De ce, de ce, de ce…


     Copilaria este o varsta definita prin cunoastere si descoperire, prin    joc si experimentare. Este, poate, cea mai fascinanta varsta prin explorarile pe care le face micul individ in incercarea lui de a descoperi lumea, de a imbina ceea ce stie intuitiv cu ceea ce afla zi de zi de la cei din jur.

Pana nu demult Dante nu punea intrebari sub forma „de ce”, el intotdeauna constata, le lua pe toate ca fiind firesti si bine cunoscute de catre el. Iata, insa, ca ne-a venit si noua randuri sa facem fata avalansei de intrebari ce insotesc aceasta varsta atat de frumoasa a copilului nostru.

Intrebarile lui sunt pentru noi un indiciu a ceea ce il preocupa de fapt pe el, al framantarilor ce nu ii dau pace in ceea ce priveste viata si felul in care este alcatuita lumea sau chiar oamenii.

Totul a inceput cu una dintre cele mai profunde intrebari filozofice ale omenirii:

– Mama, de ce trebuie sa existam noi?

A venit apoi completarea:

– De ce trebuie sa existe oameni pe Pamant?

De aici a inceput o adevarata discutie savanta, condusa de catre el, o calatorie spre stele si planete, intr-o alta lume in care el spune ca totul este mult mai frumos decat pe Pamant. Unde o fi acea lume oare?

– Mama, de ce oamenii trebuie sa aiba doua picioare? … apoi incepe o insurire a altor parti anatomice.

Ce ma uimeste pe mine insa este faptul ca de fiecare data completeaza astfel:

– Eu nu vreau sa am doua picioare…eu vreau mai multe picioare…

– Eu nu vreau sa locuiesc pe Pamant, eu vreau sa locuiesc in spatiu, nu pe o planeta.

Vine apoi randul lucrurilor pamantesti, ce ne inconjoara:

– Mama, de ce trebuie sa aiba oamenii magazine? Eu nu vreau sa fie magazine.

– Mama, de ce trebuie sa aiba oamenii televizoare? Eu nu vreau sa fie televizoare.

– De ce s-au inventat desenele animate? Cu desenele animate insa se impaca, pe astea nu le vrea inexistente :).

– Mama, de ce trebuie sa mancam noi?

      Probabil ca negarile lui, incercarile lui de neacceptare a realitatii, fac parte tocmai din acest proces de cunoastere si integrare in mediul in care se dezvolta si creste, din straduinta de a se autoconvinge ca asa stau lucrurile si ca trebuie sa le accepte astfel.

      Si astfel, zi dupa zi, avalansa de intrebari vine peste noi punandu-ne in fata uneia din cele mai frumoase provocari careia trebuie sa ii facem fata cu onoare si zambetul pe buze, chiar daca uneori intrebarile ne incuie si ne fac sa ne punem si noi, la randul nostru, alte intrebari.

     Aseara, in timp ce ii spuneam basmul Cenusaresei, copilul cade pe ganduri si vine cu intrebarea:

De la ce picior si-a pierdut Cenusareasa pantoful? De la dreptul, sau de la stangul?

      Voi stiti raspunsul la aceasta intrebare? este specificat pe undeva care este piciorul cu pricina? 🙂

Nu e asa ca este minunata varsta de 3-4 ani?

Incredere reciproca


       Nu uit nici o clipa ca scopul acestui blog a fost si este acela de a scrie despre momente importante din viata copilului meu, din viata mea ca parinte, din experientele noastre acumulate impreuna si transformate in amintiri de neuitat.

       Asa cum primul pas, prima bicicleta, prima serbare sunt evenimente importante in viata oricarui copil si a mamei ce se bucura de ele, la fel este si prima balaceala serioasa in apa a unui copil ce refuza constant sa faca cunostinta cu apele mari si cu plajele.

        Prima noastra iesire la mare a fost cand Dante avea 9 luni. Cand toti copiii in jurul nostru erau superincantati de intinderea apei, de valuri si de nisip, de ocazia de a sta dezbracati in briza marii ce le mangaia micile trupuri, copilul meu a plans hotarat din momentul cand l-am dezbracat. Desi nu l-am bagat in marea cea mare ci am preferat o mica piscina gonflabila, nu s-a aratat incantat nici o clipa nici acolo. Ca o proaspata mamica, necunoscatoare inca a propriului copil atat de bine incat sa inteleg plansul lui, m-am simtit destul de frustrata si neputincioasa in fata acestei stari de fapt. Am decis totusi sa il las in pace si sa nu il oblig sa faca ceva ce nu ii era pe plac.

         Vara urmatoare ne-a gasit mai mari si mai intelepti. Am pornit cu avant si sperante noi catre plaja autohtona, de la noi din localitate, cu nisip mai putin fin si cu apa sarata dar sigura pentru copiii mici. Reactia lui Dante? Aceeasi ca si cu un an in urma, doar ca de aceasta data se putea face inteles iar noi il cunosteam ceva mai bine. Nu s-a lasat dezbracat, nici macar descaltat de sandalute, nu a vrut sa ma apropii de el mirosind a namol sanatos si negru, nu i-au placut nici oamenii care stateau la soare acoperiti in intregime cu acel namol.

        Cam astfel au fost zilele noastre de plaja sau iesit la iarba verde. Dante a refuzat categoric sa se dezbrace, nici macar tricoul nu l-a dat jos. Chiar si acum, la 3 ani si ceva, a avut aceeasi reactie de respingere a tentativelor noastre de a-l expune un pic la soare in luna mai, cand soarele nu era chiar atat de puternic. Este de inteles ca am avut parte de fel de fel de comentarii si sfaturi, indrumari de a-i da hainele jos cu forta, tentative esuate de santaj. Noi, ca parinti, ne-am relaxat si am inteles ca copilul va face plaja atunci cand va dori, chiar de ar fi sa se intample abia in adolescenta sau cand se va insura. Cat despre a intra in apa, nici nu ne-am mai pus problema. O singura data, anul trecut a intrat in apa, luat in brate de catre o prietena de a mea, o a doua mama pentru el de altfel. Intai a intrat imbracat dar apoi a inceput sa se ude cate putin si s a dezbracat dar nu pentru multa vreme.

        Da, lui Dante ii ia cel putin 3 ore sa se obisnuiasca cu un mediu pe care nu il cunoaste sau nu il agreeaza, cum este cel al plajei si al apei.

      Anul acesta am luat-o de la capat cu mersul la plaja cu copilul imbracat, ne-am inarmat cu rabdare si ridicat din umeri pentru comentariile de pe margine si nu ne-am mai facut nici un fel de iluzie.

      Dar, surpriza!!! Dupa ce m-a vazut pe mine balacindu-ma cu bucurie in apa, dupa ce a spus tuturor ca el a facut baie si s-a dat cu noroi cand a fost mare (amintiri dintr-o alta viata probabil), dupa ce a spus ca nu ii place apa pentru ca are oameni murdari in ea (este totusi Lacul Sarat unde oamenii vin special pentru namol si tratament), a cerut deodata sa il dezbrac ca vrea si el in apa.

        Am fost cat se poate de sceptica dar l-am ajutat sa se dezbrace, i-am pus colacelul pe care l-a plimbat doua veri la rand prin oras , si am intrat timizi in apa. Curiozitatea celor de pe margine era la fel de mare ca si a mea.

      De aceasta data insa copilul a fost decis sa mearga pana la capat. Chiar daca un pic nesigur la inceput, chiar daca s-a agatat de mine cu toata puterea si increderea (noroc ca e apa mica, altfel mama e la fel de neinotatoare ca si un topor), bucuria de a-si simti trupusorul mic plutind, senzatia aceea de libertate si relaxare l-a cuprins si l-a cucerit. Am fost langa el, i-am vorbit tot timpul, nu l-am fortat, nu l-am impins, i-am dat toata increderea pe care am putut , i-am dat curaj si l-am indrumat cat am putut de bine. In mai putin de jumatate de ora copilul meu cel temator de apa si plaja s-a relaxat si s-a desprins de mine spunand ca vrea singur, ca poate si el. A inceput sa se intoarca, sa se bucure cu adevarat. Si-a facut chiar si doi prieteni, doi copii ce l-au incurajat si s-au jucat cu el.

        Mi-a crescut inima, mi-a zburat sufletul, m-au trecut fiorii reusitei si ai sperantei, m-am simtit mandra si binecuvantata cu o minune ce creste alaturi de mine zi de zi. Am inteles, inca o data, cat de important este sa sadesti incredere in mintea lui mica si neformata, cat de important este sa ai incredere in deciziile si simtirile propriului copil, cat de important este sa il cunosti si sa il respecti. Ma felicit ca nu am tinut cont de nici un sfat si nici un comentariu venit de la cei de pe margine, ma felicit ca nu l-am obligat si nu l-am fortat sa faca ceva pentru care nu era pregatit. Asa este Dante, pana cand nu este sigur ca va face foarte bine nu va face deloc.

         Sunt sigura ca numai rabdarea si increderea noastra, ca parinti, au dus la acest rezultat fericit. Seara, cand am rememorat aventura zilei, a spus ca i-a placut sa inoate desi s-a murdarit , dar numai putin (el, care nu suporta sa fie murdar nici macar de banana sau ciocolata).

       Imi doresc ca aceste randuri sa fie ca o incurajare pentru parintii ai caror copii refuza constant sa faca ceva ce lor li se pare ca e vital. Aveti incredere in ei, dati-le tot creditul de care au nevoie, tot sprijinul si toata incurajarea. In timp, toate acestea vor da rezultate mult mai bune decat umilirea, santajul, fortarea, frica. Respectati-i, asa cum si ei va respecta, si veti avea unul din cei mai grozavi prieteni in persoana propriului copil. 

         Asadar consemnez: la 3 ani si 8 luni Dante a intrat prima data in apa si a inotat cu colacel, curajos si fericit ca un mic delfin. La mai mare puiul meu!!

                                                                             Cu toata mandria, mama!

                                                                                                        by vavaly

Imbratisari primavaratice pentru educatori si parinti



Felicitarea pop-up a fost realizata ca dar pentru d-na Educatoare G. David, bunul si nepretuitul profesor, care  facut ca acomodarea lui Matei la Gradinita noastra magica – Gradinita Liceului cu Program Sportiv din Braila sa se desfasoare lin, cu intelegere si cumpatare fata de schimbarile din viata lui Matei. Nu e usor sa renunti la pruncie, iar trecerea la etapa prescolara e intotdeuna plina de emotii, asteptari si nu rareori frustrari.

     D-na profesor G. David ne-a fost alaturi incuranjandu-ne, dar mai ales ne-a sustinut pe fiecare in parte; pe mine ca mama – acordandu-mi credit nelimitat la timpul, rabdarea si intelegerea dansei, dar si micului Matei pentru a reusi, incet, dar cu pasi siguri catre independenta. Relatia mea cu Matei a devenit, desi la fel de constanta in emotii, sentimente, trairi, o relatie in schimbare.

      De la Raluca Jacono – consilier Familylab.at – am invatat si descoperit ca nu trebuie sa fiu responsabila si pentru fericirea lui Matei cat timp este la cursurile desfasurate in cadrul gradinitei si ca este bine sa las ca Matei sa se descurce, dar si sa isi dezvolte o relatie cu d-na educatoare. Ii multumesc Ralucai pentru ca ne-a fost alaturi, descoperindu-ne ca Da, copilul are voie sa-si manifeste frustrarile, dar si d-nei educatoare G. David pentru ca  a confirmat prin atitudinea dansei toate schimbarile cuplului nostru mama-copil ca un fapt real, viabil, acceptat si mai ales sustinut, dar si nevoia cuplului nostru de a trece prin perioada de desprindere (pentru eu si Matei nu am fost despartiti niciodata pana la acesta varsta mai mult de maxim 4 -5 ore, o data, rar de doua ori pe saptamana). Astfel incet, noi am devenit eu si Matei si astfel am facut poate cel mai important pas din viata noastra – primul pas catre independenta, primul pas catre acel Eu personal, al fiecaruia dintre noi – mama si copil. Astfel suntem in prezent in perioada in care, dupa de 5 luni de acomodare, Matei sa mearga la gradinita de buna voie, vesel, iar despartirea matinala sa fie una placuta, cu imbratisari si un dulce „Sa fii cuminte mami!” pe care mi’l adresaMatei mie, in fiecare dimineata! 🙂

     As dori sa multumesc de asemenea si cadrelor didactice din Gradinita L.P.S. Braila pentru bunatatea, intelegerea si sustinerea lor. Fara domniile lor drumul nostru catre Gradinita ar fi fost poate si acum presarat de lacrimi. Ceea ce insa mi-a bucurat sufletul peste masura este apropierea din partea parintilor pe care i-am cunoscut mai in aproape cu ocazia workshopului pentru parinti sustinul de d-na prof. E. Bucovala – „Educa asa!”. Nu am destule cuvinte sa descriu interesul, empatia si sustinerea, incurajarile primite, alaturi de confirmari ale acomodarii celorlati copii in aceasta gradinita datorita cadrelor didactice minunate de aici (Matei nu este primul si nici singurul copil transferat la aceasta gradinita din pricina neacomodarii la alta gradinita semn ca pentru fiecare copil exista o gradinita potrivita, doar ca trebuie cautata si incercata).

    Asadar, inchei multumimdu-le deodata tuturor acestor suflete minunate – educatori si parinti, cu multa consideratie pentru munca si eforturile lor in folosul copiilor, iar Ralucai Jacono ii daruiesc, virtual, mii de imbratisari si zambete primavaratice.

Cu mare drag, Maria

P.S. Pentru realizarea felicitarii pop-up de Paste au fost necesare urmatoarele materiale: caron color verde, planse de desenat iepuras, mielut si oua de Paste, fasii de hartie colorata rosie pentru fundite, adeziv, lipici. Cum am procedat? Am pliat in jumatate cartonul verde format A4, iar apoi am pliat la cativa centimetrii distanta in ambele parti ale felictarii pentru a crea o fanta pe care am lipit mielutul pictat in acuarela. Toate elementele pentru decorarea felicitarii au fost mai intai pictate in acuarela, utilizand tehnica dactilopicturii, decupate dupa uscarea completa si lipirea pe corpul felicitarii. Am adaugat doua fasii colorate pentru a inchide felicitarea cu o funda si am ornat ouale de Paste cu cate o panglica de hartie rosie.

Această prezentare necesită JavaScript.

Felicitari pentru doamnele educatoare


Uite ca incetisor am trecut cu bine peste prima parte a gradinitei, cu toate emotiile aferente, cu perioada de acomodare (destul de scurta din fericire), cu greutatea trezitului dimineata si am ajuns la serbarea de iarna. Nu, inca nu a avut loc, deseara il asteapta copiii pe Mos Craciun asa cum se cuvine, cu poezii si cantecele. Daca in prima zi de gradinita vorbeam despre emotiile ce ma incercau atunci,  constienta fiind si de trairile micutului meu, acum simt ca emotiile primei serbari sunt mai mult din partea mea. Copiii au invatat frumusel tot ce au de facut, cel putin in ceea ce priveste programul artistic. Cu siguranta emotiile vor veni atunci cand va apare Mos Craciun cu sacul plin. Dar pana atunci… mai sunt cateva ore si eu sunt numai cu gandul la micutul meu care aseara ma invata cum se danseaza corect pe melodia „Florile dalbe”…

In semn de multumire fata de grija si iubirea lor , am realizat impreuna cu Dante doua felicitari pe care astazi le-a inmanat cu bucurie doamnelor.  Bucuria cu care le-au primit si mandria cu care le-au aratat celorlalti au rasplatit din plin munca noastra de cu seara.

Felicitarile le-am realizat cu braduti si fulgi de nea,  pentru ca a nins mult mult si bradutii au zapada multa pe ei (daca era dupa Dante acoperea fiecare bradut cu multi fulgi de nu se mai vedea nimic).  Gaselnita noastra – de fapt ideea lui Dante in intregime –  a fost sa avem braduti cu umbra (intotdeauna e bine sa asculti ideile copiilor, pot fi geniale).  Cum? Sub fiecare bradut am pus cate un altul de culoare verde inchis, la o felicitare numai cate unul, pe aceeasi parte, la cealalta cate doi, fiind umbra de ambele parti, dupa cum bate soarele  sau inserarea.  Am descoperit ca este mult mai bine si mai usor sa ii pun lipici in paleta de culori si de acolo sa ia cu pensula, nemaifiind astfel tentat sa puna prea mult lipici pe ceea ce lucreaza. Asa ca, dragi mamici, folositi acest truc cu incredere. Copiii vor fi incantati sa realizeze colaje si felicitari pentru cei dragi.

Dante a vrut sa decoreze si interiorul felicitarilor cu stelute desenate de el si si-a lasat si semnatura ( nu, nu isi scrie singur numele inca, dar ma pune pe mine sa il ajut si scriem impreuna ca la clasa I ).

Perticipam cu aceste felicitari in concursul Mihaelei, un concurs aniversar cu felicitari de iarna la care va invitam si pe voi sa participati cu drag.

Spor la joaca, veselie si bucurie tuturor!

by vavaly

Acomodarea la gradinita


Aniversarea celor trei anisori la Gradinita Magica
    M-am trezit din senin imbratisata de catre Mateiul meu ce rostea cu buzele-i mici lipite de obrazul meu mirat: „Multumesc mami, pentru ca m-ai dus la Gradinita Magica!” Desi sunt obisnuita cu gesturile tandre ale lui Matei, puiul meu reuseste de fiecare data sa ma surprinda prin mesajele sale, mereu actuale si de fiecare data in tema cu preocuparile noastre recente.
    Mesajul acesta insa este rodul cules al schimbarii benefice din viata noastra de familie, si intr-un sens foarte restrans, ca un nucleu al vietii lui Matei, o schimbare radicala, pozitiva si cu maxima incarcatura de veselie si frumos. Matei e fericit; este acum fericit! Din nou! Da, fericirea se poate pierde undeva pe drumul copilariei si da, se poate regasi, recapata. Este doar nevoie de incredere si iubire! Am vazut si simtit asta, cu ochii si sufletul meu! Matei a redevenit dintr-o data, ca urmare a unei simple decizii, Mateiul pe care eu il stiam: increzator, vesel, fericit la trezirea dis-de-dimineata.
    Plecarea matinala din caminul nostru nu mai intristeaza pe nimeni, desi Matei inca ma mai intreaba daca mergem la gradinita magica sau la cealalta gradinita („gradinita unde nu mi-a placut”), iar apoi odata ce confirmarea a fost rostita, abia asteapta sa plecam. Tati participa si el cu bucurie – ne conduce de fiecare data la gradinita si despartirea de el este usoara si senina; niciunul dintre noi, parintii lui Matei, nu mai incepem zilele cu inimile grele, indurerati si infricosati de presiunea care o asezam asupra lui Matei rugandu-l si insistand sa mearga la gradinita. Simteam ca este prea mult, ca nu e in regula si ne intrebam de ce Matei nu se imbogateste nicicum cu macar numele unui coleg, iar odata cu episoadele nocturne in care Matei isi manifesta frustrarile de peste zi udand asternuturile am realizat amandoi ca e prea mult, chiar daca Matei mergea la gradinita in urma a doua ore continue de negocieri si rugaminti.
Grupa Fluturasilor – Gradinita Magica
   Odata decizia luata de a-l transfera la noua gradinita, curiozitatea si veselia lui Matei au inlocuit neincrederea si sentimentul de abandon. Impreuna cu noua educatoare a lui Matei, d-na Georgiana D. am decis ca este mai bine pentru Matei sa fiu prezenta pe parcursul primei saptamani de gradinita si ca astfel acomodarea cu spatiul, cu noii colegi si cu domnia sa va fi mai usoara si mai frumoasa. Pentru saptamanile ce urmeaza ne-am sfatuit (de fapt am fost amandoua „gand la gand”) sa incercam sa reducem timpul in care eu raman in clasa de cursuri.
    Astfel, pentru inceput imi voi lua de lucru la gradinita, pentru a reduce timpul pe care eu il acord lui Matei participand alaturi de el, dar voi fi prezenta in clasa chiar daca ma voi concentra pe un lucru personal de facut, iar in zilele urmatoare voi incerca sa-mi gasesc o masa de lucru separata de cea la care lucreaza Matei.
    Pana acum nu am facut decat sa particip cumva fara sa intervin in dialogurile doamnei educatoare cu Matei ori cu ceilalti copii, dar fiind un exemplu pozitiv pentru Matei participand cu drag la toate activitatile lor: am cantat, dansat, aplaudat, si chiar aprobat tacit, din priviri si zambete toate cate se petreceau la cursuri. Matei e fericit in timpul cursurilor, iar copii m-au urmarit curiosi si ma indragesc poate pentru ca le stiu cantecelele si poeziile (invatate cu Matei acasa pentru a recupera cursurile pierdute) sau poate pentru ca nu ma dau la o parte cand e vorba de macait si topait prin sala de curs.
    Am simtit de multe ori privirea aprobatoare a educatoarei si m-au linistit toate gesturile ei ce indemnau la intelegere si compasiune cand Matei obosea si isi gasea altceva de lucru, aratandu-mi tacit ca varsta lui Matei (trei anisori abia impliniti) isi spune cuvantul, potolindu-mi impulsul de a-l stimula verbal pentru a fi mai concentrat si mai activ la activitati.
   Asadar, acomodarea lui Matei la gradinita va parcurge – dupa saptamana petrecuta impreuna participand la activitatile Grupei Fluturasilor – si cu o saptamana in care eu voi fi prezenta in sala de clasa, dar voi avea  alta preocupare, lasandu-l pe Matei sa participe fara ne mai tine de manute.
Sunt convinsa ca va simti nevoia ca si pana acum sa ne imbratisam si sarutam pe parcursul celor patru ore si ca va parasi pentru acest ragaz tandru chiar si un dans/joc in plina desfasurare, dar voi fi acolo pentru orice gest prin care va simti nevoia sa-si manifeste dragostea. (Nu am inca un raspuns/ o alternativa pentru nevoia lui de a-si arata tandretea atunci cand nu voi mai fi langa el…).
    Totodata ne-am gandit si am zambit amandoua (eu si d-na educatoare) la coincidenta de a fi gandit amandoua ceeasi cale de urmat in acomodarea lui Matei: ca ultimile cinci minute din orele de cursuri sa astept in afara clasei, iar de la o zi la alta sa maresc rastimpurile in care asteptarea mea se va petrece in afara clasei: 5 minute in prima zi, 10 minute in a doua zi si tot asa pana Matei va invata ca dupa cele cinci-zece minute etc. parcurse fara mine va veni timpul plecarii acasa si ca eu apar intotdeuna CURAND pentru a-l lua acasa. Sper ca astfel Matei sa deprinda/invete sentimentul ca eu apar intotdeuna pentru a-l lua acasa si ca niciodata nu trebuie sa astepte prea mult pentru a ne revedea. Nu stiu inca nici cum vom face saltul de la prima ora fara mine la cele patru ore intregi despartiti, dar am incredere ca pentru el activitatile Grupei Fluturasilor vor tot atat de captivante ca si pana acum si ca timpul va zbura tot atat de repede ca acum cand imi spune, la sfarsitul orelor, ca vrea sa mai ramana la gradinita. Cumva intuitia imi spune ca sansa noastra este si aceea ca Grupa Fluturasilor este grupa mijlocie a gradinitei si ca Matei se simte mult mai bine printre copii cu care comunica, care vorbesc ca si el, si ca sunt si comunica de pe „etaje/paliere” similare.
    Pentru deplasarile la teatrul de papusi am hotarat sa fiu prezenta, pentru ca debutul episoadelor de la gradinita anterioara cand Matei isi uda pantalonii a fost cu ocazia deplasarii cu autocarul catre teatrul de papusi si constientizez acum ce spaima trebuie sa fi simtit vazandu-se urcat intr-o masina fara noi, inconjurat doar de copii si educatori pe care abia ii cunoscuse.
    Nu stiu daca aceasta e calea potrivita pentru ca Matei sa se acomodeze ori daca va functiona, dar ma gandesc ca toate intrebarile lui Matei prin care rememoreaza experientele de la fost gradinita („Mami, de ce nu mi-a placut la gradinita cealalta?”; „De ce mi-a zis bucatareasa sa fac pe mine?”‘ „De ce m-a certat bucatareaza?”; ” De ce mi-a zis asistenta ca imi face injectie ca sa nu mai plang?” etc.) sunt doar indicii ale comparatiilor continue intre atunci si acum, intre „cealalta gradinita” cum ii spune Matei si gradinita noua, magica.
    In plus, am indicii ale firescului: Matei merge intai in clasa sa-si salute colegii si pe d-na educatoare, apoi merge la vestiar sa-si schimbe incaltarile, isi cunoaste dalapiorul, traistuta si umerasul personalizat (cu etichete hand-made by mami), intarzie la plecare pentru a aseza scaunele si aseza la locul lor plansele dupa care au lucrat pentru a lasa ordine in clasa si niciodata pana acum nu aplecat fara sa o imbratiseze cu de la sine vointa pe doamna educatoare.
    Toate aceste gesturi ale lui ma fac sa simt ca Matei proceseaza si face comparatii, gaseste diferente si simt ca acomodarea asa cum decurge acum e cea mai dulce maniera in care pot actiona fata de Matei. Pana una alta am confirmarea doamnei educatoare ca Matei e crescut intr-un mediu familial armonios si ma bucura nespus ca domnia sa a gasit, fara sa ne vorbim, aceeasi modalitatea de actiona, pur si simplu tinand cont de faptul ca Matei e foarte atasat, un copil care nu a fost despartit de parintele matern nici o zi pana la varsta de trei ani.
    Pentru mine lucrurile sunt acum mult mai clare, parca vad mai limpede, m-am regasit vazandu-l pe el dornic sa mearga la gradinita magica, dar mai ales simt ca fac ceea ce este bine si potrivit lui Matei. Sunt impacata cu mine si simt ca-mi respect credintele interioare, ca nu ma tradez si ca bifez cu bucurie toate cate mi-am scris candva in sufletul meu ca intr-o lista cu lucruri de facut.
by Maria
P.S. Nu stiu cat va conta pentru parintii care au trecut, trec sau vor trece prin experiente similare, dar faptul ca am fost acceptata in clasa Gradinitei Magice alaturi de Matei l-a ajutat pe micutul meu sa se manifeste liber, fara teama, asa cum este si acasa: vesel, sociabil si curajos, departe de copilul „prea rasfatat, prea alintat, prea atasat de mama” asa cum a fost catalogat la vechea gradinita, iar eu nu am mai fost considerata „o mama slaba, fara autoritate” (lucru pe care nici nu mi-l doresc in relatia mea cu Matei), dar mai ales cuplul nostru mama-copil a fost admis ca unul firesc, nascut intr-o atmosfera familiala armonioasa.

“Mâini curate, corp sănătos”


    Luna manutelor curate, asa a fost decretata de catre draga noastra prietena, Laura Frunza, luna noiembrie a acestui an. Prin aceasta dansa incearca sa atraga atentia asupra faptului ca multe boli ar putea fi prevenite prin cel mai simplu gest cu putinta, acela de a ne spala pe maini.
    Acest bun obicei se capata inca din copilaria mica, din primii ani de viata. Odata format acest reflex de catre copil, sarcina parintelui se usureaza simtitor. Dar tot in primii ani de viata copilul descopera si puterea magica a lui NU, cuvantul pe care il foloseste ori de cate ori are ocazia, mai ales atunci cand parintele doreste cu orice pret ca micutul sa indeplineasca o anumita sarcina.
    Si noi ne-am confruntat cu acest refuz atunci cand am incerca sa insistam, cand uitam ca pentru copil totul trebuie facut in joaca, iar Dante ne-a aratat clar ca doreste sa aiba ultimul cuvant in orice actiune. Pentru aceasta am aplicat o alta strategie, decat aceea de a face spalatul pe maini sau pe dinti o obligatie.
     Pentru ca oricarui copil ii place sa aiba lucrul lui personal, sa aiba sentimentul importantei cuvenite, i-am cumparat un lighenas micut, pe masura lui, si un prosopel asemenea. De cate ori veneam de afara, ii puneam un pic de apa in lighenas, cu un pic de sapunas lichid pentru a face spuma si il asezam pe capacul de la wc, acolo unde copilul sa aiba cat mai usor acces. Apoi il lasam singur sa se spele, sa se joace, dupa voia lui. Cand termina se stergea pe prosopelul lui si apoi varsa singur lighenasul. Avea satisfactia lucrului implinit fara sa il bata cineva la cap in mod nedorit. Desigur ca si puterea exemplului este foarte importanta, daca noi, ca adulti, nu ne spalam pe maini degeaba ii cerem copilului sa fac acest gest.
Anticiparea gestului este de asemenea foarte importanta.  Copilul nu trebuie luat de la joaca si obligat sa se spele pe maini, intotdeauna trebuie sa ii aducem aminte ce actiune urmeaza sa se desfasoare.
    Acum, de cand merge la gradinita, a devenit mult mai constient de astfel de actiuni. Mi-a spus zilele trecute ca a invatat la gradinita ca afara sunt multi microbi si de aceea trebuiesc spalate manutele cand venim de afara si schimbate hainutele cu unele pentru casa (si aceasta era o problema in programul nostru zilnic, nu intotdeauna era cooperant la aceasta actiune). Am observat ca acolo, in colectiv, spalatul pe maini se face cu mare placere de catre copii, dupa fiecare utilizare a toaletei si inainte de fiecare masa. Doamnele educatoare sunt foarte atente la acest aspect.
   Nu pot sa spun ca am fost cea mai obsedata mama referitor la acest aspect, nu i-am interzis sa puna mana pe un perete, pe crengi sau frunze, am incercat sa nu stau cu gura pe el la orice pas si sa ii spun ca totul in jur este murdar. Sunt de parere ca nu este asa. Mai ales la tara, in livada bunicilor, unde fructele si legumele nu sunt stropite cu insecticide si alte chimicale, nu am facut o tragedie din faptul ca a cules o pruna sau un mar de sub copac. Dar sunt foarte constienta ca la oras, in medii cu o aglomerare foarte mare, mai ales in supermarketuri, riscul de imbolnavire este imens. Am oroare  de acele masinute – carucior, pe care copiii le prefera atat de mult, dar care sunt o sursa sigura de microbi si de boli. Sunt  pur si simplu imbacsite . Dar e greu sa tii un copil departe de ele. Cu timpul sper ca va intelege ca sunt totusi foarte murdare.
     Pentru ca ii plac foarte mult poeziile si le retine, ca orice copil de varsta lui, foarte repede, am decis sa caut si sa invatam impreuna cateva poezii pe aceasta tema. Multumim Laura pentru acest subiect si pentru impulsul pe care ni-l dai de a cauta si invata astfel de poezii.

Invata sa fii curat

Vezi acea mica pisicuta
Cum tot misca din limbuta?
De ce face ea asa?
Ea se spala, draga mea.

Vezi micutul porumbel?
Vai, cat e de frumusel!
Trupul lui de ce luceste?
Puiul meu, el se-ngrijeste!

De la aste mici fapturi
Tu sa iei invataturi.
Trupul sa il ingrijesti
Hainele sa-ti primenesti.

     Cu aceasta ocazia Laura a lansat si un concurs intitulat „Maini curate, corp sanatos”. Mai aveti timp pana deseara sa va inscrieti.
                                                      by vavaly

Iubirea – centrul educatiei


  Am participat amandoua (vavaly & Maria) la ineditul concurs organizat de draga noastra prietena Mihaela, un om deosebit de talentat, de creativ, dar mai ales atent la nevoile copiilor, dar si ale parintilor. Ne-a incantat atat de mult ideea unui concurs pentru parinti, mai ales ca ceea ce ne-a atras fara-doar-si-poate a fost titlul care promitea o activitate interactiva in concurs – am fi primit un feed-back, un raspuns, o confirmare ori un indemn pentru a deveni parinti mai buni.

      Suntem preocupate in aceeasi masura de educatia si cresterea copiilor nostri si amandoua simtim ca si noi crestem odata cu ei, sporim in intelepciune si dragoste, dar mai mult decat atat relatiile noastre cu copii nostri abunda de gesturi de iubire, de gesturi creative, de gesturi de cunoastere si autocunoastere, gesturi care ne imbogatesc atat pe noi cat si pe copii nostri zi de zi.

     Suntem fericite, nu doar pentru ca opiniile noastre au contat, ci si pentru ca avem confirmarea unui specialist ca modalitatile noastre prin care alegem sa fim alaturi de micutii nostri sunt viabile; e o fericire dulce si calda, ca atunci cand iti simti inima induiosata la gandul constient ca chiar si clipele de alarmare, de ingrijorare, de neliniste si indoiala, acele clipe in care te simti coplesita de tantrumuri ori cereri ale copilului ce nu pot fi indeplinite au fost doar clipe in care ai decis sa-l iubesti, iar nu sa-l judeci si acum, chiar acum, primim confirmarea ca IUBIREA ESTE SINGURA INTELEPCIUNE!, iar in randurile urmatoare asezam in fata inimilor voastre …

Răspunsul psihologului: Iubirea – centrul educaţiei

„Trăim într-o lume într-o continuă schimbare. Sunt afectate o multitudine de aspecte ale vieţii noastre cotidiene. Şi rolul de părinte pare să fie abordat diferit de regizorul care este VIAŢA. Bunicii ne spun că ei nu ne-au crescut după atâtea reguli şi norme. Părinţii noştri, la rândul lor, ne repetă  că nu ne-au crescut după „carte”. A fi părinte în ziua de astăzi, pare a fi mai dificil, mai provocator ca niciodată. Este greu să fii părinte, dar şi frumos în acelaşi timp….Dar cum e să fii copil în aceste vremuri… nu vă întrebaţi?… În locul copilului ne punem, din păcate, mai rar…
Am întâlnit în unele comentarii pe blog faptul că nu există reguli universal valabile pentru creşterea şi educaţia copiilor. Greşit!… Fiecare copil are un anumit fel de a fi, este adevărat, prin faptul că personalitatea fiecărui copil este un complex unic de trăsături, de aptitudini şi abilităţi, de convingeri, sentimente, darmodalitatea de creştere şi educare ar trebui să fie una singură pentru toţi copiii, şi anume să fie bazată pe iubire, sacrificiu de sine, adaptare la nivelul vârstei şi al achiziţiilor personale, şi nu în ultimul rând educaţia trebuie să se bazeze pe pe respectul faţă de unicitatea copilului ca persoană, ca individualitate.
Şi nu mă refer aici la nivelul de educaţie, la cantitatea de cunoştinţe pe care copilul trebuie să le interiorizeze, ci la cumsă-l educăm, la modalitatea, la modul în care aceste valori trebuie să fie deprinse de  copil  în comportamentul lui zilnic.
Mă întristez ori de câte ori văd, aud sau simt că mai există ÎNCĂ părinţi care consideră că dragostea faţă de copil trebuie “moderată“, că trebuie să existe un echilibru în manifestarea dragostei faţă de copil. Această mentalitate este eronată, este greşită!… Moderaţie, echilibru, trebuie să avem, da!… dar nu în exteriorizarea sentimentelor de dragoste pe care le nutrim faţă de copil, ci în altele, cum ar fi: adoptarea pedepselor pentru copil, alegerea anumitor activităţi, consecvenţa stilurilor parentale în familie etc.
Într-adevăr, este foarte important să ne facem cât mai mult timp pentru copil, să ne jucăm cu el, să ne implicăm în cât mai multe activităţi cu copilul, dar contează cel mai mult CUM comunicăm,ce legătură afectivă există între părinte-copil, CE Şi CÂT îi învăţăm în timpul scurt pe care reuşim să-l dedicăm familiei, şiCE CONCEPŢII avem privind educaţia, deoarece, dacă din START pornim cu un set de convingeri eronate, greşite, aşa cum am întâlnit în unele comentarii de pe blog… atunci TOTUL ESTE ÎN ZADAR!
De asemenea, credinţa în Dumnezeu în profunzimea ei, este benefică, oferă o dimensiune nebănuită, remarcabilă în personalitatea fiecărui copil, indiferent de religia adoptată în familie.
Nu există părinţi perfecţi sau copiii perfecţi, dar PUTEM ASPIRA, NE PUTEM PROPUNE  SĂ FIM CÂT PUTEM NOI DE BUNI în ceea ce facem zi de zi…!
Am citit şi am recitit de câteva ori, cu multă atenţie toate comentariile de pe blog… câştigătoarea acestui concurs estevavaly… Citiţi, dragi mămici,  rândurile scrise de această super-mămică şi încercaţi să respectaţi cât mai mult… este 100% adevărat, sincer şi se simte că tot ce a scris este din inimă!
O felicit din tot sufletul pe mămica câştigătoare… şi, pot spune că, chiar şi la recitirea comentariului scris de vavaly, m-au cutremurat unele afirmaţii pe care, la un moment dat le-am simţit pe pielea mea şi, probabil fiecare mămică a simţit acest lucru: „..Este o bucurie imensă atunci când mă simt obosită, când sunt poate bolnavă, când nu am putere nici să mă ridic din pat, iar copilul vine şi mă mângâie pe frunte cu mânuţele lui mici, încercând să alunge durerea, înţelege să nu sară în pat tocmai atunci, să nu cânte la nu ştiu ce instrument gălăgios. Când îl văd cum îşi ia câte o cărticică şi se uită liniştit pe ea, sau caietul lui de desen şi desenează în linişte deplină, mi se umple inima de drag…”.
Ei, bine, acest copil a fost descris atât de frumos de propria lui mamă în rândurile de mai sus şi se comportă astfel pentru că….întregul proces de educaţie al părinţilor lui până în acel moment a fost cel corect… iar iubirea a fost în centrul educaţiei, copilul dăruind la rândul lui dragostea pe care el însuşi a primit-o în tot acest timp…
În final  vavaly  scrie: „…Nu ştim dacă ceea ce facem se numeşste creştere corectă sau educaţie corectă… Noi am ales calea care ni se potriveşte cel mai bine, calea pe care o putem urma, care duce la respectarea armoniei de cuplu, de familie, fără exagerări şi fără constrângeri… ”.
Ca psiholog, pot să-ţi spun că educaţia ta este cea corectă, dreaptă pentru copilul tău şi nu pot decât să te felicit din inimă pentru ceea ce eşti şi cum eşti!…Tot înainte!
Un răspuns demn de luat în seamă este şi cel oferit de Maria Mateiînsă a trebuit să aleg un singur comentariu, iar cel postat de vavaly este mai nuanţat, mai cuprinzător.
Cum se conştruieşte relaţia dintre părinte şi copil? Iată  câteva sugestii privind fundamentul pe care se construieşte o relaţie adecvată părinte-copil:
©     oferiţi copilului sentimentul că este iubit şi dorit;
©     stabiliţi relaţii de cooperare şi nu de subordonare;
©     răspundeţi-le sincer şi adecvat vârstei lor la întrebările pe care vi le pun;
©     aveţi răbdare când vă exasperează cu întrebări;
©     oferiţi copilului dvs. sentimentul securităţii personale şi a securităţii căminului;
©     fiţi un exemplu pentru copil recunoscând atunci când greşiţi;
©     învăţaţi copilul să recunoască greşelile fără a-l învinovăţi şi pedepsi!
©     implicaţi copilul în luarea deciziilor, fie că au legătură cu persoana sa, fie că au legătură cu viaţa familiei;
©     încurajaţi-l atunci când are de depăşit un impas, are de rezolvat o problemă indiferent de ce natură e ea;
©     apreciaţi-i reuşitele, folosind cu precădere laudele şi recompensele, evitând cât se poate pedeapsa;
©     evitaţi ameninţările şi ceea ce înseamnă educaţia prin frică;
©     evitaţi să faceţi în locul copilului lucruri pe care ar putea să le facă şi singur (de exemplu: ordine în camera lui, anumite lucrări pentru grădiniţă/ şcoală ş.a.)
©     evitaţi să-l faceţi pe copil să se simtă inferior în raport cu ceilalţi, oricare ar fi acei ceilalţi;
©     evitaţi să-l jigniţi (din nou, atenţie la sentimentul de inferioritate şi neîncrederea pe care puteţi s-o sădiţi în el!)
©     evitaţi conduitele superprotective şi corectările excesive (îi vor inocula neîncredere în capacităţile personale);
©     evitaţi să implicaţi copiii în conflictele, dezacordurile din cadrul familiei;
©     evitaţi stresul şi şocurile emoţionale ale copilului nefăcându-l martor la tensiunile şi certurile care pot apărea în viaţa adulţilor din jurul său;
©     fiţi consecvenţi şi adoptaţi aceeaşi strategie de rezolvare a problemelor evitând trasmiterea unor mesaje confuze în ceea ce priveşte regulile mamei sau regulile tatălui şi susţinând implicit şi explicit măsurile luate de fiecare dintre părinţi.
©     spuneţi-i copilului în fiecare zi “TE IUBESC!”
 
Spuneau unele mămici pe blog…că nu există reguli universal valabile de educaţie a copilului! Ei, bine, v-am demonstrat ca EXISTĂ! Ideile de mai sus sunt universal valabile şi, cu cât respectam mai mult din ele, cu atât suntem mai buni ca părinţi!
Eu zic că o re-evaluare a felului nostru de a fi, a modului în care noi ne comportăm cu copiii… sau o îmbunătăţire a stilului nostru parental ar fi utilă!”
Cu drag,
Ene Iuliana, psiholog.

Multumim din toate inimile Mihaelei si d-nei psiholog Iuliana Ene pentru minunata oportunitate de a ne re-evalua ca parinti si de a ne intari crezurile personale ca armonia si buna-vointa, buna-intelegere si respectul, alturi de iubirea fara limite ori prejudecati pe care le oferim micutilor nostri si noua insane sunt elementele esentiale ale unui stil de parenting corect. Nu stim daca reusim sa transmitem toata bucuria noastra sufleteasca ori daca printre toate aceste cuvinte am reusit sa   aratam toate emotiile care au insotit acest concurs despre iubirea parinteasca, nerabdarea asteptarii (stim ca este o contradictie in termeni!) ori daca am reusit sa transpunem in simple cuvinte toate bucuriile noastre de simple mame, insa e minunat sa gasim oameni deosebiti care pun la indemana mamicilor, intr-un mod atat de frumos si gratuit, ACELE reguli general-valabile pentru a fi un parinte mai bun!

    Multumim, Multumim din toate inimile!
by Maria & vavaly

 

Crestere si educatie – calea noastra


       Concursul organizat de Mihaela, Pana unde merge dragostea parinteasca , mi-a dat prilej de bilant si evaluare a ceea ce am realizat pana acum, in cei trei ani de cand suntem parinti, in ceea ce priveste cresterea si educatia copilului nostru. Premiul obtinut cu aceasta ocazie valoreaza pentru mine mai mult decat toate celelalte, in sensul ca, primind confirmarea si incurajarea doamnei psiholog Iuliana Ene mi se confirma calea pe care am pornit si pe care suntem hotarati si mergem mai departe.
       Iata ceea ce am scris din inima, cu toata convingerea, incercand sa cuprind o gama cat mai larga intrebari cu care m-am confruntat si eu de-a lungul celor trei ani, raspunzand cat de punctual posibil.


        Am sa pornesc in argumentatia mea de la urmatoarea credinta pe care am regasit-o spusa si de mari ganditori ai lumii: copiii nu sunt ai nostri, ei ne sunt incredintati de catre Divinitate pentru a-i creste, educa si forma ca finite integre, independente si capabile sa isi duca la bun sfarsit misiunea ce o au pe Pamant. Poate suna un pic mistic, dar asta este credinta mea. 
       Pornind de la acest fapt am inceput, alaturi de sotul meu, marea aventura a vietii noastre: aceea de a fi parinti. Nu am stiut, inainte de a naste, ce presupune acest lucru. Stiu doar ca imi spuneam, vazand cate un copilas, ca asa mi-as dori sa fie si copilul meu: vessel, respectuos, civilizat. Nu prea am avut expresia : eu nu am sa fac cu al meu asa ceva… Stiu ca oamenii sunt diferiti, deci si copiii. Din primele zile de viata ale copilului, cu toata nesiguranta ce ma insotea, am stiut ca ma pot baza pe doua lucruri: pe instinctul meu si pe sprijinul sotului meu. Apoi am inceput temeinic documentarea: pas cu pas, etapa cu etapa. In ziua de azi exista un numar imens de informatii (carti internet, brosuri, emisiuni radio si tv) cu privire la cresterea si educarea unui copil. Mereu am sa spun crestere si educare, pentru ca eu consider ca nu e totul sa cresti un copil, cred ca cresterea se leaga de educare si invers. Incepand sa ma informez am constatat ca exista si informatii denaturate, informatii lansate cu scop comercial, informatii pornite din experienta altor parinti dar care nu se potriveau de nici un fel situatiei noastre, copilului nostru. Asa am inteles ca va trebui sa invat sa fac selectia informatiilor accesate si sa le adaptez personalitatii noastre, familiei noastre si mai ales personalitatii copilului nostru.
        Am ales sa ne educam singuri copilul, fara influente si sfaturi din jurul nostru. In timp am invatat ca copilul este cel care ne spune cel mai bine ce avem de facut, el ne arata de fiecare data calea de urmat. Trebuie doar sa il ascultam cu atentie. Desigur ca educatia si cresterea se desavarsesc in cadrul familiei largite, alaturi de bunici, unchi, veri, ca si in cadrul social: parcuri, locuri de joaca, gradinita acum.
        Pana acum, cand copilul face trei ani, pot sa spun ca am urmat calea de mijloc in crestere si educatie. Ce presupune aceasta cale de mijloc? Nu ne-am incrancenat pe ideea ca Dante trebuie sa doarma singur in patul lui, dar nici nu ne-am opus atunci cand copilul a dat semne clare ca prefera acest lucru. Nu am ales numai mancarurile atat de trambitate in ziua de azi si considerate sanatoase. I-am oferit in alimentatie o gama larga de produse, adaptate insa bugetului nostru si obiceiurilor noastre alimentare. Nu s-a facut gaura in cer daca copilul a poftit la o mica sticla de suc colorat, dar pot sa spun ca am reusit sa il fac sa inteleaga, zilele acestea, ca acele sucuri nu sunt sanatoase , ca ele contin substante chimice (pentru el chimic inseamna rau), avand deja alternativa sucurilor facute in casa, proaspete. In educatie nu mi-am propus ca pana la o anumita varsta sa stie un numar de poezii, de povesti, de cantece, nici sa stie sa numere sau sa recunoasca literele. Nu l-am pus niciodata sa recite ca un robot in fata altor copii sau adulti, poezii sau povesti, fara vointa lui. Nici numele nu si l-a spus raspicat pana la doi ani si jumatate, dar nu am considerat ca este ceva grav refuzul lui de a-l spune.   
       Tot ceea ce a asimilat s-a facut in joaca, prin participarea noastra directa, ca parinti, la joaca lui, la cantecele si poeziile repetate, cu entuziasm, fara plictiseala, luandu-ne de fiecare atata timp cat a fost necesar pentru ca el sa se simta iubit, respectat, sa simta ca I se acorda atentia pe care si-o doreste. L-am luat in brate de cate ori a plans, l-am tinut in brate cat de mult am putut. Nu, nu a devenit alintat din aceasta cauza, ba dimpotriva, a devenit un copil sigur pe el, cu foarte multa incredere, independent. 
        Am fost atenti zi de zi la nevoile copilului nostru, neconsiderand ca dorintele si nevoile lui sunt mai putin importante decat ale noastre, am respectat intotdeauna promisiunile facute fata de el, neincercand niciodata sa il pacalim cu trucurile atat de uzitate odata de catre bunicii si parintii nostri. Rezultatul se vede de pe acum: avem un copil rational, cu o logica ce nu poate fi combatuta, un copil care stie la ce sa se astepte atunci cand mama sau tata ii propune o anumita actiune, stiind ca nu va fi pacalit sau inselat in asteptarile lui. In acest fel copilul a capatat incredere si in faptul ca noi, ca parinti, stim mult mai bine de ce o anumita actiune nu este bine sa fie facuta de catre el. L-am ajutat sa invete din experienta si nu din interziceri. I-am aratat concret de ce un chibrit nu trebuie aprins, de ce nu este bine sa taie singur cu un cutit ascutit, de ce nu este bine sa se catere pe o scara mult prea inalta. Desigur ca, uneori, ne-am lovit de opozitia lui evidenta,zgomotoasa, uneori se incapataneaza in actiunea pe care o doreste. Ne adunam toata rabdarea, ne luam ragazul necesar de a-i explica si de a-i demonstra ce se intampla. Chiar daca pe moment pare ca nu intelege, chiar daca cerinta se repeta de cateva ori, in cele din urma concluzioneaza singur ca nu este bine. Este cea mai mare satisfactie a noastra, ca parinti, sa vedem cum copilul nostru ne respecta deciziile fara ca noi sa fi recurs la forta, bataie, pedepse.
        Nu ne-am propus sa fim parintii perfecti care cresc un copil perfect. Suntem de parere ca farmecul fiecarui om vine tocmai din acele mici defecte ce ne diferentiaza ca indivizi. Nu ne-am propus nici sa “dam totul” pentru copilul nostru, sa ii “oferim totul” sau sa facem “sacrificii” pentru copilul nostru. Aceste cuvinte implica ceva fortat, ceva nevoit, ceva impovarator. Noi nu vrem ca cresterea si educarea copilului nostru sa fie o povara nici psihica, nici fizica si nici financiara. De aceea am incercat sa ne incadram in ceea ce suntem noi ca persoane, ca familie, in ceea ce situatia noastra sociala ne permite.
       Nu ne-am propus sa ii cumparam jucariile cele mai scumpe, ci pe cele care ii sunt de folos in dezvoltarea lui, nu ne-am propus sa ii cumparam haine noi, scumpe, au fost binevenite si hainutele primate in dar de la prieteni, chiar venite de la un alt copil ce a crescut, le-am primit cu drag si cu multumire. Am considerat ca e mai util sa ii respectam pasiunea lui pentru desen, investind in creioane de calitate, in caiete si carticele, decat in nu stiu ce jucarie sofisticata pe care a vazut-o la alt copil. Nu suntem in concurenta cu nimeni, asa ca nu ne simtim fortati de nici un fel. In timp, am observat ca orice jucarie, oricat de scumpa sau atragatoare ar fi, va avea aceeasi soarta ca si una foarte ieftina: va sta uitata intr-un colt. Asa ca am pornit sa ne confectionam singuri jucariile, devenind mult mai distractiva activitatea in sine iar rezultatul infinit mai apreciat de catre copil prin participarea lui directa. Timpul de joaca cu o astfel de jucarie va fi la fel de scurt , investitia financiara infima dar castigul in dezvoltarea imaginatiei, simtului artistic, dexteritatii, nemasurat.
        Nu consideram ca dragostea pe care o porti unui copil se masoara in numarul de jucarii pe care le are, in dulciurile cu nemiluita pe care i le cumperi. Dimpotriva. Nu ii fac nici un serviciu cumparandu-i zi de zi o anumita prajitura, ciocolata sau bomboana. Nu fac decat sa ii creez niste reflexe ce mai tarziu vor trebui inlocuite cu altceva, poate mult mai nociv. Nu ii fac un bine nici refuzandu-i sau interzicandu-i astfel de produse pe care le vede poate la alti copii, in reclamele tv sau din magazine. Calea noastra de mijloc presupune sa ii oferim din cand in cand aceste produse, dar in conditiile si timpul stabilite de noi. Desigur ca nu toti copiii sunt la fel, nu toti copiii prefera o mana de stafide sau un iaurt in locul unei pungi cu bomboane, dar pentru ca noi am observat la copilul nostru ca o face, nu vad de ce nu am continua pe aceasta cale. 
        Oferindu-i copilului empatie, intelegere, vei obtine si de la el acelasi lucru. Este o bucurie imensa atunci cand ma simt obosita, cand sunt poate bolnava, cand nu am putere nici sa ma ridic din pat, iar copilul vine si ma mangaie pe frunte cu manutele lui mici, incercand sa alunge durerea, intelege sa nu sara in pat tocmai atunci, sa nu cante la nu stiu ce instrument galagios. Cand il vad cum isi ia cate o carticica si se uita linistit pe ea, sau caietul lui de desen si deseneaza in liniste deplina, mi se umple inima de dragoste pentru puiul meu de om.
        Cand imi da din bucatica lui de mancare, din ultima farama de ceva ce ii place, simt ca am crescut un copil atent la nevoile celor din jur, eu fiind prima fiinta la indemana lui pe care poate experimenta aceste gesturi. Isi pastreaza insa si simtul proprietatii, delimitandu-si clar teritoriul personal, clarificand de la inceput, in relatia cu alti copii, ca o anumita jucarie este a lui si numai a lui, dar pe care o cedeaza temporar pentru a o recupera mai apoi.
        Totusi, nu am nascut si nu crestem acest copil cu gandul explicit de a ne fi sprijin la batranete. Nu punem povara viitorului nostru pe umerii lui. Ne dorim sa ajunga o persoana de sine statatoare, capabila sa discearna binele de rau, sa aleaga ceea ce crede ca i se potriveste in viata, o persoana verticala, cu puncte de vedere proprii. Ne dorim ca noi sa ii putem ii oferim “plasa pentru pescuit, nu pestele de-a gata”, asta insemnand educatia si sprijinul in desavarsirea educatiei. Credem ca, implicit, de aici va decurge si respectul cuvenit celor ce i-au oferit acest lucru, deci si grija fata de noi, asa cum facem si noi la randul nostru cu parintii nostri. Dar va fi alegerea lui in totalitate. Noi il vom iubi, indiferent de alegerile pe care le va face in viata.
          Nu stim daca ceea ce facem se numeste crestere corecta sau educatie corecta, nu stim daca se poate vorbi in termeni de corect sau gresit in acest domeniu (desigur nereferindu-ma la greselile flagrante, evidente, studiate). Noi am ales calea care ni se potriveste cel mai bine, calea pe care o putem urma, care duce la respectarea armoniei de cuplu, de familie, fara exagerari si fara constrangeri. Avem un copil care spune si “Nu” atunci cand considera, un copil care face si crize de personalitate atunci cand simte nevoia sa le faca, un copil care face si nazbatii specifice varstei. Dar invatam impreuna din fiecare noua experienta, adaugam in lista inimii noastre noi si noi amintiri ce nu fac decat sa ne uneasca mai mult.
                                                                          by vavaly

Dragostea parinteasca


        Ideea concursului Pana unde merge dragostea parinteasca? a Mihaelei m-a incantat peste masura nu doar pentru ca se adresa parintilor, dar mai ales pentru ca oferea prilejul atat de rar de a interactiona cu un specialist in psihologie, dar mai ales cu un pshilog care dispunea de posibilitatea de a interactiona cu noi parintii intr-un cadru interactiv, la care participau mai multi parinti, astfel ca aceasta experienta parea sa fie nu doar o evaluare ori o re-evaluare personala, ci si posibilitea de a cunoaste si alte stiluri de parenting, o imbogatire directa din experinetele impartasite in cadrul concursului direct de catre protagonistii acestuia. Conceptiile mele personale despre educatia si cresterea lui Matei au probabil si acum ca si atunci cand Matei era inca un bebelus aceeasi mare si importanta validitate dupa care imi formez, zi de zi, experienta cu experienta stilul de parenting, dupa sintagma: „Singura intelepciune este dragostea!”. Da, daca ar trebui sa-mi definesc stilul dupa care imi cresc si educ pe micul Matei totul s-ar parafraza la aceste cuvinte. Va impartasesc in randurile urmatoare emotiile, simtamintele, gandurile si crezurile mele care ma definesc ca parinte si cu care m-am alaturat celorlalte mame in concursul dragei mele prietene Mihaela care a avut ideea exceptionala de a ne aseza fata in fata cu alte mame, dai si cu d-na psiholog Iuliana Ene crora le multumesc din suflet pentru acest prilej minunat!



     Mi-am pus adesea problema educatiei copilului pana la trei ani, si limitele ei, permise, acceptate, aprobate sau nu, sub forma rasfaturilor sau alinturilor de zi cu zi sau chiar pe termen indelungat spre permanent. Matei cu siguranta are nevoie de limite, dar si de libertate, dar cel mai mult simt ca are nevoie de siguranta fizica si emotionala, de stabilitate si flexibilitate si intelegere din partea mea. Iar eu ma simt uneori in alerta, incercand sa anticipez, sa inovez, sa improvizez noi metode de a ne petrece zilele obisnuite cu bucurie si veselie, straduindu-ma sa transform clipa de dinaintea unei confruntari in momente de distragere a atentiei, de negocieri blande, de mediere cu fermitate si intelegere a unui pre-conflict intre Matei si cei din jurul sau.

      Punctele cheie in cresterea/educatia unui copil cred ca decurg din contrapunerea a doua perechi de termeni: rasfat-alint si dorinte-nevoi.
       Rasfatul este, din punctul meu de vedere, o prelungire a alintului, o mare umbrela sub care intra toate acele gesturi care decurg din alint si care se metamorfozeaza in gesturi care perturba, odata lasate sa se dezvolte, comportamentul copilului si care duc la toate acele reactii negative pe care adultii nu stiu uneori cum sa le administreze: nerespectarea regulilor si limitelor impuse, egoismul, egocentrismul, santajul emotional, tantrumurile care se pare ca nu prezinta interes pentru copii daca nu au spectatori. Cred ca important este sa gasim, fiecare dintre noi, parintii, metoda proprie, felul unic de a reactiona sau mai concret, stilul personal de parenting care se potriveste copilului si care sa (re)aduca echilibrul atat de dorit in relatia parinte-copil.
          Daca rasfatul ar fi doar atat si nimic mai mult, ar fi minunat, dar rasfatul capata nuante inselatoare, mai obscure si mai parsive decat alintul, caci rasfatul devine o constanta in viata copilului, a viitorului adult si a adultului in sine. Astfel, copilul rasfatat inca de mic va deveni un adult care manipuleaza, subjuga si profita din relatiile cu cei din jur nereusind ca adult – si nici in copilarie – sa creeze prietenii si parteneriate bazate pe respect, dezinteres si reciprocitate, iar uneori se simte, poate fara vina lui, un adult care esueza in viata personala sau profesionala din cauza incapacitatii de a respecta norme si reguli si de a se alinia unui mod de viata care presupune constant efort si concentrare pe idealuri proprii, teluri si obiective de implinit sau atins.
     „Probabil unul dintre cele mai mari dezavantaje ale copiilor rasfatati este acela ca nu au invatat sa munceasca pentru ceva ce-si doresc“, spune Buttross.
       Aceasta afirmatie imi da ocazia sa mentionez reusita mea in incercarea de a creea un model comportamental pentru viitor vis-a-vis de achizitionarea de jucarii. Matei nu este inca la varsta la care sa-mi ceara cu staruinta sa-i cumpar vreo jucarie, dar are mania jocului cu monezi, despre care stim ca sunt nu doar neigienice, ci si foarte periculoase daca sunt inghitite, astfel ca ideea salvatoare a pusculitei care acumuleaza „fise”, dupa cum le numeste Matei, mi-a venit pur si simplu din necesitatea gasirii unei utilitati monezilor atat de mult manevrate de Matei, iar imbinate cu ideea mea de a „sparge” pusculita lunar pentru achizitionarea unei jucarii noi, a facut ca interesul lui Matei pentru monezi sa se diminueze, ba chiar sa participe la alimentarea pusculitei, iar vizita la librarie cu comoara din pusculita sa fie deja un obicei.
       In librarie, lucrurile decurg si mai frumos, caci Matei poate alege orice puzzle, in orice varietate de forme, culori sau reprezentari grafice doreste, din cele pe care librarul ni le pune la dispozitie. Iata cum am reusit ca o simpla manie a monezilor sa se transforme intr-un ritual benefic pentru viitor. Matei a invatat asadar, inca de la varsta de 1,6 ani, ca jucariile sunt cumparate ca urmare a unui efort constant si stie ca numai asa pot fi achizitionate acestea, asa incat sper sa preintampinam cu usurinta lacrimile ce vor aparea la varsta la care Matei va decide ca-si doreste, chiar in acel moment, o jucarie noua, caci dupa cum deja va fi stiut pusculita, in preaplinul ei, il asteapta cuminte acasa.
 
          Nu va subestimati copiii! Dati-le posibilitatea si sansa de a-si demonstra ca pot si ca sunt in stare de foarte multe lucruri, isi pot hrani astfel curiozitatea, se simt utili, folositori si capata increderea si dorinta de a experimenta. Aveti incredere in copii si ei vor avea incredere in ei insisi! Un adult de succes este un adult cu experienta, dornic de actiune, implinit, cu simt practic, acestea se capata in timp prin exercitiu nu din carti, nu privind la ceilalti, iar opusul sau este un matur cenzurat de propriile frici induse sau nu, de lasitate si delasare si de complacere si multumire cu ceea ce i se ofera.Asadar, rasfatul este acea maniera prin care parintele se poate opune inconstient sau nu dezvoltarii copilului sub toate formele ei.
          Cred cu tarie ca noi, parintii, ne putem indruma copiii astfel incat sa capete experiente diverse, sa le dam posibilitatea sa ia decizii, sa faca alegeri, le putem da ocazia de a lupta pentru un lucru ravnit, dorit, le putem oferi inclusiv libertatea de a gresi, dar cel mai important este sa le daruim unica ocazie de a se confrunta cu urmarile alegerilor lor, de a-si asuma greselile, de a suporta repercursiunile si de a invata din consecintele faptelor lor. Raportul cauza-efect este poate cel mai viabil raport din care omul poate invata si prin care poate acumula noi si noi experiente de viata.
           Alintul insa e izvorul rasfatului, opusul razgaielii si, cred eu, ca nu reprezinta suplimentul de nedorit de la o anumita varsta, pe care parintele il acorda gratuit copilului. Cand, unde, cum constientizam si putem pune punct alintului din viata copiilor nostri? Poate avea alintul o limita, o granita voita care sa permita copilului sa se stie iubit, dincolo de implinirea tuturor nevoilor si a dorintelor, apreciat. Cum aflam limita fina a alintului manifestata in intimitatea caminului si alintul manifestat in afara acestuia.
        Cum influenteaza si ce repercursiuni are alintul asupra viitorului adult? Exista o doza de alint care poate fi daunatoare? Poate fi acesta exagerat, dar mai ales poate influenta acesta caracterul si dezvoltarea comportamentala a unui copil? Oare alintul nu vine, nu decurge din dragoste, din adulare, din iubire? Ne putem iubi proprii copii mai mult ori mai putin?E firesc sa ne alintam copiii fara teama, caci stim ca bebelusii nu pot minti, nu pot disimulta, nu pot mima suferinta; cererile lor de a fi imbratisati, alinati, mangaiati sunt cereri clare si oneste ale discomfortului dat de nastere, de adaptarea la conditiile vietii de nou-nascut.
        Cu varsta alintul poate capata noi forme si nuante, trebuie doar ca micul copil sa fie obisnuit cu maniera in care alintul poate evolua in functie de varsta: sunt varste in care alintul inseamna sa-i canti leganadu-l; sunt varste in care alintul inseamna sa-i stergi lacrimile cand a cazut si si-a lovit genunchiul; sunt varste la care alintul inseamna sa-i spui ca o nota mica nu-l defineste ca om; sunt varste cand alintul inseamna tacerea ori o imbarbatare, o imbratisare si multa compasiune la prima dezamagire adolescentina in dragoste; sunt varste cand alintul inseamna sa imparti cu propriul copil aceeasi priveliste asupra unei lebede ce se alinta duios pe luciul unui lac; sunt varste cand alintul inseamna o strangere de mana insemnand ” totul va fi bine!”
      Toate varstele copilului au alintarile lor, trebuie doar sa respectam fiinta emotionala, spirituala, sociala din/a copilul(ui) nostru, iar cu grija, delicatete si rabdare vom incununa maturizarea trepatata a micii fiinte cu alintari si iubire. Un copil, chiar si un matur, cu rezervorul plin de alintari si iubire, lipsit de umilinte si dezamagiri nemeritate, va putea oferi la randul sau toate aceste daruri minunate primite: compasiune, toleranta, incredere, sprijin, intelegere, mangaiere, speranta, dar mai ales va putea darui copiilor sai toate alinturile varstelor sale.
 
       Ma intreb adesea daca ii creez amintiri frumoase copilului meu. Oare ne jucam destul? Oare il iubesc destul? Il alint destul? Il rasfat destul? Oare il invat suficiente pentru varsta lui? Oare ii ofer destula libertate? Ii daruiesc destula veselie, bucurie, pace, independenta? Ii ascult, aud, percep toate cuvintele, emotiile, trairile? Oare ii indeplinesc toate dorintele? Dar toate nevoile?Cum stiu ca-i implinesc toate nevoile: nevoia de a fi iubit, nevoia de libertate si independenta, nevoia de confort emotional, psihic si fizic, de liniste, de tacere, de joaca, nevoia de a fi ascultat, de a fi imbratisat, de a fi compatimit, nevoia de a i se oferi incredere si chiar un acconto in plus de incredere, nevoia de libera exprimare, nevoia de a se sti in siguranta, nevoia de ai fi respectat si a i se respecta alegerile, deciziile, nevoia de a-si exprima talentele, de a-si realiza visurile? Cate nevoi are un copil? Care sunt ele? Dorintele sunt si vor fi nenumarate: „Vreau bomboane, mami!” imi spune Mateiul meu acum.
     Dorintele sunt cererile nenumarate pe care un copil le adreseaza parintilor, dar nevoile lui, cele nerostite si care il vor defini ca adult, pe acelea toate vreau sa le stiu, sa le implinesc, sa le acopar cu stradania mea de mama.         Vreau ca toate amintirile lui Matei sa devina, pas cu pas, clipa de clipa, implinirea nevoilor lui, raspunsul meu corect la cererile lui ca fiinta, imi doresc cu toata puterea sufletului meu ca Matei sa devina un adult implinit, fericit, complet.
                                                                     by Maria

Dar pe noi? ….


            Exact cu intrebarea  de sfarsit din articolul Mariei am sa incep eu: dar pe noi, oamenii mari, cine ne pune la coltul pisicii?  Si nu ma refer la faptele si actiunile majore din viata noastra, care odata facute gresit vor fi sanctionate vrand nevrand de cei din jur, de viata insasi. Ma refer la micile greseli pe care le facem, poate, zi de zi, fata de puii nostri. Dar si la micile greseli ale caror consecinte le vor simti copiii nostri in viitorul lor.
            Eu imi amintesc clar cateva povete pe care ni le dadea in liceu doamna profesoara de biologie. Mi s-au intiparit in memorie si au ramas acolo pana a venit timpul lor. Una dintre ele suna asa: nu scoateti copiii afara la plimbare seara, cand numai este soare, cand nu se mai distinge nici verdele copacilor. Copilul trebuie sa fie in contact cu energia solara, sa se bucure de lumina, de compania celorlalti copii. Degeaba iesi cu el la plimbare pentru a-ti face tu cumparaturile zilnice daca nu-l duci acolo unde este locul lui: la joaca. Zi de zi o mamica trebuie sa se mobilizeze si sa mearga cu copilul in parc, fie ca are sau nu energia necesara. Vara chiar de doua ori pe zi, desi sunt zile in care eu si Dante, Maria si Matei, Mihaela si Delia si alte mamici curajoase , lasam balta gospodaria, luam cutiutele cu mancare si petreceam in parc zi-lumina. Cand ajungeam acasa eram vesele si pline de viata, o oboseala placuta ne cuprindea, iar copiii se incarcau de frumoase amintiri.
           Un alt sfat, venit din revolta dansei vis-a-vis de ceea ce vedea in jurul ei, era acela de a respecta programul copilului de masa, joaca, somn. Ne povestea cum vede mamici tarandu-si puii de mana somnorosi, la prima ora a diminetii, scanciti de foame si somn, sau poate de plictiseala, doar pentru ca vroiau ele sa-si faca cumparaturile in zori. Puiul de om nu are nici o vina intr-o astfel de situatie, e dreptul lui sa protesteze iar admonestarea de catre mamica este unul din lucrurile pentru care ar trebui sa mearga singura la coltul pisicii. Un covrig indesat in gura copilului si un suc sau o bomboana nu se cheama mic dejun si nici nu va potoli protestele celui mic.
             Cat despre micile nazbatii pe care le fac cei mici uneori si eu imi pun problema permisivitatii sau nu. Dar am ales sa ii dau libertatea de a cunoaste, de a experimenta ( ii place foarte mult sa toarne apa dintr-un pahar in altul – cu consecintele de rigoare). Am citit undeva ca o fetita de 4-5 ani a desenat-o pe mama ei cu o gura foarte mare, exprimand astfel faptul ca mama ei o certa foarte des. Astfel ne vad copii nostri. La Dante am observat ca de cate ori ridic vocea sa il cert isi pune manutele la urechi. Poate e felul lui de a ma pune la colt.
            Si cate si cate greseli nu facem zilnic, cand obosite si plictisite nu ne jucam destul de mult cu copilul, sau cand vine la noi incantat cu vreun desen care i-a iesit , iar noi ii spunem: „nu acum, am treaba”… iar treaba nu se termina niciodata.

by vavaly

Coltul pisicii


    Relatia mea cu Matei e in plina tranzitie, de la cuplul nedespartit si vesel, vesnic pusi pe joaca, la cuplul care acum are un intreg bagaj moral si etic (poate sunt cuvinte cu prea mare incarcatuta cand vorbim de relatia cu un copil de 2,2 ani), comportamental, emotional etc de purtat, asumat, consumat. Cam asta simt in fiecare zi; un sac cu intrebari pe care-l deschidem dis-de-dimineata si scotocim in el dupa raspunsuri.
    Matei e curios (firesc pentru orice varsta), e dornic de nou, de experinte si experimente inedite. Cere raspuns la orice (deh! varsta intrebarilor nesfarsite: unde e cutare? – fiinte sau obiecte, ce face acum cutare?, unde se duc masinile?, unde se duc oamenii?, ce vedem acum? – daca e ceva necunoscut asa cum sa intamplat cu porcul spinos de la zoo). Orice obiect din casa e bun pentru a-i satisface nu doar curiozitatea, ci si imaginatia. Sunt uimita uneori de modul lui Matei de a descoperi noi si noi jocuri pe care le acorda unui singur obiect casnic; fie ei jucarie sau nu.
    Pe langa toate acestea specifice varstei, firesti pentru un copil, simt ca suntem uneori personajele unei situatii de tragi-comedie. Nu stiu daca sa fiu autoritara, ferma, dar blanda si sa ma opun incercarilor lui de a descoperi lumea si mediul din jurul lui sau daca ar fi mai bine pentru el, pentru experienta de viata pe care doresc sa si-o insuseasca, sa il las in voia imaginatiei, a dorintelor si pornirilor lui.
    Cand stie oare o mama ca e „ok”? Care sunt limitele pe care e de dorit ca o mama sa le impuna? Unde e limita care nu ingradeste dorinta de explorare, nu limiteaza imaginatia, nu stavileste fireasca curiozitate, nu ii infraneaza  curajul de a decide singur, nu il supune si aliniaza unei conceptii de viata banale, mediocre, fara spirit? Mi-e teama de ceea ce peste ocean se numeste „don’t break the spirit!„. Nu vreau asta pentru Matei!
    Si nu vorbesc despre limita pe care mama o traseaza in jurul copilului sau cu dragostea si toata grija ei pentru siguranta si comfortul fizic, emotional, psihic al copilului, ci de acea limita care il ajuta pe cel mic sa-si defineasca lumea si perceptia despre ea prin intermediul actiunilor sale. Inteleg ca nu e un capat de tara daca ceaiul de plante uscate zboara prin casa ca „praful de zane” sau daca joaca prin faina, malai, marocul cu spaghete crude iau amploarea unor jocuri de mega-teren (adica prin toata casa) ori daca realizeaza cu stangacie picturi murale in carioca sau daca decide ca e neaparata nevoie ca pisica de plus sa faca baie in bideu, ba dimpotriva.
Am osbservat insa ca marea majoritate a raspunsurilor mele la problemele ivite din „sacul cu intrebari” sunt dictate de dispozitia sufleteasca a momentului respectiv. Daca sunt melancolica, il iau usurel in brate si-l „duc de nas” sa vedem cum se imbraca Luna cu hainuta ei de nori; daca sunt vesela fac mai mult decat poate el, daca am un low spirit ma bosumflu si-i trimit la coltul pisicii.
   Pentru relatia mea cu Matei coltul pisicii e usita/poarta/colacul de salvare. Fara certuri, pedepse imprumutate din „educatia” generatiilor trecute, fara intrebari retorice, fara imperative, doar un simplu rostit „La coltul pisicii, mami!” pe un ton neutru si c-o privire de parere de rau. Doar atat! Acest colt al pisicii m-a ajutat sa inteleg, palpabil, vizibil, cat de cuminte sau mai putin cuminte este Matei. Nu am o statistica (zambesc!), dar stiu ca am avut zile in sir cand nu am folosit acest colt din casa si au fost zile in care coltul a fost populat de 3-4 ori pe zi de singurul locuitor – Matei.
Este uimitor sa remarc atitudinea lui Matei vis-a-vis de anumite situatii; pentru aceleasi „abateri” alege sa se duca singur la coltul pisicii chiar daca eu nu am luat acesta atitudine, semn ca memoria isi indeplineste menirea. Cumva aceste avertismente taxate cu coltul pisicii il ajuta sa diferentieze binele de rau? Oare este posibil? Pentru ca uneori nici nu am reusit sa-i explic unde a gresit ca s-a si dus „La coltul pisicii, mami! Ochii la perete!” anuntandu-mi el decizia de a-si taxa propriile ghidusii unele nerepetate pana atunci. Oare Matei, la varsta de 2.2 ani, poate intelege cand/unde/cum a gresit? Oare detine de pe acum notiunile de bine, rau, permis, nepermis? Iata sacul meu cu intrebari!
    Astazi Matei a vrut sa faca valuri intr-un pahar cu apa, asa ca l-am privit cu coada ochiului, cum se balacea cu ambele maini in pahar si radea fericit cu gura pana la urechi incantat de stropii mari de apa care se imprastiau pe sticla lucinda a mesei.
    (Sunt genul de mama-copil, pusa pe joaca, pe harjoana, pe nazbatii, nu ma tem sa ma murdaresc, sa ma ud, sa ma prafuiesc alaturi de Matei. Altfel spus, ce haz ar mai avea sa mananci unt cu gem daca nu ne-am linge pe degete! La varsta lui gestul e trecut cu vederea, la varsta mea…sac! ca ma vede doar Matei! Sau ce rost ar avea ploaia daca nu aceala sa poti tropai razand prin baltoace? Sau ce rost ar avea ninsoarea daca nu ai face ingerasi in zapada?)
    Am ales insa sa ma intorc cu spatele si sa ma rog pentru o idee, un raspuns potrivit situatiei. In mod firesc mi-as fi luat un pahar si mai mare, as fi facut barcute de hartie  ca sa facem, impreuna, valuri intr-un pahar cu apa! Am fi ras, ne-am fi balacit, ne-am fi stropit! Acum regret c-am ratat atata distractie, dar ma intreb si acum…pe mine cine m-ar fi trimis la coltul pisicii??
by Maria

Salvati piticul!


    Am crescut cu poezioara de o strofa, care ce-i drept are rima, dar care m-a obsedat toata adolescenta cand o auzeam spusa copiilor care abia isi deschideau ochii asupra lumii. Ma intrista seninatatea si veselia cu care era rostit mesajul, dupa mine macabru, al poezioarei:
„Un pitic asa de mic
Facea baie ‘ntr-un ibric
De sapun s-a ‘npiedicat
Si piticul s-a ‘necat.
Vai! Vai! Ce pacat
Ca piticul s-a ‘necat!”
    N-am inteles niciodata de ce piticul trebuia sa se inece, de ce nu-l salveaza nimeni, de ce poezia nu are inca o strofa in care sa vina o zana sa-l readuca la viata, dar mai ales mi-am pus de o mie de ori intrebarea „De ce ii invatam asta pe copii nostri?” De ce in capusoare lor lor mici trebuie sa ajunga asa o fatalitate? Da, e adevarat, exista accidente, moarte, dar moartea e doar un somn prelung in care oamnii se cufunda sa viseze cu Ingerii.
    Sunt convinsa ca in micutii nostri exista o intelepciune universala care ii ajuta sa priceapa si misterele lumii inconjuratoare, ca in micile lor universuri viata, moartea, despartirea, impacarea, suferinta sunt lucruri firesti care uimesc, sensibilizeaza. Continui sa ma intreb de ce folosim atat de mult expresii ca: „e mort de foame/somn/oboseala, saracul de el, este nebuna, vine bau-bau, te dau la tigani, te ia baba-cloanta etc.” si de ce nu incercam sa-i sensibilizam in fata frumosului din tot ceea ce ne inconjoara, de ce nu punem accent sa imaginam lucruri si intamplari minunate, in loc sa-i imunizam de mici la tot ceea cea ar trebui firesc sa fie admirat, iubit, apreciat.
    Cred ca ar trebui accedem si noi la schimbarea mentalitatii care, azi, are loc la nivel mondial; sa nu fim impotriva razboiului, ci Pro pace, sa invatam sa gandim pozitiv si sa credem ca toate, dar toate, informatiile pe care le dam gratuit si atat de senin copiilor nostri ii invata sa priveasca lumea, sa o descopere printr-un filtru de gandire pozitiv, in care firescul vietii e – si stiu ca poate fi asa – imbratisat, digerat, trait prin prisma optimismului, a sperantei, a bunavointei si beneficitatii actiunilor lor si necesitatea ca si actiunile celor din jur sa fie indreptate spre benefic, pozitiv.
    Stiu, nu toate sunt mereu bune si frumoase, nu intotdeauna viata e roz, dar avem medici pentru trup, duhovnici pentru suflet, prieteni pentru intelegere si compasiune, familia pentru dragoste neconditionata, si cred cu tarie ca putem da copiilor nostri sansa de a gandi pozitiv, de a-i invata sa fie curajosi, puternici, sa aiba incredere in fortele lor, sa poata deveni Oameni, maturi de incredere.
    Invatati copiii, inca din bratele voatre, ca viata e frumoasa si vor reusi sa treaca peste probele inerente ale vietii, peste propriile erori sau dezamagiri cu speranta si incredere in ei si in viitor, vor aborda problemele cotidiene cu detasare, adaugati credinta, nadejdea si dragostea ca virtuti ale sufletului lor si veti avea copii minunati.
    Nu-i „educati” ca acum o mie de ani cu „bataia e rupta din rai”; inca n-a venit nimeni de acolo cu confirmarea asta, ci programati-i pentru fericire: cantati-le despre Dumnezeu si dragoste, recitati-le despre   pace, iubire si vor intelege ce inseamna dorul, compasiunea, vor creste cu pacea in suflet si nu vor alerga, adulti fiind, dupa placeri cautand de fapt linistea sufleteasca.
   Da-ti importanta bine-meritata fiecarei informatii care ajunge la copiii vostri si hraniti-le imaginatia si perceptia asupra vietii cu toata frumusetea care ne inconjoara, ea exista, trebuie doar sa tineti ochii deschisi!
    M-am tot gandit daca sa adaug o a doua strofa si sa salez piticul, dar nu merita! Piticul nu trebuie sa se inece! Nimic nu trebuie, nimic nu e obligatoriu pe lumea asta; pentru asta avem liberul albitru! Astfel ca strofa piticului suna cam asa:
„Un pitic atat de mic
Facea baie in ibric
De sapun s-a ‘npiedicat
De manuta l-am luat
Si piticul l-am salvat!
Uraa!!! ce minunat
Ca piticul l-am salvat!”
    Stergeti lacrimile copiilor vostri si aninati de genele si gandurile lor Fericirea! Intindeti spre ei o mana de ajutor in a deveni parintii de maine care-si vor creste copiii cu increderea si speranta in bine! Salvati piticul!!
by Maria

Ce ma impresioneaza!


 Zi de zi sunt coplesita de de emotiile pe care mi le produce puiul meu de om. Ma impresioneaza bucuria cu care intampina fiecare dimineata, felul incare spune la trezire: „Mamaaaa!!”, cu surpriza si bucuria regasirii. Privirea lui pe geam si exclamatia : gata noapteeee!! Felul in care il cauta pe Rares in paginile blogului. A invatat sa foloseasca butoanele de page down si page up si cauta poze cu prietenul lui drag.
      Iubirea si dorul pe care le simt in glasul lui cand spune de cei dragi: mamaia, tataia, Andrea (matusica lui draga), Bogdanel („Gabanoiu”- verisorul lui), David (alt verisorl), fetita (adica Denisa), Magda, prima iubire –  incat aproape ca imi vine atunci sa-l iau si sa-l duc la ei. Seriozitatea cu care se joaca, face puzzle sau deseneaza. Felul in care iubeste cate o jucarie de plus. Felul in care rememoreaza intamplarile de peste zi sau din zilele trecute, povestirile lui precipitate in care ar vrea sa exprime totul deodata.
      Acum, bucuria primului bradut pe care il trateaza ca pe un nou prieten. Aseara dupa ce s-a urcat in pat la nani: „Vreau sa vad bradutul!” S-a dus langa el, s-a asezat cuminte cu manutele adunate parca in rugaciune si cu privirea absorbita de luminitele si globuletele micute. A petrecut cateva minute contempland si exclamand, apoi a inchis beculetele, a spus noapte buna bradutului si a venit satisfacut si linistit la culcare.
           Cum sa nu ma impresioneze si sa nu vreau sa pastrez pentru totdeauna astfel de amintiri?
 by vavaly

Jocul "de-a doctorul"


    Aproape orice copil de varsta lui Matei, adica de 2 ani, cu siguranta ca are printre jucariile preferate si o trusa de prim-ajutor.
Matei isi adora pediatra, adica pe „D-na doctor Elena” cum ii spune el, asa ca i-a fost drag sa o observe, sa-i studieze miscarile, dar mai ales, spre bucuria mea sa coopereze la rugamintile, specifice, doamnei doctor.
    Vizita la doctor una relaxata, desi Matei e cunoscut drept „pacientul care fuge” deoarece nu are rabdare sa-si astepte randul si ma vad nevoita sa-l readuc in cabinetul medical pana suntem consultati, de nenumarate ori. Consultul e relaxat, amuzant si pentru d-na doctor si pentru Matei si e un prilej ca jocul de-a doctorul, acasa, sa fie cu impresii recente si foarte detaliate.
     E fascinat de „stetocop” si asculta cu atentie burtica unui catel venit la consult, ii spune „gura mare” si decide ca bietul catel are nevoie de 2 ml de sirop, pe care i-i administreaza cu seringa din dotare. Apoi, pe rand, fiecare dintre noi devenim pacienti si doctori.

Jocul acesta l-am inceput destul de devreme cu Matei astfel ca este obisnuit cu cereri de genul: „respira”, „gura mare”, „zi AAA!”. Intelege ca seringile sunt menite pentru administrarea siropurilor si nu se opune luari unui sirop, la nevoie. E un copil cooperant chiar si in stare de suferinta, in cazul unei raceli si cred ca acest joc l-a ajutat sa inteleaga ca doctorul este cel care il face bine, nu un bau-bau de ocazie.

by Maria

Jocul "de-a cumparatorul si vanzatorul"


    Matei adora sa mearga la „soping” (shopping), dar cel mai mult ii place sa mearga cu tati la statia peco sa alimenteze masina cu carburant sau, mai pe limba lui, sa puna benzina. Asa ca jocul „de-a statia peco” e preferatul lui.
    Isi aduce masinutete (doua autobus-uri) la peco (un cub mare pentru forme) unde doua papusi si uneori si un urs mic „ii fac plinul”. Mami animeaza papusile si ursul cu intrebari scurte, la obiect, iar Matei le repeta, alteori doar da raspunsurile.
„- Buna ziua!
– Cati litri doriti?
– Doi litri, va rog!
– Costa 10 lei.
– Poftiti!
– Multumesc!
– Cu placere!
– La revedere! „
Matei stie deja ordinea intrebarilor si raspunsurilor, urmareste cursul conversatiei si uneori asteapta si rest la fisele din plastic care tin loc de bani. E amuzant, mai ales ca statia lui peco are si patru butoaie colorate, care ii apartin de fapt lui Dante, dar beneficiem de ele pana la urmatorul schimb de jucarii, dar intregesc decorul.
    Jocul de-a cumparatorul si vanzatorul e simplu, captivant, scurt ca durata, nu plictiseste si cel mai important este ca poate fi jucat in foarte multe variante.
Pentru Matei a fost la fel de captivant sa ne jucam de-a parfumeria cu parfumurile lui mami, de-a magazinul cu trei triunghiuri de branza topita, de-a libraria cu creioane colorate si caiete, dar puteti pune in practica orice activitate cotidiana care presupune „soping”.

 

by Maria