Incredere reciproca


       Nu uit nici o clipa ca scopul acestui blog a fost si este acela de a scrie despre momente importante din viata copilului meu, din viata mea ca parinte, din experientele noastre acumulate impreuna si transformate in amintiri de neuitat.

       Asa cum primul pas, prima bicicleta, prima serbare sunt evenimente importante in viata oricarui copil si a mamei ce se bucura de ele, la fel este si prima balaceala serioasa in apa a unui copil ce refuza constant sa faca cunostinta cu apele mari si cu plajele.

        Prima noastra iesire la mare a fost cand Dante avea 9 luni. Cand toti copiii in jurul nostru erau superincantati de intinderea apei, de valuri si de nisip, de ocazia de a sta dezbracati in briza marii ce le mangaia micile trupuri, copilul meu a plans hotarat din momentul cand l-am dezbracat. Desi nu l-am bagat in marea cea mare ci am preferat o mica piscina gonflabila, nu s-a aratat incantat nici o clipa nici acolo. Ca o proaspata mamica, necunoscatoare inca a propriului copil atat de bine incat sa inteleg plansul lui, m-am simtit destul de frustrata si neputincioasa in fata acestei stari de fapt. Am decis totusi sa il las in pace si sa nu il oblig sa faca ceva ce nu ii era pe plac.

         Vara urmatoare ne-a gasit mai mari si mai intelepti. Am pornit cu avant si sperante noi catre plaja autohtona, de la noi din localitate, cu nisip mai putin fin si cu apa sarata dar sigura pentru copiii mici. Reactia lui Dante? Aceeasi ca si cu un an in urma, doar ca de aceasta data se putea face inteles iar noi il cunosteam ceva mai bine. Nu s-a lasat dezbracat, nici macar descaltat de sandalute, nu a vrut sa ma apropii de el mirosind a namol sanatos si negru, nu i-au placut nici oamenii care stateau la soare acoperiti in intregime cu acel namol.

        Cam astfel au fost zilele noastre de plaja sau iesit la iarba verde. Dante a refuzat categoric sa se dezbrace, nici macar tricoul nu l-a dat jos. Chiar si acum, la 3 ani si ceva, a avut aceeasi reactie de respingere a tentativelor noastre de a-l expune un pic la soare in luna mai, cand soarele nu era chiar atat de puternic. Este de inteles ca am avut parte de fel de fel de comentarii si sfaturi, indrumari de a-i da hainele jos cu forta, tentative esuate de santaj. Noi, ca parinti, ne-am relaxat si am inteles ca copilul va face plaja atunci cand va dori, chiar de ar fi sa se intample abia in adolescenta sau cand se va insura. Cat despre a intra in apa, nici nu ne-am mai pus problema. O singura data, anul trecut a intrat in apa, luat in brate de catre o prietena de a mea, o a doua mama pentru el de altfel. Intai a intrat imbracat dar apoi a inceput sa se ude cate putin si s a dezbracat dar nu pentru multa vreme.

        Da, lui Dante ii ia cel putin 3 ore sa se obisnuiasca cu un mediu pe care nu il cunoaste sau nu il agreeaza, cum este cel al plajei si al apei.

      Anul acesta am luat-o de la capat cu mersul la plaja cu copilul imbracat, ne-am inarmat cu rabdare si ridicat din umeri pentru comentariile de pe margine si nu ne-am mai facut nici un fel de iluzie.

      Dar, surpriza!!! Dupa ce m-a vazut pe mine balacindu-ma cu bucurie in apa, dupa ce a spus tuturor ca el a facut baie si s-a dat cu noroi cand a fost mare (amintiri dintr-o alta viata probabil), dupa ce a spus ca nu ii place apa pentru ca are oameni murdari in ea (este totusi Lacul Sarat unde oamenii vin special pentru namol si tratament), a cerut deodata sa il dezbrac ca vrea si el in apa.

        Am fost cat se poate de sceptica dar l-am ajutat sa se dezbrace, i-am pus colacelul pe care l-a plimbat doua veri la rand prin oras , si am intrat timizi in apa. Curiozitatea celor de pe margine era la fel de mare ca si a mea.

      De aceasta data insa copilul a fost decis sa mearga pana la capat. Chiar daca un pic nesigur la inceput, chiar daca s-a agatat de mine cu toata puterea si increderea (noroc ca e apa mica, altfel mama e la fel de neinotatoare ca si un topor), bucuria de a-si simti trupusorul mic plutind, senzatia aceea de libertate si relaxare l-a cuprins si l-a cucerit. Am fost langa el, i-am vorbit tot timpul, nu l-am fortat, nu l-am impins, i-am dat toata increderea pe care am putut , i-am dat curaj si l-am indrumat cat am putut de bine. In mai putin de jumatate de ora copilul meu cel temator de apa si plaja s-a relaxat si s-a desprins de mine spunand ca vrea singur, ca poate si el. A inceput sa se intoarca, sa se bucure cu adevarat. Si-a facut chiar si doi prieteni, doi copii ce l-au incurajat si s-au jucat cu el.

        Mi-a crescut inima, mi-a zburat sufletul, m-au trecut fiorii reusitei si ai sperantei, m-am simtit mandra si binecuvantata cu o minune ce creste alaturi de mine zi de zi. Am inteles, inca o data, cat de important este sa sadesti incredere in mintea lui mica si neformata, cat de important este sa ai incredere in deciziile si simtirile propriului copil, cat de important este sa il cunosti si sa il respecti. Ma felicit ca nu am tinut cont de nici un sfat si nici un comentariu venit de la cei de pe margine, ma felicit ca nu l-am obligat si nu l-am fortat sa faca ceva pentru care nu era pregatit. Asa este Dante, pana cand nu este sigur ca va face foarte bine nu va face deloc.

         Sunt sigura ca numai rabdarea si increderea noastra, ca parinti, au dus la acest rezultat fericit. Seara, cand am rememorat aventura zilei, a spus ca i-a placut sa inoate desi s-a murdarit , dar numai putin (el, care nu suporta sa fie murdar nici macar de banana sau ciocolata).

       Imi doresc ca aceste randuri sa fie ca o incurajare pentru parintii ai caror copii refuza constant sa faca ceva ce lor li se pare ca e vital. Aveti incredere in ei, dati-le tot creditul de care au nevoie, tot sprijinul si toata incurajarea. In timp, toate acestea vor da rezultate mult mai bune decat umilirea, santajul, fortarea, frica. Respectati-i, asa cum si ei va respecta, si veti avea unul din cei mai grozavi prieteni in persoana propriului copil. 

         Asadar consemnez: la 3 ani si 8 luni Dante a intrat prima data in apa si a inotat cu colacel, curajos si fericit ca un mic delfin. La mai mare puiul meu!!

                                                                             Cu toata mandria, mama!

                                                                                                        by vavaly

Anunțuri

Tara jucariilor


      Acum aproape doi ani Maria a venit cu ideea de a-si implini un vis, acela de a scrie. Pentru ca mediul online ne oferea aceasta noua posibilitate, de a inlocui foaia de scris si creionul cu tastatura calculatorului si ecranul monitorului, am decis impreuna ca avem multe de spus in ceea ce priveste trairile noastre de proaspete mamici, de viitoare mamici cu experienta. Astfel a luat fiinta blogul Copiisimame, un loc in care ne regasim cu bucurie, cu mandrie si cu prietenie.

    Nu ne-am gandit, atunci cand am infiintat blogul, ca vocea mamelor va incepe sa fie auzita din ce in ce mai des, ca tot mai multe mamici vor prinde curaj sa isi spuna punctele de vedere in ceea ce priveste cresterea si educatia copiilor lor. Daca la inceput timid fiecare mamica (sau tatic) isi spunea punctul de vedere, isi dregea vocea in acest mediu online, in timp lucrurile au luat amploare, vocile au inceput sa se auda din ce in ce mai bine. Tot mai multe mamici au inceput sa isi spuna parerea, parerile au inceput sa fie luate in considerare, energiile s-au canalizat in directiile dorite. Astfel, din initiativa unor oameni inimosi care au inteles ca si noi, mamicile, care scriem despre scutece, alaptat, hranit dar si despre joaca, jucarii, carti, educatia viitoarei generatii, avem un cuvant greu de spus in bunul mers al societatii, a luat nastere un eveniment numit Social Media for Parents. A fost un eveniment ce a adus aproape oameni cunoscuti in blogosfera parinteasca, oameni care au avut initiative, care au organizat campanii importante, caritabile si nu numai.

    Mi-am luat ragaz de cateva ore pentru a viziona online evenimentul, pe care il puteti vedea si voi aici. Am urmarit cu interes vorbitorii, am descoperit chipurile din spatele scrisului si am inteles ca da, si noi parintii putem deveni o forta, o voce ce poate fi auzita si care poate schimba mersul lucrurilor pentru ca ne pasa de copiii nostri , de ceea ce se va intampla cu ei.

     Nu stiu voua, dar mie acest eveniment parca mi-a dat un nou impuls, un avant nou de a scrie, de a povesti. Si despre ce poate  scrie o mama, despre ce povestim noi parintii decat despre joaca, despre ce jocuri noi am mai descoperit, despre ce pozne mai fac copiii nostri, despre ceea ce ne framanta in educatia  lor.

      Da, o jucarie este o poveste, un joc nou este o lume in sine pentru copil. Orice noua achizitie inseamna o noua provocare in ochii micutului ce descopera mediul prin intermediul culorii, al materialelor diverse, al sunetelor fel de fel. Un puzzle nu este doar un puzzle, este o misiune de indeplinit, presupune rabdare si concentrare, presupune joaca in echipa, presupune bucuria lucrului dus pana la capat, a unei misiuni indeplinite. Asta am invatat eu de la copilul meu privind jucariile din jurul nostru cu alti ochi.

     Si pentru ca toate aceste jucarii, pana sa ajunga la copiii nostri, trebuie sa fie create, depozitate, prezentate, exista si tari ale jucariilor. Fiecare tara are un nume, fiecare tara are o populatie de jucarii diversa. Una din aceste tari minunate a jocurilor si jucariilor este si Noriel. Un nume atat de frumos si de placut auzului celor mici, un nume ce te duce cu gandul  la un taram de basm in care totul are menirea sa te provoace la joaca si creatie. Pentru ca da, in aceasta tara a  jucariilor  imaginatia este fara limita, creatia este la ea acasa cu ajutorul plastilinei, a minunatelor Crayola ce dau culoare desenelor, ce pun umbre si pete acolo unde copilul isi doreste.

      Oamenii mari de la Noriel afla ce personaje indragesc micutii din ziua de azi si incearca sa aduca figurile familiare pe obiectele de scoala ale micutilor invatacei pentru ca orele sa fie impartite cu ele, pentru ca povara ghiozdanului sa para mai usoara impartita cu Spirdeman, pentru ca creioanele sa stea frumos aliniate in penarul de care are grija printesa indragita a fetitei.

      Lumea copiilor nostri este o lume plina de culoare, populata de personaje ale basmelor moderne, o lume in care zambetul si voia buna sunt la ele acasa.

      Sigur ca in toate e bine sa existe o masura, ca numarul de jucarii ce intra in viata copilului trebuie sa fie atat de mare cat poate mintea lui sa cuprinda, sa inteleaga si sa asimileze. Fiecare jucarie pe care copilul o doreste, o simte si o indrageste este o experienta castigata, o experienta acumulata, are o poveste a ei proprie. Jucariile plecate din tara lor, din tara jucariilor, de acolo unde au fost create, isi doresc sa ajunga intr-o lume in care sa fie iubite si dorite, in lumea copilului ce si le-a dorit.

       Voi cum vedeti aceasta lume a jucariilor si a jocurilor?  Sunt jucariile o achizitie utila in viata copilului? Reprezinta jocurile o investitie pe termen lung sau doar ceva temporar? Sunt jucariile de calitate o necesitate in educatia copiilor?

       Iata cateva intrebari pe care si le pune orice parinte, orice varsta ar avea copilul.

       Va astept la dezbateri privind jocurile si eroii preferati ai copiilor vostri!

                                                                                                                    by vavaly

Perlute de vacanta


Recuperam din activitatile pentru gradinita – din zilele in care Matei a lipsit fiind racit – si parcurgem cateva fise de lucru.

Fisa nr. 1. Incercuieste personajul negativ (rau) din povestea Ursul pacalit de vulpe.

Eu: Matei, incercuieste parsonajul negativ -adica rau – din poveste.

Matei: De ce?

Eu: … 🙂

Fisa nr. 2. Deseneaza atatea buline cate personaje sunt in povestea Scufita rosie.

Matei desenand buline denumeste personajele. La un moment dat se opreste.

Eu: Matei ai uitat de lup!

Matei: Pe lup il incercuim!

Fisa nr. 3. Uneste cu o linie animalul si mancarea sa:

Matei deseaza linii unind vaca cu iarba, purcelul cu porumbul; ajungand la pisica si soarece adauga: „Nu, ca pe soricel il doare!”

Eu: Atunci uneste vulpea cu gasca!

Matei: Nuuuuuuuu!! Ca si pe ea o doare!!!

Va continua

Cu drag, Maria

Expozitie de Paste


     Hristos a inviat!

   Va dorim tuturor un Paste fericit, sarbatori pline de lumina si bucurie, pace si liniste alaturi de cei dragi!

    Va lasam sa admirati si sa va bucurati de creatiile noastre, migalite cu ocazia acestei sarbatori speciale, lucrari pe care le dedicam tuturor celor dragi noua si care ne sunt alaturi zi de zi, adica voi, cititorii nostri deveniti prieteni dragi.

Cu drag Maria si vavaly alaturi de Matei si Dante

De…ce…mbrie!


O luna magica, o zi magica, aroma cafelei de dimineata, rasul zglobiu al copilului meu … colinde,  radio magic, fericire…decembrie…

O zi  de duminica pe care copilul o poate face de neuitat.  Nu e greu sa zambesti cand copilul ia micul dejun in graba iar noi parintii ne bem cafeaua in liniste privind la minunea ce ne face viata mai frumoasa. Pentru el totul e miracol, totul e joaca, totul e invatare. O palnie?  Ce poti face daca ai o palnie? Iti trebuie o sticla, desigur. Apoi o cana cu care sa versi.  Dar ce sa versi? Poate niste apa? Nu, mai bine niste orez, hotaraste mama.  Ce interesant  curge orezul din cana, prin palnie, in sticla. Dar parca ar mai merge ceva…oare ce? Aaaa, da, niste lapte. Mami, vreau sa beau putin lapte. Ups, l-am varsat peste orez. Ia te uita, a iesit orez cu lapte… mai trebuie o lingura, inca o cana si tot asa… Serviti va rog: orez cu lapte a la Dante… Cafeaua e mai delicioasa, zambetele parintilor mai largi, fericirea se masoara in felii mici de rasete si experimente copilaresti.

Surpriza a venit la urma, cand Dante a luat si peria minune de covor si a decis ca e timpul sa inchida rstaurantul improvizat si sa faca si curat in urma lui. Desigur ca bucataria a ramas albita de boabele de orez, desigur ca au fost cateva cani si alte ustensile de spalat in urma, dar …amintirea unei dimineti de decembrie  este o comoara de nepretuit in sufletele noastre. La fel sper sa ramana si un sufletul tau, dragul meu copil fericit ce ne faci viata o sarbatoare zi de zi.

Daca ati zambit la cuvintele si imaginile de mai sus, va las sa va delectati cu melodia mea preferata a lunii decembrie. Poate pentru ca se potriveste si cu varsta De ce -urilor la care este copilul meu. O duminica minunata!

by vavaly

Zi aniversara – 3 ani


         Astazi trei copii sunt sarbatoriti cu toata dragostea de catre cei dragi lor. Trei mamici sunt fericite vazandu-si copiii cum au crescut de frumos, vazandu-i veseli si sanatosi. Trei mamici pe care soartea le-a adus impreuna odata cu nasterea acestor copii, le-a facut sa se cunoasca, iar inimile lor au simtit ca trebuie sa mearga impreuna pe drumul acesta.
       Da, astazi este ziua lui Dante, Matei si Denisa, doi baietei si o fetita, nascuti in aceeasi zi sub stele norocoase, intr-o zi magica de toamna. Implinesc minunata varsta de trei ani, trei ani plini de emotii, de impliniri, trei ani in care am invatat si am crescut impreuna foarte mult, trei ani bogati  si fericiti.
        Sa ne traiti dragile noastre minuni, sa ne aduceti bucuria pe care ne-ati adus-o si pana acum, sa fiti fericiti si veseli asa cum numai voi stiti sa fiti. Prietenia dintre voi sa dainuiasca peste ani, sa deveniti persoane puternice, increzatoare, sa va indepliniti cu gratie misiunea pe care o aveti in aceasta lume. Sa cresteti mari si frumosi, iubiti si iubitori va ureaza din toata inima mamicile voastre – Vali, Maria si Sandica.
Matei

 

Dante
Denisa

Iubirea – centrul educatiei


  Am participat amandoua (vavaly & Maria) la ineditul concurs organizat de draga noastra prietena Mihaela, un om deosebit de talentat, de creativ, dar mai ales atent la nevoile copiilor, dar si ale parintilor. Ne-a incantat atat de mult ideea unui concurs pentru parinti, mai ales ca ceea ce ne-a atras fara-doar-si-poate a fost titlul care promitea o activitate interactiva in concurs – am fi primit un feed-back, un raspuns, o confirmare ori un indemn pentru a deveni parinti mai buni.

      Suntem preocupate in aceeasi masura de educatia si cresterea copiilor nostri si amandoua simtim ca si noi crestem odata cu ei, sporim in intelepciune si dragoste, dar mai mult decat atat relatiile noastre cu copii nostri abunda de gesturi de iubire, de gesturi creative, de gesturi de cunoastere si autocunoastere, gesturi care ne imbogatesc atat pe noi cat si pe copii nostri zi de zi.

     Suntem fericite, nu doar pentru ca opiniile noastre au contat, ci si pentru ca avem confirmarea unui specialist ca modalitatile noastre prin care alegem sa fim alaturi de micutii nostri sunt viabile; e o fericire dulce si calda, ca atunci cand iti simti inima induiosata la gandul constient ca chiar si clipele de alarmare, de ingrijorare, de neliniste si indoiala, acele clipe in care te simti coplesita de tantrumuri ori cereri ale copilului ce nu pot fi indeplinite au fost doar clipe in care ai decis sa-l iubesti, iar nu sa-l judeci si acum, chiar acum, primim confirmarea ca IUBIREA ESTE SINGURA INTELEPCIUNE!, iar in randurile urmatoare asezam in fata inimilor voastre …

Răspunsul psihologului: Iubirea – centrul educaţiei

„Trăim într-o lume într-o continuă schimbare. Sunt afectate o multitudine de aspecte ale vieţii noastre cotidiene. Şi rolul de părinte pare să fie abordat diferit de regizorul care este VIAŢA. Bunicii ne spun că ei nu ne-au crescut după atâtea reguli şi norme. Părinţii noştri, la rândul lor, ne repetă  că nu ne-au crescut după „carte”. A fi părinte în ziua de astăzi, pare a fi mai dificil, mai provocator ca niciodată. Este greu să fii părinte, dar şi frumos în acelaşi timp….Dar cum e să fii copil în aceste vremuri… nu vă întrebaţi?… În locul copilului ne punem, din păcate, mai rar…
Am întâlnit în unele comentarii pe blog faptul că nu există reguli universal valabile pentru creşterea şi educaţia copiilor. Greşit!… Fiecare copil are un anumit fel de a fi, este adevărat, prin faptul că personalitatea fiecărui copil este un complex unic de trăsături, de aptitudini şi abilităţi, de convingeri, sentimente, darmodalitatea de creştere şi educare ar trebui să fie una singură pentru toţi copiii, şi anume să fie bazată pe iubire, sacrificiu de sine, adaptare la nivelul vârstei şi al achiziţiilor personale, şi nu în ultimul rând educaţia trebuie să se bazeze pe pe respectul faţă de unicitatea copilului ca persoană, ca individualitate.
Şi nu mă refer aici la nivelul de educaţie, la cantitatea de cunoştinţe pe care copilul trebuie să le interiorizeze, ci la cumsă-l educăm, la modalitatea, la modul în care aceste valori trebuie să fie deprinse de  copil  în comportamentul lui zilnic.
Mă întristez ori de câte ori văd, aud sau simt că mai există ÎNCĂ părinţi care consideră că dragostea faţă de copil trebuie “moderată“, că trebuie să existe un echilibru în manifestarea dragostei faţă de copil. Această mentalitate este eronată, este greşită!… Moderaţie, echilibru, trebuie să avem, da!… dar nu în exteriorizarea sentimentelor de dragoste pe care le nutrim faţă de copil, ci în altele, cum ar fi: adoptarea pedepselor pentru copil, alegerea anumitor activităţi, consecvenţa stilurilor parentale în familie etc.
Într-adevăr, este foarte important să ne facem cât mai mult timp pentru copil, să ne jucăm cu el, să ne implicăm în cât mai multe activităţi cu copilul, dar contează cel mai mult CUM comunicăm,ce legătură afectivă există între părinte-copil, CE Şi CÂT îi învăţăm în timpul scurt pe care reuşim să-l dedicăm familiei, şiCE CONCEPŢII avem privind educaţia, deoarece, dacă din START pornim cu un set de convingeri eronate, greşite, aşa cum am întâlnit în unele comentarii de pe blog… atunci TOTUL ESTE ÎN ZADAR!
De asemenea, credinţa în Dumnezeu în profunzimea ei, este benefică, oferă o dimensiune nebănuită, remarcabilă în personalitatea fiecărui copil, indiferent de religia adoptată în familie.
Nu există părinţi perfecţi sau copiii perfecţi, dar PUTEM ASPIRA, NE PUTEM PROPUNE  SĂ FIM CÂT PUTEM NOI DE BUNI în ceea ce facem zi de zi…!
Am citit şi am recitit de câteva ori, cu multă atenţie toate comentariile de pe blog… câştigătoarea acestui concurs estevavaly… Citiţi, dragi mămici,  rândurile scrise de această super-mămică şi încercaţi să respectaţi cât mai mult… este 100% adevărat, sincer şi se simte că tot ce a scris este din inimă!
O felicit din tot sufletul pe mămica câştigătoare… şi, pot spune că, chiar şi la recitirea comentariului scris de vavaly, m-au cutremurat unele afirmaţii pe care, la un moment dat le-am simţit pe pielea mea şi, probabil fiecare mămică a simţit acest lucru: „..Este o bucurie imensă atunci când mă simt obosită, când sunt poate bolnavă, când nu am putere nici să mă ridic din pat, iar copilul vine şi mă mângâie pe frunte cu mânuţele lui mici, încercând să alunge durerea, înţelege să nu sară în pat tocmai atunci, să nu cânte la nu ştiu ce instrument gălăgios. Când îl văd cum îşi ia câte o cărticică şi se uită liniştit pe ea, sau caietul lui de desen şi desenează în linişte deplină, mi se umple inima de drag…”.
Ei, bine, acest copil a fost descris atât de frumos de propria lui mamă în rândurile de mai sus şi se comportă astfel pentru că….întregul proces de educaţie al părinţilor lui până în acel moment a fost cel corect… iar iubirea a fost în centrul educaţiei, copilul dăruind la rândul lui dragostea pe care el însuşi a primit-o în tot acest timp…
În final  vavaly  scrie: „…Nu ştim dacă ceea ce facem se numeşste creştere corectă sau educaţie corectă… Noi am ales calea care ni se potriveşte cel mai bine, calea pe care o putem urma, care duce la respectarea armoniei de cuplu, de familie, fără exagerări şi fără constrângeri… ”.
Ca psiholog, pot să-ţi spun că educaţia ta este cea corectă, dreaptă pentru copilul tău şi nu pot decât să te felicit din inimă pentru ceea ce eşti şi cum eşti!…Tot înainte!
Un răspuns demn de luat în seamă este şi cel oferit de Maria Mateiînsă a trebuit să aleg un singur comentariu, iar cel postat de vavaly este mai nuanţat, mai cuprinzător.
Cum se conştruieşte relaţia dintre părinte şi copil? Iată  câteva sugestii privind fundamentul pe care se construieşte o relaţie adecvată părinte-copil:
©     oferiţi copilului sentimentul că este iubit şi dorit;
©     stabiliţi relaţii de cooperare şi nu de subordonare;
©     răspundeţi-le sincer şi adecvat vârstei lor la întrebările pe care vi le pun;
©     aveţi răbdare când vă exasperează cu întrebări;
©     oferiţi copilului dvs. sentimentul securităţii personale şi a securităţii căminului;
©     fiţi un exemplu pentru copil recunoscând atunci când greşiţi;
©     învăţaţi copilul să recunoască greşelile fără a-l învinovăţi şi pedepsi!
©     implicaţi copilul în luarea deciziilor, fie că au legătură cu persoana sa, fie că au legătură cu viaţa familiei;
©     încurajaţi-l atunci când are de depăşit un impas, are de rezolvat o problemă indiferent de ce natură e ea;
©     apreciaţi-i reuşitele, folosind cu precădere laudele şi recompensele, evitând cât se poate pedeapsa;
©     evitaţi ameninţările şi ceea ce înseamnă educaţia prin frică;
©     evitaţi să faceţi în locul copilului lucruri pe care ar putea să le facă şi singur (de exemplu: ordine în camera lui, anumite lucrări pentru grădiniţă/ şcoală ş.a.)
©     evitaţi să-l faceţi pe copil să se simtă inferior în raport cu ceilalţi, oricare ar fi acei ceilalţi;
©     evitaţi să-l jigniţi (din nou, atenţie la sentimentul de inferioritate şi neîncrederea pe care puteţi s-o sădiţi în el!)
©     evitaţi conduitele superprotective şi corectările excesive (îi vor inocula neîncredere în capacităţile personale);
©     evitaţi să implicaţi copiii în conflictele, dezacordurile din cadrul familiei;
©     evitaţi stresul şi şocurile emoţionale ale copilului nefăcându-l martor la tensiunile şi certurile care pot apărea în viaţa adulţilor din jurul său;
©     fiţi consecvenţi şi adoptaţi aceeaşi strategie de rezolvare a problemelor evitând trasmiterea unor mesaje confuze în ceea ce priveşte regulile mamei sau regulile tatălui şi susţinând implicit şi explicit măsurile luate de fiecare dintre părinţi.
©     spuneţi-i copilului în fiecare zi “TE IUBESC!”
 
Spuneau unele mămici pe blog…că nu există reguli universal valabile de educaţie a copilului! Ei, bine, v-am demonstrat ca EXISTĂ! Ideile de mai sus sunt universal valabile şi, cu cât respectam mai mult din ele, cu atât suntem mai buni ca părinţi!
Eu zic că o re-evaluare a felului nostru de a fi, a modului în care noi ne comportăm cu copiii… sau o îmbunătăţire a stilului nostru parental ar fi utilă!”
Cu drag,
Ene Iuliana, psiholog.

Multumim din toate inimile Mihaelei si d-nei psiholog Iuliana Ene pentru minunata oportunitate de a ne re-evalua ca parinti si de a ne intari crezurile personale ca armonia si buna-vointa, buna-intelegere si respectul, alturi de iubirea fara limite ori prejudecati pe care le oferim micutilor nostri si noua insane sunt elementele esentiale ale unui stil de parenting corect. Nu stim daca reusim sa transmitem toata bucuria noastra sufleteasca ori daca printre toate aceste cuvinte am reusit sa   aratam toate emotiile care au insotit acest concurs despre iubirea parinteasca, nerabdarea asteptarii (stim ca este o contradictie in termeni!) ori daca am reusit sa transpunem in simple cuvinte toate bucuriile noastre de simple mame, insa e minunat sa gasim oameni deosebiti care pun la indemana mamicilor, intr-un mod atat de frumos si gratuit, ACELE reguli general-valabile pentru a fi un parinte mai bun!

    Multumim, Multumim din toate inimile!
by Maria & vavaly