernarii interioare; ma retrag pentru introspectie, reflectie si regenerare; fara a avea pretentia unui cunoscator ale celor profund sufletesti, SIMT sa ma concentrez pe ceea ce simt, sa diger, sa-mi asum, sa accept, dar sa si refulez, sa elimin orice ramasita a vreunui gand de tristete. Crezul meu interior cum ca Dumnezeu ne ofera experienetele potrivite pentru binele nostru cel mai inalt – un crez pe care nu l-am imprumutat, ci recunoscut inlauntrul meu, ma face sa vad binele chiar si acolo unde aparent nu exista. Sunt un om „cu bucuria’n gat” cum ar spune strabunica lui Matei – o octuagenara superba – om cu multa minte si umor pe masura mintii!

Si pentru ca am stabilit deja care sunt coordonatele mele sufletesti reiau conversatia cu mine insami despre copii si copilarie de la randurile de mai sus: ” un copil este un impuls perfect pentru a armoniza relatiile cu cei mai apropiati (sot, parinti) si cred ca motivul poate fi tocmai nevoia de acceptare, dar si de a vibra pe acelasi nivel de puritate si iubire cu al copilului.”

Am descoperit copilul din mine odata cu purtarea lui Matei inlauntrul meu si experienta aceasta m-a ajutat sa contientizez, pas cu pas, toata nevoia de afectiune, de frumos, de pastrare a bucuriei de a fiinta! Nu e nimic mai sublim decat a fi om, poate doar inger, dar ingerii nu pot plange. Astfel ca lacrimile, zambetele, bucuria sunt vectorii dupa care viata’mi intreaga o trasez. Am invatat sa ma algoritmez pentru implinire si daruire, pentru empatie si fericire si intr-un mod curios, care scapa intelegerii mele, Universul imi raspunde indeplinindu-mi dorintele toate, rand pe rand, la un moment potrivit pentru mine. Si cand ma refer la dorinte spun doar acele dorinte tainice, nerostite, dar gandite, pe care lumea abstracta le aduce in real prin intermediul oamenilor care cu adevarat ma iubesc. Sunt uimita si eu de felul minunat in care se petrec toate in viata mea si mi se pare uneori ca nu fac indeajuns sa arat Universului cat sunt de recunoscatoare pentru toate cate primesc. Asadar, draga Univers, iti Multumesc si iti sunt reconoscatoare pentru toate experientele minunate exprimate prin oameni-fapte-daruri-ganduri-emotii pe care mi le-ai oferit, cu gratie divina, pana acum si sunt deschisa, cu iubire si pace, la toate vitoarele experiente pe care, te rog, sa mi le oferi pentru binele meu cel mai inalt.

Odata cu copilul din launtrul meu, cu micul Matei, am invatat sa iubesc copilul din mine, sa-l iert si sa-l imbratisez pentru toate nazdravaniile copilariei mele, pregatindu-ma astfel pentru nazdravaniile Mateiului meu. Nu pot uita uimirea din ochii mamei, transfigurarea neinsotita de cuvinte materne si linistea, bucuria si incantarea de pe chipul tatei cand au gasit caminul copilariei mele plin de copilasi cuminti ordonati in jurul mesei mari din sufrageria luminata de murmurele delicioase ale copiilor din bloc, care savurau acel mare tort de frisca, alb si dulce, cu care mi-am impartit cei cinci anisori impliniti in acea zi. A fost rumoare mare in famile, dar o rumoare vesela, admirativa pentru gestul meu atat de indraznet de a rupe traditia de a petrece aniversarea in familie si de a servi tuturor copiilor din bloc un tort imens, cremos, desigur in vesela cea mai fina a mamei. Am mai facut si alte nazdravanii si am simtit pentru toate sa scriu, sa plang, sa rad si toata viata de pana acum mi-e plina de amintiri sendimentate dupa intensitatea emotiilor. Asadar nu as schimba nimic si sunt fericita ca traiesc viata de acum; mi-am iubit fiecare varsta, m-am incantat cu mine insami cu fiecare noua etapa si nicicand nu m-am daruit mai putin din ceea ce sunt (de fapt nimeni nu are dreptul sa-ti ceara sa fii altfel decat tu insati, nu?!).

…Mi-as fi dorit sa-mi scriu mai mult in aceasta scrisoare catre mine insami – scrisoare pe care o voi deschide, conform cutumei autoimpuse, peste trei-patru ani – dar, admit ca am limite, dar mai ales ca trebuie sa-l trezesc din somnul de pranz pe micul Matei pentru a ajunge la timp la antrenamentul la Judo. Va fi interesant sa ma citesc atunci si sa (re0descopar preocuparile mele interioare de acum si imi doresc sa inchei abia dupa ce imi mai impartasesc un mic gand care m-a insotit intreaga dimineata, mai ales dupa ce am vizionat, piesa de treatru „Ursul pacalit de vulpe” jucat de trupa de actori si papusari ai Teatrului Carabus din Braila – o echipa de oameni minunati care au ridicat sala in picioare si au facut ca atmosfera sa vibreze de bucurie, rasete si apluzele micutilor spectatori. M-am gandit ca oamenii acestia sunt Ingeri; au asa o misiune spectaculoasa si mareata de a ferici inimile si mintile atator copii!! Am vazut in ochii maestrilor actori stralucirea copilariei; zambetele, rasetele, tonutile, culorile, sunetele, luminile copilariei mele confundate profund in copilaria lui Matei, amestecandu-se intr-o vibratie comuna de emotie, veselie, entuzasm si iubire incat – printre lacrimile de bucurie vazand asa măreție, arta si emotie laolalta – nu mai stiam care sunt eu-omul: copilul, femeia sau mama?! Da, nu e nimic mai sublim decat a fi om, poate doar inger, dar ingerii nu pot plange de fericire!

Raspund astfel provocarii literare lansata de prietena noastra draga, Claudia.

by Maria

Copilul din mine


„Copilaria nu este o varsta, este o stare!” – este parafrazarea unei celebre zicale . A fi copil nu presupune o varsta de cativa ani, ci un suflet deschis, o candoare si o inocenta ce cu greu o mai regasim intre oamenii maturi de azi, copiii de ieri.

Uneori, cand incep sa iau lucrurile prea in serios, stau si ma intreb: unde a plecat copilul din mine. Dar apoi, cand o peluza inverzita imi face cu ochiul si ma indeamna sa imi scot sandalele intr-o zi torida de vara, si ma face sa ma bucur de mangaierea umeda a ierbii, sau cand frunzele toamnei ma imbie sa iau in piept cate o gramada mai mare, viu colorata, imi dau seama ca acel copil ce am fost odata, este inca acolo, nu a plecat si, sper eu, nu va pleca vreodata.

Copilul din mine m-a insotit pe drumul vietii, si-a facut simtita prezenta cu toata candoarea pana tarziu, in tinerete. Este cel care ma indemna sa port codite  multe, impletite, chiar studenta fiind si cativa ani dupa aceea. Este cel care m-a facut sa nu tin cont de conventiile sociale, sa traiesc asa cum am simtit, sa nu fac compromisuri in ceea ce priveste viata mea, iubirea, felul de a trai. Uneori am simtit ca am descoperit cu adevarat copilul din mine abia in tinerete.

Copilul ce am fost, la varsta copilariei, era un copil timid, cu cateva complexe firesti, cu o libertate limitata de acele vremuri si acea educatie specifica epocii. Totusi copilaria mi-a fost plina de joaca, de jocuri, de compania multor copii, de compania fratelui meu.  Escapadele noastre la cules de visine, cirese si alte roade ale copacilor erau adevarate aventuri.  Uneori ma intreb: oare copiii de azi sunt mai putin copii necunoscand toate astea sub forma aceea libera si inocenta pe care am cunoscut-o noi?

Ca adult cu copil, ma simt responsabila si datoare sa eliberez copilul din mine, sa ii dau voie sa se manifeste alaturi de copilul meu. A avea copil eu cred ca presupune si o intoarcere la copilarie.  Cand copilul meu vine cu o prajitura imaginara la mine, simt ca redevin copil savurand cea mai buna prajitura din lume.

Cand picturile noastre naive ni se par opere de arta atunci vorbeste copilul din mine. Cand o mica constructie din cuburi devine castel,  atunci copilul din mine se bucura ca de reusita celui mai mare arhitect.

Nu lasati sa plece copilul din voi. El este acolo si va ajuta sa va bucurati de frumusetea Pamantului, va ajuta sa depasiti incercarile vietii, va aduce zambetul pe buze atunci cand credeati ca numai este posibil acest lucru. Aveti grija de copilul din voi si ocrotiti-l alaturi de copii vostri!

  by vavaly

 Am scris aceste randuri pentru a raspunde provocarii literare de luni a Claudiei.  Pana vineri seara mai puteti scrie despre copilul din voi, din fiecare. Mai multe amanunte gasiti aici. In weekend are loc votarea textelor.   Incercati si voi sa scrieti, e un exercitiu frumos si placut.

Povestea continua


         Va invitam inainte de Craciun la un Concurs de Poveste.  Concursul continua, asa ca am raspuns si eu cu drag provocarii lansate de Claudia. Mai jos este povestea imaginata de mine.  Va asteptam si pe voi sa scrieti dupa sufletul si imaginatia voastra.

                                                                                 Povestea Evei 

  Linistea monotona a diminetii este sparta de taraitul insistent al telefonului.
Pasii obositi, plictisiti ai Evei se indreapta spre peretele galben al holului, unde sta atarnat telefonul.
-Da.
-Salutare. Biletul de avion se afla in posesia mea. Cum vrei sa ti-l trimit?
-E ok o intalnire la pranz, intr-un restaurant modest?
-Mai bine de atat nici nu-mi puteam imagina.
-La ora 13 in fata muzeului de istorie.
-Perfect. La 13 sa fie.
*
Eva era fascinata de scrisori. Uneori isi scria singura. Orice: amintiri vesele, triste, indemnuri, realizari. Degetele lungi tineau cu atata gratie stiloul primit de Craciun de la sotul ei.
– Pentru autografe, draga mea.
– Vaaai. Cata incredere poti avea intr-o femeie-copil!
– E, hai… stiu eu ce stiu, si o imbratisa patimas, sarutand-o. A… era sa uit.. Am o surpriza pentru tine.
– Inca una?
– Asta chiar merita atentia. Este o adevarata opera de arta.
Barbatul interesant, cu o voce placuta, nas putin acvilin, privire patrunzatoare, ii devenise sot Evei acum trei ani. La inceput, cand s-au cunoscut, erau ca soarecele si pisica. Ea isi dorea romantism, poezie, arta, declaratii de dragoste, iar el nimic.
Acum, simtise nevoia sa ii ofere femeii minunate din viata lui marturia dragostei ce i-o purta.
– Poftim, si-i inmana o cutie de catifea albastra.
– Sa vad, sa vad! Sunt atat de curioasa.
Capacul cutiei zbura pe canapea. Zece-cinsprezece scrisori, asteptau frumos oranduite, in plicuri albastre, sa fie lecturate.
-Nu pot sa cred! Ai facut tu asta?!
-Da… mi-am invins teama de penibil.
Eva se prinse de gatul lui si-l saruta.
-Acum, ma retrag sa le citesc. A… iti multumesc dragul meu. Un alt sarut prelung pecetlui buzele dornice ale sotului.
-Atunci, eu ies la o plimbare. Lectura placuta!
                                                                                                          *
Soferul nu vazuse ca cineva se afla pe trecerea de pietoni. Lovitura a fost puternica. Barbatul care isi lasase sotia sa citeasca dovada dragostei purtate in fiecare fibra a miocardului, nu s-a mai intors acasa.

Eva isi lua cutia albastra. O aseza in bagaj. Lacrimile se incapatanau sa isi paraseasca matca. Maine va zbura spre noua ei viata. Un alt inceput… alte locuri… alti oameni….

…………………………………………………………………………………………………………………………………………………….

                                                                           O noua viata 

          Sa ai puterea de a o lua de la capat dupa ce ai trait cele mai frumoase clipe ale vietii tale, aceasta era provocarea careia Eva trebuia sa ii faca fata. Alesese calea aerului crezand ca astfel isi va scurta timpul petrecut cu ea insasi, cu gandurile care nu ii dadeau pace. Cat trecuse oare de cand il vazuse iesind pe usa, de cand ii zambise pentru ultima data? O ora? O zi? O saptamana? Putea fi si un an , nu ar fi stiut sa spuna.

         Timpul se suspendase pentru o vreme, trecuse pe langa ea fara sa simta. Traise si se hranise din amintiri, din scrisorile ce acum statea frumos aranjate in cutia albastra, asa cum ordonase sotul sau. Sotul sau… cat se va mai putea agata de aceste cuvinte? Cat ii vor mai fi hrana sufletului si trupului? Cat le va mai putea invoca celor din jur ca scuza pentru disparitia ei din toate locurile in care obisnuia sa mearga si care acum nu ii mai spuneau nimic?

         

    Tocmai de aceea Eva pleca. Nu pleca pentru ca simtea sa o faca, ci pentru ca era dorinta Lui. Da, sotul ei ii vorbise prin scrisori chiar si dincolo de fiinta. O vroia fericita, vesela, daruind bucurie si zambete celor din jur, indiferent de obstacolele ce i le-ar fi scos in cale viata. Si viata ii scosese cel mai mare obstacol: acela de a numai fi doi, de a incerca sa fie intreaga fara jumatate din ea. Femeia – copil trebuia sa fie femeie, sa fie responsabila pentru viata ei. Si cum altfel ar fi putut face asta decat daruind si daruindu-se.

            Simti ca avionul nu era totusi cea mai buna cale. Avea nevoie de aer, de soare, de peisaje noi, de oameni necunoscuti care sa rada, sa ii zambeasca. Un ragaz de o zi sau doua petrecut in autocar pentru a ajunge la destinatie ar fi mai mult decat binevenit. Acolo unde mergea era nevoie de ea. Era nevoie de o femeie sigura pe ea, trebuie sa ajunga zambind pentru a cuceri micutii care o asteptau curiosi si increzatori. Tara era frumoasa, portocalii erau in floare acum cand pleca ea. Nu ar fi putut sa ii vada de sus, dintre nori.

                Se precipita sa anuleze biletul de avion de teama sa nu se razgandeasca. Pleca hotarata spre prima agentie de voiaj ce ii iesi in cale si se bucura ca un copil cand afla ca era o cursa aproape imediat acolo unde vroia sa ajunga… Isi dadu seama ca, de cateva minute, asculta foarte atenta conversatia delicioasa a doi pusti despre masini, fiecare etalandu-si cu mare emfaza cunostintele in domeniu. Se mustra ca trecuse atata timp de cand nu se mai gandise la el, simti o durere in dreptul inimii la acest gand, o sete cumplita o arse. Isi promise sa nu se mai intample, va incerca sa se gandeasca la el mai des, sa nu il uite, sa nu lase sa se estompeze amintirea lui, a sotului ei.

                Dar iarasi trecura ore, trecu o zi, se afla in tara spre care plecase. Peisajul era incantator, totul era nou pentru ea. Albul caselor, largimea autostrazilor, aroma mancarurilor despre care citise doar in carti. Oamenii pareau ca zambesc la tot pasul, batranii nu semanau deloc cu cei de acasa: erau veseli, binevoitori, dornici de a schimba o vorba frumoasa, erau optimisti si plini de viata. Simtea cum renaste pe acele meleaguri.

            Seara se lasa greu, vazu cel mai frumos apus de soare din viata ei, cel mai lung si cel mai tarziu pe care si-l putea imagina. Gandul ii zbura iarasi catre el, ii vorbi in gand, il simti aproape cu fiecare centimetru patrat al trupului ei. Ar fi vrut atat de mult sa traiasca impreuna acele clipe…

          Dar usile se deschisera si soferul anunta gara finala. Ajunsese la destinatie. Emotii noi isi facura loc in inima ei. Oare cum va fi? Cine o va astepta? Cum se va descurca intr-o tara straina, vorbind o limba pe care nu o stapanea foarte bine? O masina era parcata ceva mai incolo.Doi copii se jucau cu mingea dar se oprira cand vazura autocarul oprind. Alaturi de ei veni un barbat inalt, cu parul grizonat, cu o expresie de ingrijorare dar si de nerabdare pe chip. Ii cuprinse dupa umeri si ii aduse aproape. Da, ei erau. Ii recunoscu usor din cele cateva poze pe care le primise pe e-mail. Aveau nevoie de ea. Toti trei aveau nevoie de ea….

        …Oare cand au trecut sase luni? Eva se intreba zambind, grabindu-se sa termine de gatit pranzul pentru cei doi nazdravani ce urmau sa vina de la scoala curand. A fost greu, a trait clipe de neliniste, de cautare, a fost trista, a plans mult. Dar casa era mare, frumoasa, luminoasa, soarele ii zambea in fiecare dimineata, maslinii si smochinii o invitau zilnic sa isi ia caietul si stiloul pentru a scrie, pentru a nu lasa pasiunea ei sa se stinga. Cei din jur ii zambeau, o intelegeau, o menajau. Copiii erau niste minuni ce o cuprindeau cu bratele seara, la culcare, cu dorul lor in suflet dupa mama lor… care plecase si ea departe…. poate pentru a se intalni cu sotul ei si a veghea impreuna de acolo de sus… Zambi iarasi, aplecandu-se sa aseze o jucarie la locul ei . Erau atatea de facut in casa, nu era timp de reflectii si de nostalgii.

            Privirea i se opri o clipa asupra cutiei albastre, asezata mai sus pe un raft, printre atatea lucruri frumoase. Mana poposi pe capacul ei, ca intr-o mangaiere…

          Usa se deschise larg si trei glasuri dadura navala pe usa, fiecare strigand mai tare ca lui ii era cel mai foame. Se asezara cu totii la masa, veseli si plini de voie buna.

In linistea amiezii se auzi glasul fetitei:

– Multumesc Mama ca mi-ai spalat bluzita cea rosie pentru maine.

          Clipa ramase suspendata… se dilata… emotia navali in toti cei patru. Barbatul si femeia se privira adanc in ochi… isi atinsera mainile … Viata isi cerea drepturile….

                                                          by vavaly

Dragostea parinteasca


        Ideea concursului Pana unde merge dragostea parinteasca? a Mihaelei m-a incantat peste masura nu doar pentru ca se adresa parintilor, dar mai ales pentru ca oferea prilejul atat de rar de a interactiona cu un specialist in psihologie, dar mai ales cu un pshilog care dispunea de posibilitatea de a interactiona cu noi parintii intr-un cadru interactiv, la care participau mai multi parinti, astfel ca aceasta experienta parea sa fie nu doar o evaluare ori o re-evaluare personala, ci si posibilitea de a cunoaste si alte stiluri de parenting, o imbogatire directa din experinetele impartasite in cadrul concursului direct de catre protagonistii acestuia. Conceptiile mele personale despre educatia si cresterea lui Matei au probabil si acum ca si atunci cand Matei era inca un bebelus aceeasi mare si importanta validitate dupa care imi formez, zi de zi, experienta cu experienta stilul de parenting, dupa sintagma: „Singura intelepciune este dragostea!”. Da, daca ar trebui sa-mi definesc stilul dupa care imi cresc si educ pe micul Matei totul s-ar parafraza la aceste cuvinte. Va impartasesc in randurile urmatoare emotiile, simtamintele, gandurile si crezurile mele care ma definesc ca parinte si cu care m-am alaturat celorlalte mame in concursul dragei mele prietene Mihaela care a avut ideea exceptionala de a ne aseza fata in fata cu alte mame, dai si cu d-na psiholog Iuliana Ene crora le multumesc din suflet pentru acest prilej minunat!



     Mi-am pus adesea problema educatiei copilului pana la trei ani, si limitele ei, permise, acceptate, aprobate sau nu, sub forma rasfaturilor sau alinturilor de zi cu zi sau chiar pe termen indelungat spre permanent. Matei cu siguranta are nevoie de limite, dar si de libertate, dar cel mai mult simt ca are nevoie de siguranta fizica si emotionala, de stabilitate si flexibilitate si intelegere din partea mea. Iar eu ma simt uneori in alerta, incercand sa anticipez, sa inovez, sa improvizez noi metode de a ne petrece zilele obisnuite cu bucurie si veselie, straduindu-ma sa transform clipa de dinaintea unei confruntari in momente de distragere a atentiei, de negocieri blande, de mediere cu fermitate si intelegere a unui pre-conflict intre Matei si cei din jurul sau.

      Punctele cheie in cresterea/educatia unui copil cred ca decurg din contrapunerea a doua perechi de termeni: rasfat-alint si dorinte-nevoi.
       Rasfatul este, din punctul meu de vedere, o prelungire a alintului, o mare umbrela sub care intra toate acele gesturi care decurg din alint si care se metamorfozeaza in gesturi care perturba, odata lasate sa se dezvolte, comportamentul copilului si care duc la toate acele reactii negative pe care adultii nu stiu uneori cum sa le administreze: nerespectarea regulilor si limitelor impuse, egoismul, egocentrismul, santajul emotional, tantrumurile care se pare ca nu prezinta interes pentru copii daca nu au spectatori. Cred ca important este sa gasim, fiecare dintre noi, parintii, metoda proprie, felul unic de a reactiona sau mai concret, stilul personal de parenting care se potriveste copilului si care sa (re)aduca echilibrul atat de dorit in relatia parinte-copil.
          Daca rasfatul ar fi doar atat si nimic mai mult, ar fi minunat, dar rasfatul capata nuante inselatoare, mai obscure si mai parsive decat alintul, caci rasfatul devine o constanta in viata copilului, a viitorului adult si a adultului in sine. Astfel, copilul rasfatat inca de mic va deveni un adult care manipuleaza, subjuga si profita din relatiile cu cei din jur nereusind ca adult – si nici in copilarie – sa creeze prietenii si parteneriate bazate pe respect, dezinteres si reciprocitate, iar uneori se simte, poate fara vina lui, un adult care esueza in viata personala sau profesionala din cauza incapacitatii de a respecta norme si reguli si de a se alinia unui mod de viata care presupune constant efort si concentrare pe idealuri proprii, teluri si obiective de implinit sau atins.
     „Probabil unul dintre cele mai mari dezavantaje ale copiilor rasfatati este acela ca nu au invatat sa munceasca pentru ceva ce-si doresc“, spune Buttross.
       Aceasta afirmatie imi da ocazia sa mentionez reusita mea in incercarea de a creea un model comportamental pentru viitor vis-a-vis de achizitionarea de jucarii. Matei nu este inca la varsta la care sa-mi ceara cu staruinta sa-i cumpar vreo jucarie, dar are mania jocului cu monezi, despre care stim ca sunt nu doar neigienice, ci si foarte periculoase daca sunt inghitite, astfel ca ideea salvatoare a pusculitei care acumuleaza „fise”, dupa cum le numeste Matei, mi-a venit pur si simplu din necesitatea gasirii unei utilitati monezilor atat de mult manevrate de Matei, iar imbinate cu ideea mea de a „sparge” pusculita lunar pentru achizitionarea unei jucarii noi, a facut ca interesul lui Matei pentru monezi sa se diminueze, ba chiar sa participe la alimentarea pusculitei, iar vizita la librarie cu comoara din pusculita sa fie deja un obicei.
       In librarie, lucrurile decurg si mai frumos, caci Matei poate alege orice puzzle, in orice varietate de forme, culori sau reprezentari grafice doreste, din cele pe care librarul ni le pune la dispozitie. Iata cum am reusit ca o simpla manie a monezilor sa se transforme intr-un ritual benefic pentru viitor. Matei a invatat asadar, inca de la varsta de 1,6 ani, ca jucariile sunt cumparate ca urmare a unui efort constant si stie ca numai asa pot fi achizitionate acestea, asa incat sper sa preintampinam cu usurinta lacrimile ce vor aparea la varsta la care Matei va decide ca-si doreste, chiar in acel moment, o jucarie noua, caci dupa cum deja va fi stiut pusculita, in preaplinul ei, il asteapta cuminte acasa.
 
          Nu va subestimati copiii! Dati-le posibilitatea si sansa de a-si demonstra ca pot si ca sunt in stare de foarte multe lucruri, isi pot hrani astfel curiozitatea, se simt utili, folositori si capata increderea si dorinta de a experimenta. Aveti incredere in copii si ei vor avea incredere in ei insisi! Un adult de succes este un adult cu experienta, dornic de actiune, implinit, cu simt practic, acestea se capata in timp prin exercitiu nu din carti, nu privind la ceilalti, iar opusul sau este un matur cenzurat de propriile frici induse sau nu, de lasitate si delasare si de complacere si multumire cu ceea ce i se ofera.Asadar, rasfatul este acea maniera prin care parintele se poate opune inconstient sau nu dezvoltarii copilului sub toate formele ei.
          Cred cu tarie ca noi, parintii, ne putem indruma copiii astfel incat sa capete experiente diverse, sa le dam posibilitatea sa ia decizii, sa faca alegeri, le putem da ocazia de a lupta pentru un lucru ravnit, dorit, le putem oferi inclusiv libertatea de a gresi, dar cel mai important este sa le daruim unica ocazie de a se confrunta cu urmarile alegerilor lor, de a-si asuma greselile, de a suporta repercursiunile si de a invata din consecintele faptelor lor. Raportul cauza-efect este poate cel mai viabil raport din care omul poate invata si prin care poate acumula noi si noi experiente de viata.
           Alintul insa e izvorul rasfatului, opusul razgaielii si, cred eu, ca nu reprezinta suplimentul de nedorit de la o anumita varsta, pe care parintele il acorda gratuit copilului. Cand, unde, cum constientizam si putem pune punct alintului din viata copiilor nostri? Poate avea alintul o limita, o granita voita care sa permita copilului sa se stie iubit, dincolo de implinirea tuturor nevoilor si a dorintelor, apreciat. Cum aflam limita fina a alintului manifestata in intimitatea caminului si alintul manifestat in afara acestuia.
        Cum influenteaza si ce repercursiuni are alintul asupra viitorului adult? Exista o doza de alint care poate fi daunatoare? Poate fi acesta exagerat, dar mai ales poate influenta acesta caracterul si dezvoltarea comportamentala a unui copil? Oare alintul nu vine, nu decurge din dragoste, din adulare, din iubire? Ne putem iubi proprii copii mai mult ori mai putin?E firesc sa ne alintam copiii fara teama, caci stim ca bebelusii nu pot minti, nu pot disimulta, nu pot mima suferinta; cererile lor de a fi imbratisati, alinati, mangaiati sunt cereri clare si oneste ale discomfortului dat de nastere, de adaptarea la conditiile vietii de nou-nascut.
        Cu varsta alintul poate capata noi forme si nuante, trebuie doar ca micul copil sa fie obisnuit cu maniera in care alintul poate evolua in functie de varsta: sunt varste in care alintul inseamna sa-i canti leganadu-l; sunt varste in care alintul inseamna sa-i stergi lacrimile cand a cazut si si-a lovit genunchiul; sunt varste la care alintul inseamna sa-i spui ca o nota mica nu-l defineste ca om; sunt varste cand alintul inseamna tacerea ori o imbarbatare, o imbratisare si multa compasiune la prima dezamagire adolescentina in dragoste; sunt varste cand alintul inseamna sa imparti cu propriul copil aceeasi priveliste asupra unei lebede ce se alinta duios pe luciul unui lac; sunt varste cand alintul inseamna o strangere de mana insemnand ” totul va fi bine!”
      Toate varstele copilului au alintarile lor, trebuie doar sa respectam fiinta emotionala, spirituala, sociala din/a copilul(ui) nostru, iar cu grija, delicatete si rabdare vom incununa maturizarea trepatata a micii fiinte cu alintari si iubire. Un copil, chiar si un matur, cu rezervorul plin de alintari si iubire, lipsit de umilinte si dezamagiri nemeritate, va putea oferi la randul sau toate aceste daruri minunate primite: compasiune, toleranta, incredere, sprijin, intelegere, mangaiere, speranta, dar mai ales va putea darui copiilor sai toate alinturile varstelor sale.
 
       Ma intreb adesea daca ii creez amintiri frumoase copilului meu. Oare ne jucam destul? Oare il iubesc destul? Il alint destul? Il rasfat destul? Oare il invat suficiente pentru varsta lui? Oare ii ofer destula libertate? Ii daruiesc destula veselie, bucurie, pace, independenta? Ii ascult, aud, percep toate cuvintele, emotiile, trairile? Oare ii indeplinesc toate dorintele? Dar toate nevoile?Cum stiu ca-i implinesc toate nevoile: nevoia de a fi iubit, nevoia de libertate si independenta, nevoia de confort emotional, psihic si fizic, de liniste, de tacere, de joaca, nevoia de a fi ascultat, de a fi imbratisat, de a fi compatimit, nevoia de a i se oferi incredere si chiar un acconto in plus de incredere, nevoia de libera exprimare, nevoia de a se sti in siguranta, nevoia de ai fi respectat si a i se respecta alegerile, deciziile, nevoia de a-si exprima talentele, de a-si realiza visurile? Cate nevoi are un copil? Care sunt ele? Dorintele sunt si vor fi nenumarate: „Vreau bomboane, mami!” imi spune Mateiul meu acum.
     Dorintele sunt cererile nenumarate pe care un copil le adreseaza parintilor, dar nevoile lui, cele nerostite si care il vor defini ca adult, pe acelea toate vreau sa le stiu, sa le implinesc, sa le acopar cu stradania mea de mama.         Vreau ca toate amintirile lui Matei sa devina, pas cu pas, clipa de clipa, implinirea nevoilor lui, raspunsul meu corect la cererile lui ca fiinta, imi doresc cu toata puterea sufletului meu ca Matei sa devina un adult implinit, fericit, complet.
                                                                     by Maria

Arhanghelii – arhetipuri ale Pamantului


Plansa de colorat Arhanghel
sursa

Arhanghelii sunt arhetipuri ale Pamantului si nu doar ale lui, ci si ale altor planete. Arhetipuri ale Vietii, emitatori, amplificatori ai Conceptelor Sursei -Dumnezeu. Numim 7 raze initiatice, oau, ce cuvinte! Culorile curcubeului, spectrul de Lumina manifestat de 7 reprezentanti. Totusi, sunt mult mai multi arhangheli, cunoscuti deja ratiunii noastre, omenirii actuale.

     Mie imi este greu sa ma opresc la lucrul cu un singur arhanghel, pentru ca indata ce incep rugaciunea, parca toti sunt unul si indata ma simt in comuniune cu Dumnezeu, Tatal nostru.
Prima impresie, primul gust pe care-l emit arhanghelii este iubirea lor fata de Tatal nostru, reamintirea ca sunt si eu din Tatal a toate. Reintegrarea in circuitul „european” angelic, divin, este foarte placuta prin intermediul arhanghelilor.
    Acesti conducatori ceresti sunt atat de sensibili la iubirea de Dumnezeu, incat- desi noi suntem oameni, numiti pacatosi si buni de nimic de catre biserica-, ei indata raspund iubirii noastre catre Dumnezeu. Cu orice cuvinte ne-am ruga arhanghelilor, ei simt mai presus de orice vorba dragostea noastra fata de Tatal-Dumnezeu. Dragostea fata de semeni o dezvoltam foarte frumos in comunicarile cu arhanghelii. De ce fata de oameni? Pentru ca dezvoltam iubirea fata de tot ceea ce a creat Dumnezeu. Iubirea din noi este activata, daca pot spune astfel, fata de toate, inclusiv semenii nostri. Nu mai iubim oamenii pentru ceea vedem rational la noi si cei din jur, ci de dragul Lui Dumnezeu  iubim, fara vreun sentiment personal sau atasament rational.
    Bun, totusi cum explicam paradoxul ca intram foarte usor in comuniune cu ei, dar foarte greu au efect meditatiile in stufarisul energetic din noi, din chakrele noastre, din traseul vietii noastre? asta nu e nici pentru ca nu avem credinta, nici pentru ca e o iluzie comunicarea cu arhanghelii, ci pentru ca abia recent am inceput sa folosim partea divina din noi. Partea spiritual-afectiva indata raspunde Luminii, e firesc, insa partea fizica, programele bilogice de imbatranire, mentalul inferior al logicii este deformat, sau involuat, sau nefolosit cum ar fi armonios si divin sa fie folosit.
   Indata ce iesim din meditatie sau ruga, parca ramanem aceeasi pragmatici. De fapt, noi nu ramanem aceeasi pragmatici, ci gandim la reactia celorlalti de negare a frumosului ce l-am experimentat in taina. De fapt si ceilalti traiesc ca si noi aceleasi stari de extazi, ei gandesc acelasi lucru despre noi, precum ca am nega veridicitatea extazului lor.
  In orice comunicare angelica, ne raman in campuri energii si CALITATI angelice, arhetipale frumoase si divine, nu plecam acasa cu mana goala.
 Arhanghelii sunt uniti intre ei, se ajuta reciproc in misiunile lor, daca este cazul, pentru ca ei traiesc Unitatea si manifesta Unitatea Sursei. De fiecare data cand manifestam Unitatea Sursei, in familie si la serviciu, ceilalti se simt atrasi de noi, de sentimentul Unitatii din ei insisi. La fel cum noi ne indreptam spre Arhangheli regasind pe Dumnezeu, unii oameni se indreapta spre noi , regasind acelasi sentiment al sursei divine.
      Nu e bine ce face biserica, sa puna accent pe sfinti si sa nege alte entitati divine, pentru ca tocmai aceste astfel de entitati au ca misiune specifica incredintata de Dumnezeu sa ajute omenirea, sa o insoteasca pe drumul evolutiei , intoarcerii spre Sursa si a fi din nou creativa.
    Daca privim omenirea ca pe un diamant, intelegem cu usurinta ca doar oglindindu-se entitati angelice in acest diamant putem straluci cu adevarat.
(Chamuel)
      Daca privim fiecare om-un mic diamant, particula a marelui diamant, doar slefuindu-se cu arhangheli si Ingeri poate straluci si poate creste in adevarata Sursa Creatoare.
      La fel cum din gema de sare se curata pamantul si avem sare curata pe masa, tot astfel si omul ce se curata de legea Talionului poate straluci si poate fi cu adevarat „sarea pamantului” asa cum spunea Domnul nostru Iisus Hristos.
    Biserica a gandit ca daca avem pr Hristos si Sfintii, Sfanta Treime, Fecioara preacurata, nu mai avem nevoie sa cunoastem suita de arhangheli. Insa arhanghelii au inspirat si ocrotit pe Hristos si pe Maica Domnului, pe Ioan Botezatorul si pe Tobias, poporul evreu in pustie, de ex. atunci de ce sa nu deschidem ochii ca acestia sunt de fapt calauzitorii oamenirii inca din cele mai vechi timpuri ale omenirii? Desi era Moise cu evreii, se marturiseste in Biblie ca Arhanghelul Mikael i-a acoperit ca un nor. Desi a sosit Hristos la trup, se marturiseste ca ahanghelii Mikael si Gabriel i-au fost alaturi, Gabriel L-a vestit, si pe El si pe Maicuta, si pe Ioan Botezatorul.
  E timpul sa acordam mai multa atentie acestui rang angelic, sa-i recunoastem implicarea atat de calda si apropiata in evenimentele omenirii. Despre minunile arhanghelului Mikael sunt marturii in ortodoxie, se comemeoreaza in calendar minuni ale acestora, minuni – implicari ale lor in vietile oamenilor.
     Mai presus de orice destin personal, se afla destinul omenirii. Al intregului. Extrapoland acest fapt, omul si omenirea sunt parte a Intregului Divin creat din Iubire, de aceea Arhanghelii, desi „mareti”, ajuta pe noi cei mici. Pentru ca asa cum nu suntem fericiti daca avem o musculita in ochi, nici Divinitatea nu poate fericita cu parti din creatie ramase involuate sau inclinate spre rau -distrugere.
      La fel cum banii ne vin si pentru noi, dar si pentru cei din jurul nostru (sa intretinem copilul la scoala, sa intretinem vreo ruda sau sa platim facturile si sa cumparam alimente, haine si sa intretinem comertul si locurile de munca) tot astfel si si arhanghelii cand ajuta un om, ajuta fluxul acesta al emisiilor divine ale acelui om in toate aspectele vietii sale.
   (Raphael) Dorim cu disperare vindecarea si armonia, sa fim  iubiti, apreciati. In primul rand, vindecarea nu este doar fizica, deoarece un om doar sanatos, dar sarac si singur, nu va fi fericit. Vindecarea = toate aspectele umane: fizice, afective, materiale -pt ca traim intr-o lume cu trup si nevoi fizice aferente trupurilor noastre.
     Vindecarea presupune Lumina sufletului, integrarea sufletului in suprema Unitate -Dumnezeu-Sursa. Amintesc Suflul de Viata – Duhul Sfant. Cunoastem deja mesajul ca unde este Dumnezeu este armonie, sanatate, pace. La tot pasul avem aceasta numita inalta cunoastere chiar sub nasul nostru. Acest Suflu de Viata este „suflat” peste tot ce a creat Dumnezeu: Hristos, ingeri, Arhangheli, Heruvimi, oameni, plante, cristale, animale, planete. Avem in comun acelasi Parinte toata ierarhia Kabalei si toate speciile terestre.
     Abundenta se poate manifesta si daca nu suntem orgoliosi si acceptam ajutor atunci cand nu ne descurcam singuri. Aceasta aduce si prietenie, ascultare, smerenie. Intotdeauna cel care invata sa primeasca va sti sa daruiasca si chiar va darui, insa va darui din recunostinta ca a fost ajutat la nevoie, fara sa pretinda ceva in schimb d ela cei ajutati. Abundenta ajuta la realizarea Fraternitatii pe pamant, la unitatea in familii.
     Sanatatea gandita doar trupeste: trupul fizic este doar o parte a Omului, cum ar putea trupul sa redevina sanatos, cand sufletul, afectivul, gandirea sunt complet pline de frica si razbunare, de gelozie si ganduri la nedreptatile ce vi se fac? Insanatosirea trupului soseste treptat. Unii gandesc ca medicul le-a taiat tumoarea si gata! Dar oare medicul potrivit nu il gasiti tot prin rugaciune si smerenie? O doamna s-a operat a 5-a oara pentru aceeasi tumoare care tot crestea, abia ultima data, cand s-au facut rugaciuni, a schimbat medicul. Da, medicul rezolva, dar unii medici rezolva cu brio operatiile.
      Cand va simtiti iubiti, cadn sunteti bucurosi pentru reusitele copiilor , cand sotii au loc bun de munca, automat ficatul nu mai este agresat de frica, vasele de sange nu se mai strang la fiecare bataie a inimii, si tot asa. Firesc sunteti mai sanatosi cand iubiti si cand va rugati, pentru ca armonia si abundenta insotesc viata voastra.
    (Metatron) Gandim de multe ori la judecata Lui Dumnezeu, dar am putea gandi mai bine la Legile Divine. Nu sunt deloc inaccesibile, ba chiar orice comunicare angelica respecta si emite legislatia Divina de neincalcare a liberului arbitru, de iertare si credinta. Legile terestre sunt greu de inteles, insa legile divine le manifestam si le cunoastem inca dinainte de a ne naste. In timp ce legislatia terestra se schimba de la o epoca la alta, de la un an la altul, legislatia Divina este imuabila, am cunoscut-o in toate epocile, o aplicam in toate relatiile noastre, in toate evenimentele noastre. Prin Rezonanta, de exemplu.
   Gandim la cum suntem noi judecati de Dumnezeu, dar nu asteptam raspunsul, plus ca e timpul sa intelegem ca Dumnezeu nu poate simti placere sa pedepseasca, acesta e un sentiment negativ si razbunator, inexistent la Creator si Arhanghelii si ingerii sai, precum nici la oamenii care iubesc pe Dumnezeu sincer, cu inima curata.
     Multi romani am ajuns sa facem fapte bune „pe banda”, ca sa fim iertati de pacate. Dar fara sa iubim. Acest gen de fapte bune sunt o buna etapa in evolutia darniciei omului, dar nu si treapta finala a darniciei. Iubirea este Viata. Asta e firesc sa emitem in primul rand.
     Ma adresez tuturor „anonimilor” care-si pun intrebari si considera ca daca sunt autori renumiti, recunoscuti social, nu sunt „recunoscuti” nici in cer, la Dumnezeu si Ierarhiile Sale. Aici e o mare greseala de gandire!!!
    Multi cred inca faptul ca daca respecta partea morala, ofera suficient pentru a primi de toate de la Dumnezeu. Dumnezeu insa a creat legi ale darniciei, daca vreti sa le numiti astfel, si anume orice darnic va primi , sau proverbul romanesc arhaic „darea vede marea”. Toti care au daruit iubire, sfaturi, ceva din putinul lor material ori afectiv, toti va vor marturisi ca au primit ce aveau nevoie, chiar material foarte mult. Pentru ca au primit pe masura darniciei lor afective, a iubirii daruite. Cum va imaginati ca ar putea cere Dumnezeu sa daruiti 2 lei, daca voi nu aveti in buzunar, ca sa primit 2 lei la loc? Daruiti 3 sfaturi, de ex, cu toata iubirea, si primiti ce aveti nevoie. sunteti in fluxul iubirii de daruire, automat se aplica Lega divina Creata.
       Ganditi mai putin la judecata si mai mult la daruire. Toata viata voastra se va armoniza Abundentei si va respecta Legile Divine.
by Ana-Maria