Copilaria este o varsta definita prin cunoastere si descoperire, prin joc si experimentare. Este, poate, cea mai fascinanta varsta prin explorarile pe care le face micul individ in incercarea lui de a descoperi lumea, de a imbina ceea ce stie intuitiv cu ceea ce afla zi de zi de la cei din jur.
Pana nu demult Dante nu punea intrebari sub forma „de ce”, el intotdeauna constata, le lua pe toate ca fiind firesti si bine cunoscute de catre el. Iata, insa, ca ne-a venit si noua randuri sa facem fata avalansei de intrebari ce insotesc aceasta varsta atat de frumoasa a copilului nostru.
Intrebarile lui sunt pentru noi un indiciu a ceea ce il preocupa de fapt pe el, al framantarilor ce nu ii dau pace in ceea ce priveste viata si felul in care este alcatuita lumea sau chiar oamenii.
Totul a inceput cu una dintre cele mai profunde intrebari filozofice ale omenirii:
– Mama, de ce trebuie sa existam noi?
A venit apoi completarea:
– De ce trebuie sa existe oameni pe Pamant?
De aici a inceput o adevarata discutie savanta, condusa de catre el, o calatorie spre stele si planete, intr-o alta lume in care el spune ca totul este mult mai frumos decat pe Pamant. Unde o fi acea lume oare?
– Mama, de ce oamenii trebuie sa aiba doua picioare? … apoi incepe o insurire a altor parti anatomice.
Ce ma uimeste pe mine insa este faptul ca de fiecare data completeaza astfel:
– Eu nu vreau sa am doua picioare…eu vreau mai multe picioare…
– Eu nu vreau sa locuiesc pe Pamant, eu vreau sa locuiesc in spatiu, nu pe o planeta.
Vine apoi randul lucrurilor pamantesti, ce ne inconjoara:
– Mama, de ce trebuie sa aiba oamenii magazine? Eu nu vreau sa fie magazine.
– Mama, de ce trebuie sa aiba oamenii televizoare? Eu nu vreau sa fie televizoare.
– De ce s-au inventat desenele animate? Cu desenele animate insa se impaca, pe astea nu le vrea inexistente :).
– Mama, de ce trebuie sa mancam noi?
Probabil ca negarile lui, incercarile lui de neacceptare a realitatii, fac parte tocmai din acest proces de cunoastere si integrare in mediul in care se dezvolta si creste, din straduinta de a se autoconvinge ca asa stau lucrurile si ca trebuie sa le accepte astfel.
Si astfel, zi dupa zi, avalansa de intrebari vine peste noi punandu-ne in fata uneia din cele mai frumoase provocari careia trebuie sa ii facem fata cu onoare si zambetul pe buze, chiar daca uneori intrebarile ne incuie si ne fac sa ne punem si noi, la randul nostru, alte intrebari.
Aseara, in timp ce ii spuneam basmul Cenusaresei, copilul cade pe ganduri si vine cu intrebarea:
– De la ce picior si-a pierdut Cenusareasa pantoful? De la dreptul, sau de la stangul?
Voi stiti raspunsul la aceasta intrebare? este specificat pe undeva care este piciorul cu pricina? 🙂
Nu e asa ca este minunata varsta de 3-4 ani?