Articolele de succes la îndemână


O colecție cu cele mai citite și îndrăgite articole din blog, realizate împreună cu Matei și Dante, care descrie cel mai bine alternativele de petrecere a timpului liber într-un mod creativ, dar și concepțiile noastre ca mame despre joacă și educația timpurie.

Craft pentru copii

Felicitari

Plastilina

Pictura

Colaj

Hartie

 Jucarii confectionate manual

Incredere reciproca


       Nu uit nici o clipa ca scopul acestui blog a fost si este acela de a scrie despre momente importante din viata copilului meu, din viata mea ca parinte, din experientele noastre acumulate impreuna si transformate in amintiri de neuitat.

       Asa cum primul pas, prima bicicleta, prima serbare sunt evenimente importante in viata oricarui copil si a mamei ce se bucura de ele, la fel este si prima balaceala serioasa in apa a unui copil ce refuza constant sa faca cunostinta cu apele mari si cu plajele.

        Prima noastra iesire la mare a fost cand Dante avea 9 luni. Cand toti copiii in jurul nostru erau superincantati de intinderea apei, de valuri si de nisip, de ocazia de a sta dezbracati in briza marii ce le mangaia micile trupuri, copilul meu a plans hotarat din momentul cand l-am dezbracat. Desi nu l-am bagat in marea cea mare ci am preferat o mica piscina gonflabila, nu s-a aratat incantat nici o clipa nici acolo. Ca o proaspata mamica, necunoscatoare inca a propriului copil atat de bine incat sa inteleg plansul lui, m-am simtit destul de frustrata si neputincioasa in fata acestei stari de fapt. Am decis totusi sa il las in pace si sa nu il oblig sa faca ceva ce nu ii era pe plac.

         Vara urmatoare ne-a gasit mai mari si mai intelepti. Am pornit cu avant si sperante noi catre plaja autohtona, de la noi din localitate, cu nisip mai putin fin si cu apa sarata dar sigura pentru copiii mici. Reactia lui Dante? Aceeasi ca si cu un an in urma, doar ca de aceasta data se putea face inteles iar noi il cunosteam ceva mai bine. Nu s-a lasat dezbracat, nici macar descaltat de sandalute, nu a vrut sa ma apropii de el mirosind a namol sanatos si negru, nu i-au placut nici oamenii care stateau la soare acoperiti in intregime cu acel namol.

        Cam astfel au fost zilele noastre de plaja sau iesit la iarba verde. Dante a refuzat categoric sa se dezbrace, nici macar tricoul nu l-a dat jos. Chiar si acum, la 3 ani si ceva, a avut aceeasi reactie de respingere a tentativelor noastre de a-l expune un pic la soare in luna mai, cand soarele nu era chiar atat de puternic. Este de inteles ca am avut parte de fel de fel de comentarii si sfaturi, indrumari de a-i da hainele jos cu forta, tentative esuate de santaj. Noi, ca parinti, ne-am relaxat si am inteles ca copilul va face plaja atunci cand va dori, chiar de ar fi sa se intample abia in adolescenta sau cand se va insura. Cat despre a intra in apa, nici nu ne-am mai pus problema. O singura data, anul trecut a intrat in apa, luat in brate de catre o prietena de a mea, o a doua mama pentru el de altfel. Intai a intrat imbracat dar apoi a inceput sa se ude cate putin si s a dezbracat dar nu pentru multa vreme.

        Da, lui Dante ii ia cel putin 3 ore sa se obisnuiasca cu un mediu pe care nu il cunoaste sau nu il agreeaza, cum este cel al plajei si al apei.

      Anul acesta am luat-o de la capat cu mersul la plaja cu copilul imbracat, ne-am inarmat cu rabdare si ridicat din umeri pentru comentariile de pe margine si nu ne-am mai facut nici un fel de iluzie.

      Dar, surpriza!!! Dupa ce m-a vazut pe mine balacindu-ma cu bucurie in apa, dupa ce a spus tuturor ca el a facut baie si s-a dat cu noroi cand a fost mare (amintiri dintr-o alta viata probabil), dupa ce a spus ca nu ii place apa pentru ca are oameni murdari in ea (este totusi Lacul Sarat unde oamenii vin special pentru namol si tratament), a cerut deodata sa il dezbrac ca vrea si el in apa.

        Am fost cat se poate de sceptica dar l-am ajutat sa se dezbrace, i-am pus colacelul pe care l-a plimbat doua veri la rand prin oras , si am intrat timizi in apa. Curiozitatea celor de pe margine era la fel de mare ca si a mea.

      De aceasta data insa copilul a fost decis sa mearga pana la capat. Chiar daca un pic nesigur la inceput, chiar daca s-a agatat de mine cu toata puterea si increderea (noroc ca e apa mica, altfel mama e la fel de neinotatoare ca si un topor), bucuria de a-si simti trupusorul mic plutind, senzatia aceea de libertate si relaxare l-a cuprins si l-a cucerit. Am fost langa el, i-am vorbit tot timpul, nu l-am fortat, nu l-am impins, i-am dat toata increderea pe care am putut , i-am dat curaj si l-am indrumat cat am putut de bine. In mai putin de jumatate de ora copilul meu cel temator de apa si plaja s-a relaxat si s-a desprins de mine spunand ca vrea singur, ca poate si el. A inceput sa se intoarca, sa se bucure cu adevarat. Si-a facut chiar si doi prieteni, doi copii ce l-au incurajat si s-au jucat cu el.

        Mi-a crescut inima, mi-a zburat sufletul, m-au trecut fiorii reusitei si ai sperantei, m-am simtit mandra si binecuvantata cu o minune ce creste alaturi de mine zi de zi. Am inteles, inca o data, cat de important este sa sadesti incredere in mintea lui mica si neformata, cat de important este sa ai incredere in deciziile si simtirile propriului copil, cat de important este sa il cunosti si sa il respecti. Ma felicit ca nu am tinut cont de nici un sfat si nici un comentariu venit de la cei de pe margine, ma felicit ca nu l-am obligat si nu l-am fortat sa faca ceva pentru care nu era pregatit. Asa este Dante, pana cand nu este sigur ca va face foarte bine nu va face deloc.

         Sunt sigura ca numai rabdarea si increderea noastra, ca parinti, au dus la acest rezultat fericit. Seara, cand am rememorat aventura zilei, a spus ca i-a placut sa inoate desi s-a murdarit , dar numai putin (el, care nu suporta sa fie murdar nici macar de banana sau ciocolata).

       Imi doresc ca aceste randuri sa fie ca o incurajare pentru parintii ai caror copii refuza constant sa faca ceva ce lor li se pare ca e vital. Aveti incredere in ei, dati-le tot creditul de care au nevoie, tot sprijinul si toata incurajarea. In timp, toate acestea vor da rezultate mult mai bune decat umilirea, santajul, fortarea, frica. Respectati-i, asa cum si ei va respecta, si veti avea unul din cei mai grozavi prieteni in persoana propriului copil. 

         Asadar consemnez: la 3 ani si 8 luni Dante a intrat prima data in apa si a inotat cu colacel, curajos si fericit ca un mic delfin. La mai mare puiul meu!!

                                                                             Cu toata mandria, mama!

                                                                                                        by vavaly

Tara jucariilor


      Acum aproape doi ani Maria a venit cu ideea de a-si implini un vis, acela de a scrie. Pentru ca mediul online ne oferea aceasta noua posibilitate, de a inlocui foaia de scris si creionul cu tastatura calculatorului si ecranul monitorului, am decis impreuna ca avem multe de spus in ceea ce priveste trairile noastre de proaspete mamici, de viitoare mamici cu experienta. Astfel a luat fiinta blogul Copiisimame, un loc in care ne regasim cu bucurie, cu mandrie si cu prietenie.

    Nu ne-am gandit, atunci cand am infiintat blogul, ca vocea mamelor va incepe sa fie auzita din ce in ce mai des, ca tot mai multe mamici vor prinde curaj sa isi spuna punctele de vedere in ceea ce priveste cresterea si educatia copiilor lor. Daca la inceput timid fiecare mamica (sau tatic) isi spunea punctul de vedere, isi dregea vocea in acest mediu online, in timp lucrurile au luat amploare, vocile au inceput sa se auda din ce in ce mai bine. Tot mai multe mamici au inceput sa isi spuna parerea, parerile au inceput sa fie luate in considerare, energiile s-au canalizat in directiile dorite. Astfel, din initiativa unor oameni inimosi care au inteles ca si noi, mamicile, care scriem despre scutece, alaptat, hranit dar si despre joaca, jucarii, carti, educatia viitoarei generatii, avem un cuvant greu de spus in bunul mers al societatii, a luat nastere un eveniment numit Social Media for Parents. A fost un eveniment ce a adus aproape oameni cunoscuti in blogosfera parinteasca, oameni care au avut initiative, care au organizat campanii importante, caritabile si nu numai.

    Mi-am luat ragaz de cateva ore pentru a viziona online evenimentul, pe care il puteti vedea si voi aici. Am urmarit cu interes vorbitorii, am descoperit chipurile din spatele scrisului si am inteles ca da, si noi parintii putem deveni o forta, o voce ce poate fi auzita si care poate schimba mersul lucrurilor pentru ca ne pasa de copiii nostri , de ceea ce se va intampla cu ei.

     Nu stiu voua, dar mie acest eveniment parca mi-a dat un nou impuls, un avant nou de a scrie, de a povesti. Si despre ce poate  scrie o mama, despre ce povestim noi parintii decat despre joaca, despre ce jocuri noi am mai descoperit, despre ce pozne mai fac copiii nostri, despre ceea ce ne framanta in educatia  lor.

      Da, o jucarie este o poveste, un joc nou este o lume in sine pentru copil. Orice noua achizitie inseamna o noua provocare in ochii micutului ce descopera mediul prin intermediul culorii, al materialelor diverse, al sunetelor fel de fel. Un puzzle nu este doar un puzzle, este o misiune de indeplinit, presupune rabdare si concentrare, presupune joaca in echipa, presupune bucuria lucrului dus pana la capat, a unei misiuni indeplinite. Asta am invatat eu de la copilul meu privind jucariile din jurul nostru cu alti ochi.

     Si pentru ca toate aceste jucarii, pana sa ajunga la copiii nostri, trebuie sa fie create, depozitate, prezentate, exista si tari ale jucariilor. Fiecare tara are un nume, fiecare tara are o populatie de jucarii diversa. Una din aceste tari minunate a jocurilor si jucariilor este si Noriel. Un nume atat de frumos si de placut auzului celor mici, un nume ce te duce cu gandul  la un taram de basm in care totul are menirea sa te provoace la joaca si creatie. Pentru ca da, in aceasta tara a  jucariilor  imaginatia este fara limita, creatia este la ea acasa cu ajutorul plastilinei, a minunatelor Crayola ce dau culoare desenelor, ce pun umbre si pete acolo unde copilul isi doreste.

      Oamenii mari de la Noriel afla ce personaje indragesc micutii din ziua de azi si incearca sa aduca figurile familiare pe obiectele de scoala ale micutilor invatacei pentru ca orele sa fie impartite cu ele, pentru ca povara ghiozdanului sa para mai usoara impartita cu Spirdeman, pentru ca creioanele sa stea frumos aliniate in penarul de care are grija printesa indragita a fetitei.

      Lumea copiilor nostri este o lume plina de culoare, populata de personaje ale basmelor moderne, o lume in care zambetul si voia buna sunt la ele acasa.

      Sigur ca in toate e bine sa existe o masura, ca numarul de jucarii ce intra in viata copilului trebuie sa fie atat de mare cat poate mintea lui sa cuprinda, sa inteleaga si sa asimileze. Fiecare jucarie pe care copilul o doreste, o simte si o indrageste este o experienta castigata, o experienta acumulata, are o poveste a ei proprie. Jucariile plecate din tara lor, din tara jucariilor, de acolo unde au fost create, isi doresc sa ajunga intr-o lume in care sa fie iubite si dorite, in lumea copilului ce si le-a dorit.

       Voi cum vedeti aceasta lume a jucariilor si a jocurilor?  Sunt jucariile o achizitie utila in viata copilului? Reprezinta jocurile o investitie pe termen lung sau doar ceva temporar? Sunt jucariile de calitate o necesitate in educatia copiilor?

       Iata cateva intrebari pe care si le pune orice parinte, orice varsta ar avea copilul.

       Va astept la dezbateri privind jocurile si eroii preferati ai copiilor vostri!

                                                                                                                    by vavaly

Copii, copilarie, bucurie, joaca, zambete – 1 Iunie


   A fi copil inseamna a te bucura de tot ce te inconjoara. A fi copil inseamna a gasi bucuria in lucrurile mici, in intamplarile de zi cu zi, inseamna sa aduni amintiri minunate, sa ai o lume a ta in care totul e fantastic, in care imaginatia si joaca sa se impleteasca netulburate.

    Copiii ar trebui sarbatoriti in fiecare zi, zambetele lor sa primeasca rasplata zambetelor noastre, nazbatiile lor sa ni se para minunate.

   Privindu-l pe Dante zilele trecute cu cata fericire s-a bucurat de ploaie, de apa multa curgand pe strazi, m-am adus aminte de copilaria noastra, cand  toti copiii din cartier ieseam sa ne balacim in baltile formate de ploile calde ale verii. Era o fericire simpla, sincera si deplina. La fel a facut si Dante, ignorand umbrela si cantand in ploaie, spunand tuturor ca ii place ploaia si neratand nici un ochi de apa. Chiar daca am ajuns acasa uzi ca niste pestisori am fost fericita de acele clipe de bucurie curata petrecute alaturi de copilul meu si m-am simtit parca din nou copil.

 O zi minunata de 1 iunie, joaca si veselia sa va insoteasca dragi parinti si copii! Dincolo de toate darurile din lume iubirea este darul cel mai de pret. 

Perlute de vacanta


Recuperam din activitatile pentru gradinita – din zilele in care Matei a lipsit fiind racit – si parcurgem cateva fise de lucru.

Fisa nr. 1. Incercuieste personajul negativ (rau) din povestea Ursul pacalit de vulpe.

Eu: Matei, incercuieste parsonajul negativ -adica rau – din poveste.

Matei: De ce?

Eu: … 🙂

Fisa nr. 2. Deseneaza atatea buline cate personaje sunt in povestea Scufita rosie.

Matei desenand buline denumeste personajele. La un moment dat se opreste.

Eu: Matei ai uitat de lup!

Matei: Pe lup il incercuim!

Fisa nr. 3. Uneste cu o linie animalul si mancarea sa:

Matei deseaza linii unind vaca cu iarba, purcelul cu porumbul; ajungand la pisica si soarece adauga: „Nu, ca pe soricel il doare!”

Eu: Atunci uneste vulpea cu gasca!

Matei: Nuuuuuuuu!! Ca si pe ea o doare!!!

Va continua

Cu drag, Maria

Expozitie de Paste


     Hristos a inviat!

   Va dorim tuturor un Paste fericit, sarbatori pline de lumina si bucurie, pace si liniste alaturi de cei dragi!

    Va lasam sa admirati si sa va bucurati de creatiile noastre, migalite cu ocazia acestei sarbatori speciale, lucrari pe care le dedicam tuturor celor dragi noua si care ne sunt alaturi zi de zi, adica voi, cititorii nostri deveniti prieteni dragi.

Cu drag Maria si vavaly alaturi de Matei si Dante

Blogul – o gandosfera a prieteniei, a bucuriei de a fi si a crea


Scriam la inceput cate ceva despre mine ca un reper pentru lunile ce vor urma despre cine sunt si de ce am blog si de atunci pana in prezent o singura data mi-am incalcat un pricipiu: sa nu ranesc! Atunci, ca si in multe alte situatii, Oana Nicolau mi-a fost alaturi cu „Spuneti Nu plagiatului!”  respectandu-mi dorinta ca durerea suferita atunci sa ramana… personala. Cu toate acestea a fost langa mine, ca si Vavaly, sustinandu-ma prin fapte si cuvinte care mi-au respectat alegerile si felul de a fi.

Zi dupa zi, postari dupa postari, apoi mesaje, felicitari, anversari, sarbatori au trecut, iar Oana mi-a fost alaturi impartasindu-mi ca unui novice in ale bloggingului multe din cunostiintele sale atat de gratuit, de onest, cu atat de multa rabdare si dedicare, explicit, argumentat, meticulos pana la pedanteria perfectonistului cum numai ea stie sa o faca :), incat Oana a readus in inima mea, pe langa dorinta de a-mi impartasasi gandurile de mama, dorinta de a crea. Va imaginati? Concursul Primavara turquoise este un reper important, fericit si minunat pentru mine, in relatia cu Oana, relatie care a trecut firesc si de la sine prin toate etapele unei prietenii: intrebari, cautari, rabdare, zambete, asteptari, aprecieri si multumiri si iata-ne inflorind amandoua imbratisandu-ne copiii cu iubire si pace, creand fiecare in ritmul sau cu propriul copil intr-un prezent in care fiecare dintre noi ne urmam visele.

Catinca – cealalta jumatate superba a cuplului mama-copil este o printesa a zilelor noastre; o printesa care-si traieste copilaria ocrotita de mainile materne, grijulii si creatoare de frumos ale Oanei, inconjurata de a lume superba – a produselor de crafting si nu numai – o lume in care Catinca poate crea cu manutele sale arta miniaturala, copilaroasa si vesela!  Uneori o simt pe Oana – pentru ca noi nu ne-am vazut niciodata – la fel de uimita in fata Catincai precum ma uit la Matei minunandu-ma de ideile, indemanarea si ingeniozitatea lui – pentru ca de cele mai multe ori copiii conduc sedintele de creatie, chiar daca noi propunem o tema si le asezam la dispozitie materialele necesare. Ma gandesc ca uneori acesta e minumum de efort si disponibilitate cu care ne putem dovedi (daca mai este nevoie) dragostea parentala: oferindu-le posibilitati de exprimare prin resurse diverse – fie ele si suporturi din domeniul artei, poate mai ales din acest domeniu, menite sa dezvolte creativitatea, imaginatia, ocazia de a descoperi, inova si inventa propriile lor jocuri.

Asa a aparut Atelierul de Creatie Virtual: un loc de joaca in care notam, cu putin efort, dar cu dedicare, intr-un ritm al nostru: pe indelete, fara graba, dupa dispozitie, preferinte si inspiratie jocurile copilariilor noastre: proiecte, experimente, incercari ce au uneori succes; ba chiar si provocari creative acceptate de cuplul nostru mama-copil ce au fost aplaudate si uneori premiate, descoperindu-ne noua ca mame (mie si lui Vali) cata bucurie poate decurge din simplul motto atat de drag mie: Invatam in joaca! Educatia timpurie poate incepe si astfel: cu creion, acuarela, lipici si hartie! 🙂

Atelierul nostru are o poveste simpla, cu jucarii din hartie, cu colaje din decupaturi de prin reviste si calendare, cu planete din ziare mototolite si multe altele care ne-au condus, pas cu pas, spre creatiile noastre copilaresti de acum, dar mai ales ne-au insuflat dorinta de crea cu materiale bune, de calitate, spornice, detaliate, perfecte pentru lucrul miniatural al copiilor ori pentru un proiect complex, dar rafinat si elegant prin combinatia produselor utilizate. Asa am descoperit exersand, studiind, invatand – in timp – ca uneori tehnicile de lucru pot fi mixate, aplicate separat sau cumulat intr-o singura creatie, dar si ca materialele folosite pot schimba radical calitatea confectiei realizate.

Matei nu are inca preferinte pentru anumite materiale; poate ca si varsta lui (3,4 anisori) imi ofera mie libertatea de a decide, dar ceea ce ma bucura este ca produsele si materialele noi il stimuleaza intotdeuna la a crea diferit. De aceea va recomand cu caldura magazinul Oanei pentru posibilitatile de a alege produse diverse, asezate pe categorii si sortimente, de foarte buna calitate. Mai mult decat atat Oana va va intampina, nu doar cu profesionalism, dar si cu sfaturi, indrumari si lamururi despre produse, tehnici, fiind mai mult decat o gazda buna, o colaboratoare minunata.

Va indemn cu toate gandurile bune sa accesati macar o data gandosfera aceasta a jocului de-a micul artist cu copilul dvs. fie ca inchipuiti un teatru cu lumini si umbre, fie care veti pune in scena un teatru cu finger puppets ori ca descoperiti secretele unui puzzle handmade. Incercati sa le confectionati cu mainile voastre si incurajati-i pe cei mici sa creeze, sa se joace, iar daca pasiunea acesta a lucrului de mana va va aprinde spiritul bucurandu-va, atunci nu va sfiiti sa priviti si sa va alegeti produse din vitrina magazinului dedicat pasionatilor de handmade al Oanei. Sau doar dati de stire prietenilor, educatorilor, parintilor carora handmade-ul le poate oferi cateva momente de implinire din realizarea unor creatii proprii ori momente nepretuite de joaca creativa cu copilasii.

Nu uitati, nu e importanta neaparat creatia in sine – daca cumva va e teama ca aceasta va ajunge sa zaca intr-un sertar, ci momentele de apropiere, de stradanie comuna, de a lucra „cot la cot” cu micutul dvs., clipe ce vor pastra in mintea si sufletul copilului dvs. – acea invatatura si sentimentul de implinire si buna-dispozitie, de siguranta, de afectiune, de camaraderie, de placerea de a descoperi si invata impreuna! Si da, veti fi invatat in joaca!

Cam aceasta este povestea blogului Atelierul de Creatie Virtual, un blog despre cum sa inveti in joaca, un blog care aduce cu el in gandosfera parintilor, a copiilor, a jocului, bucuria de a fi si de a crea. Oana si Catinca Nicolau au povestea lor; o poveste despre si cu oameni obisnuiti cernuti de viata prin sita incercarilor (si nu putine), insa povestea lor este cu happy (fara end) pentru ca povestea lor tocmai se scrie in prezentul acesta, intr-un prezent al frumosului, al inspiratiei, in a fi si a crea. Oana si-a descoperit (sau poate sufletul sau si-a reamintit menirea-i) ce vis trebuie sa transpuna in realitate: sa creeze frumosul si sa-i indemne si pe ceilalti sa o faca!

Sunt alaturi de ele cu mintea, cu sufletul cu visele-mi toate si sper ca intr-o buna zi sa scriu si eu despre povestea mea  happy (fara end) in care visul meu cu Matei – Atelierul virtual de creatie s-a transpus in realitate. Pana atunci transmit gandosferei din care fac parte bucuria de a fi, de a crea!

by Maria

Despre copii si copilarie


Letter to myself (2)

„…eu nu pot scrie altfel decat din experienta personala; mai intai e cumva nedrept sa dam vina pe parinti pentru cum suntem (desi nu neg ca educatia si cresterea primite au importanta majoritara), mai ales daca nu avem de gand sa ne schimbam intr-un sens in care nu va mai fi nevoie sa ne blamam parintii pentru ce/cat au putut sa ne daruiasca (pozitiv sau mai putin pozitiv). Daca am inteles deja ca parintii sunt totalurile educatiilor si cresterilor primite din generatie in generatie, atunci deja am facut un pas spre iertare. Nu cred ca iertarea trebuie (imi displace acest cuvant “trebuie”) sa fie absoluta si definitiva, insa e necesar ca ea sa existe, sa fie constientizata (chiar si in forma gand/emotie) ca un sentiment de acceptare, de impacare cu mine insami mai intai, pentru ca mai apoi sa o pot cere celorlati: parinti, sot, copil.
Pentru mine iertarea imi pare fireasca sa (de)curga din ambele sensuri intr-un mod permanent, pas cu pas, amintire cu amintire. Iertarea nu poate fi instantanee, ca si vindecarea de altfel, dar poate fi exprimata, verbalizata, gesticulata si astfel poate fi acel start sau restart care continua o relatie parentala sau o poate incheia, ca o sarbatorire a punctului pus pe tot ceea ce a fost.
Eu nu am simtit nevoia sa iert, ci sa accept ca resorturile interioare ale parintilor mei au avut/au limitele lor, asa cum si eu nu pot pe deplin sa manifest profund, absolut, definitiv nici un sentiment/emotie pe deplin si deci nici iertarea. Cu toate acestea inainte de a deveni mama am simtit nevoia acestei forme de acceptare din partea parintilor mei si le-am cerut Iertarea pentru toate nazdravaniile copilariei (desi am fost un copil bun – tata inca ma mai alinta “ingerul cu parul blond”). Mama mi-a spus doar atat: “Faci bine tot ceea ce faci! Go for it!”.
Iertarea e impacarea cu sine mai intai si acceptarea a ceea ce va fi fost deja, iar dupa parerea mea acestea reprezinta un perpetuum mobile in viata fiecaruia. In cuplu e poate chiar mai usor, pentru ca sotul e cel mai apropiat dintre prieteni si unicul confident, iar asta face ca iertarea sa fie uneori doar un zambet ori o mangaiere. In relatia cu Matei, baietelul meu, iertarea e mai mult vocala, ca o punte de sustinere, intarire, a celor de manifestam ca parinti. Iertarea e verbalizata fata de copil, chiar atunci cand exprimi regretul pentru o neputinta personala ori un neajuns, dar cred ca intotdeauna este nevoie ca aceasta sa fie insotita de fapte care sa intareasca regretul si cred ca nu e un efort prea mare: o privire, o imbratisare, chiar si minutul acela de liniste obraz langa obraz ori simpla contemplare il pot face pe micut sa inteleaga ca si noi ca parinti avem limite, iar in celalt sens ierarea oferita copilului este confirmarea catre micut ca nu stim intotdeuna totul – ca parinti – pe de-a’ntregul, ca adevar absolut, si ca acceptam ca micutul vietuieste, invata, experimenteaza ca persoana, continuu. Este important pentru mine ca Matei sa aiba libertatea de a gresi, dar am vazut uneori in jur oameni care fac din a cere iertare o chestiune de orgoliu. Poate ca nu trebuie sa ne iertam parintii, ci sa admitem ca au gresit (desi este o parere subiectiva, unilaterala pe care mi-o asum in totalitate) si sa digeram toate experientele noastre trecute sarbatorind epurarea memoriilor negative ori imbogatindu-ne cu tot ceea ce am iubit la parintii nostri pentru a inobila si darui mai departe copiilor nostri.

Si mai cred ca ai dreptate si in privinta sensului invers al acceptarii: un copil este un impuls perfect pentru a armoniza relatiile cu cei mai apropiati (sot, parinti) si cred ca motivul poate fi tocmai nevoia de acceptare, dar si de a vibra pe acelasi nivel de puritate si iubire cu al copilului; poate de aici decurge si nevoia de a scapa de reziduurile memoriei si a obtine/darui iertarea.”

Scriam aceste randuri cu cateva saptamani in urma, ca un raspuns oferit gandurilor Gratioasei si de atunci parca inca ma mai lupt cu Iertarea ca lectie de viata; poate ca e o lupta continua, caci, desi ea nu vine dintr-un sentiment de culpabilitate fata de oameni sau situatii, totusi regasesc in interiorul meu ocazii de a ierta si a ma ierta continuu. Pentru mine toamna si iarna sunt anotimpuri ale hibernarii interioare; ma retrag pentru introspectie, reflectie si regenerare; fara a avea pretentia unui cunoscator ale celor profund sufletesti, SIMT sa ma concentrez pe ceea ce simt, sa diger, sa-mi asum, sa accept, dar sa si refulez, sa elimin orice ramasita a vreunui gand de tristete. Crezul meu interior cum ca Dumnezeu ne ofera experienetele potrivite pentru binele nostru cel mai inalt – un crez pe care nu l-am imprumutat, ci recunoscut inlauntrul meu, ma face sa vad binele chiar si acolo unde aparent nu exista. Sunt un om „cu bucuria’n gat” cum ar spune strabunica lui Matei – o octuagenara superba – om cu multa minte si umor pe masura mintii!

Si pentru ca am stabilit deja care sunt coordonatele mele sufletesti reiau conversatia cu mine insami despre copii si copilarie de la randurile de mai sus: ” un copil este un impuls perfect pentru a armoniza relatiile cu cei mai apropiati (sot, parinti) si cred ca motivul poate fi tocmai nevoia de acceptare, dar si de a vibra pe acelasi nivel de puritate si iubire cu al copilului.”

Am descoperit copilul din mine odata cu purtarea lui Matei inlauntrul meu si experienta aceasta m-a ajutat sa contientizez, pas cu pas, toata nevoia de afectiune, de frumos, de pastrare a bucuriei de a fiinta! Nu e nimic mai sublim decat a fi om, poate doar inger, dar ingerii nu pot plange. Astfel ca lacrimile, zambetele, bucuria sunt vectorii dupa care viata’mi intreaga o trasez. Am invatat sa ma algoritmez pentru implinire si daruire, pentru empatie si fericire si intr-un mod curios, care scapa intelegerii mele, Universul imi raspunde indeplinindu-mi dorintele toate, rand pe rand, la un moment potrivit pentru mine. Si cand ma refer la dorinte spun doar acele dorinte tainice, nerostite, dar gandite, pe care lumea abstracta le aduce in real prin intermediul oamenilor care cu adevarat ma iubesc. Sunt uimita si eu de felul minunat in care se petrec toate in viata mea si mi se pare uneori ca nu fac indeajuns sa arat Universului cat sunt de recunoscatoare pentru toate cate primesc. Asadar, draga Univers, iti Multumesc si iti sunt reconoscatoare pentru toate experientele minunate exprimate prin oameni-fapte-daruri-ganduri-emotii pe care mi le-ai oferit, cu gratie divina, pana acum si sunt deschisa, cu iubire si pace, la toate vitoarele experiente pe care, te rog, sa mi le oferi pentru binele meu cel mai inalt.

Odata cu copilul din launtrul meu, cu micul Matei, am invatat sa iubesc copilul din mine, sa-l iert si sa-l imbratisez pentru toate nazdravaniile copilariei mele, pregatindu-ma astfel pentru nazdravaniile Mateiului meu. Nu pot uita uimirea din ochii mamei, transfigurarea neinsotita de cuvinte materne si linistea, bucuria si incantarea de pe chipul tatei cand au gasit caminul copilariei mele plin de copilasi cuminti ordonati in jurul mesei mari din sufrageria luminata de murmurele delicioase ale copiilor din bloc, care savurau acel mare tort de frisca, alb si dulce, cu care mi-am impartit cei cinci anisori impliniti in acea zi. A fost rumoare mare in famile, dar o rumoare vesela, admirativa pentru gestul meu atat de indraznet de a rupe traditia de a petrece aniversarea in familie si de a servi tuturor copiilor din bloc un tort imens, cremos, desigur in vesela cea mai fina a mamei. Am mai facut si alte nazdravanii si am simtit pentru toate sa scriu, sa plang, sa rad si toata viata de pana acum mi-e plina de amintiri sendimentate dupa intensitatea emotiilor. Asadar nu as schimba nimic si sunt fericita ca traiesc viata de acum; mi-am iubit fiecare varsta, m-am incantat cu mine insami cu fiecare noua etapa si nicicand nu m-am daruit mai putin din ceea ce sunt (de fapt nimeni nu are dreptul sa-ti ceara sa fii altfel decat tu insati, nu?!).

…Mi-as fi dorit sa-mi scriu mai mult in aceasta scrisoare catre mine insami – scrisoare pe care o voi deschide, conform cutumei autoimpuse, peste trei-patru ani – dar, admit ca am limite, dar mai ales ca trebuie sa-l trezesc din somnul de pranz pe micul Matei pentru a ajunge la timp la antrenamentul la Judo. Va fi interesant sa ma citesc atunci si sa (re0descopar preocuparile mele interioare de acum si imi doresc sa inchei abia dupa ce imi mai impartasesc un mic gand care m-a insotit intreaga dimineata, mai ales dupa ce am vizionat, piesa de treatru „Ursul pacalit de vulpe” jucat de trupa de actori si papusari ai Teatrului Carabus din Braila – o echipa de oameni minunati care au ridicat sala in picioare si au facut ca atmosfera sa vibreze de bucurie, rasete si apluzele micutilor spectatori. M-am gandit ca oamenii acestia sunt Ingeri; au asa o misiune spectaculoasa si mareata de a ferici inimile si mintile atator copii!! Am vazut in ochii maestrilor actori stralucirea copilariei; zambetele, rasetele, tonutile, culorile, sunetele, luminile copilariei mele confundate profund in copilaria lui Matei, amestecandu-se intr-o vibratie comuna de emotie, veselie, entuzasm si iubire incat – printre lacrimile de bucurie vazand asa măreție, arta si emotie laolalta – nu mai stiam care sunt eu-omul: copilul, femeia sau mama?! Da, nu e nimic mai sublim decat a fi om, poate doar inger, dar ingerii nu pot plange de fericire!

Raspund astfel provocarii literare lansata de prietena noastra draga, Claudia.

by Maria

Copilul din mine


„Copilaria nu este o varsta, este o stare!” – este parafrazarea unei celebre zicale . A fi copil nu presupune o varsta de cativa ani, ci un suflet deschis, o candoare si o inocenta ce cu greu o mai regasim intre oamenii maturi de azi, copiii de ieri.

Uneori, cand incep sa iau lucrurile prea in serios, stau si ma intreb: unde a plecat copilul din mine. Dar apoi, cand o peluza inverzita imi face cu ochiul si ma indeamna sa imi scot sandalele intr-o zi torida de vara, si ma face sa ma bucur de mangaierea umeda a ierbii, sau cand frunzele toamnei ma imbie sa iau in piept cate o gramada mai mare, viu colorata, imi dau seama ca acel copil ce am fost odata, este inca acolo, nu a plecat si, sper eu, nu va pleca vreodata.

Copilul din mine m-a insotit pe drumul vietii, si-a facut simtita prezenta cu toata candoarea pana tarziu, in tinerete. Este cel care ma indemna sa port codite  multe, impletite, chiar studenta fiind si cativa ani dupa aceea. Este cel care m-a facut sa nu tin cont de conventiile sociale, sa traiesc asa cum am simtit, sa nu fac compromisuri in ceea ce priveste viata mea, iubirea, felul de a trai. Uneori am simtit ca am descoperit cu adevarat copilul din mine abia in tinerete.

Copilul ce am fost, la varsta copilariei, era un copil timid, cu cateva complexe firesti, cu o libertate limitata de acele vremuri si acea educatie specifica epocii. Totusi copilaria mi-a fost plina de joaca, de jocuri, de compania multor copii, de compania fratelui meu.  Escapadele noastre la cules de visine, cirese si alte roade ale copacilor erau adevarate aventuri.  Uneori ma intreb: oare copiii de azi sunt mai putin copii necunoscand toate astea sub forma aceea libera si inocenta pe care am cunoscut-o noi?

Ca adult cu copil, ma simt responsabila si datoare sa eliberez copilul din mine, sa ii dau voie sa se manifeste alaturi de copilul meu. A avea copil eu cred ca presupune si o intoarcere la copilarie.  Cand copilul meu vine cu o prajitura imaginara la mine, simt ca redevin copil savurand cea mai buna prajitura din lume.

Cand picturile noastre naive ni se par opere de arta atunci vorbeste copilul din mine. Cand o mica constructie din cuburi devine castel,  atunci copilul din mine se bucura ca de reusita celui mai mare arhitect.

Nu lasati sa plece copilul din voi. El este acolo si va ajuta sa va bucurati de frumusetea Pamantului, va ajuta sa depasiti incercarile vietii, va aduce zambetul pe buze atunci cand credeati ca numai este posibil acest lucru. Aveti grija de copilul din voi si ocrotiti-l alaturi de copii vostri!

  by vavaly

 Am scris aceste randuri pentru a raspunde provocarii literare de luni a Claudiei.  Pana vineri seara mai puteti scrie despre copilul din voi, din fiecare. Mai multe amanunte gasiti aici. In weekend are loc votarea textelor.   Incercati si voi sa scrieti, e un exercitiu frumos si placut.

De…ce…mbrie!


O luna magica, o zi magica, aroma cafelei de dimineata, rasul zglobiu al copilului meu … colinde,  radio magic, fericire…decembrie…

O zi  de duminica pe care copilul o poate face de neuitat.  Nu e greu sa zambesti cand copilul ia micul dejun in graba iar noi parintii ne bem cafeaua in liniste privind la minunea ce ne face viata mai frumoasa. Pentru el totul e miracol, totul e joaca, totul e invatare. O palnie?  Ce poti face daca ai o palnie? Iti trebuie o sticla, desigur. Apoi o cana cu care sa versi.  Dar ce sa versi? Poate niste apa? Nu, mai bine niste orez, hotaraste mama.  Ce interesant  curge orezul din cana, prin palnie, in sticla. Dar parca ar mai merge ceva…oare ce? Aaaa, da, niste lapte. Mami, vreau sa beau putin lapte. Ups, l-am varsat peste orez. Ia te uita, a iesit orez cu lapte… mai trebuie o lingura, inca o cana si tot asa… Serviti va rog: orez cu lapte a la Dante… Cafeaua e mai delicioasa, zambetele parintilor mai largi, fericirea se masoara in felii mici de rasete si experimente copilaresti.

Surpriza a venit la urma, cand Dante a luat si peria minune de covor si a decis ca e timpul sa inchida rstaurantul improvizat si sa faca si curat in urma lui. Desigur ca bucataria a ramas albita de boabele de orez, desigur ca au fost cateva cani si alte ustensile de spalat in urma, dar …amintirea unei dimineti de decembrie  este o comoara de nepretuit in sufletele noastre. La fel sper sa ramana si un sufletul tau, dragul meu copil fericit ce ne faci viata o sarbatoare zi de zi.

Daca ati zambit la cuvintele si imaginile de mai sus, va las sa va delectati cu melodia mea preferata a lunii decembrie. Poate pentru ca se potriveste si cu varsta De ce -urilor la care este copilul meu. O duminica minunata!

by vavaly

Acomodarea la gradinita


Aniversarea celor trei anisori la Gradinita Magica
    M-am trezit din senin imbratisata de catre Mateiul meu ce rostea cu buzele-i mici lipite de obrazul meu mirat: „Multumesc mami, pentru ca m-ai dus la Gradinita Magica!” Desi sunt obisnuita cu gesturile tandre ale lui Matei, puiul meu reuseste de fiecare data sa ma surprinda prin mesajele sale, mereu actuale si de fiecare data in tema cu preocuparile noastre recente.
    Mesajul acesta insa este rodul cules al schimbarii benefice din viata noastra de familie, si intr-un sens foarte restrans, ca un nucleu al vietii lui Matei, o schimbare radicala, pozitiva si cu maxima incarcatura de veselie si frumos. Matei e fericit; este acum fericit! Din nou! Da, fericirea se poate pierde undeva pe drumul copilariei si da, se poate regasi, recapata. Este doar nevoie de incredere si iubire! Am vazut si simtit asta, cu ochii si sufletul meu! Matei a redevenit dintr-o data, ca urmare a unei simple decizii, Mateiul pe care eu il stiam: increzator, vesel, fericit la trezirea dis-de-dimineata.
    Plecarea matinala din caminul nostru nu mai intristeaza pe nimeni, desi Matei inca ma mai intreaba daca mergem la gradinita magica sau la cealalta gradinita („gradinita unde nu mi-a placut”), iar apoi odata ce confirmarea a fost rostita, abia asteapta sa plecam. Tati participa si el cu bucurie – ne conduce de fiecare data la gradinita si despartirea de el este usoara si senina; niciunul dintre noi, parintii lui Matei, nu mai incepem zilele cu inimile grele, indurerati si infricosati de presiunea care o asezam asupra lui Matei rugandu-l si insistand sa mearga la gradinita. Simteam ca este prea mult, ca nu e in regula si ne intrebam de ce Matei nu se imbogateste nicicum cu macar numele unui coleg, iar odata cu episoadele nocturne in care Matei isi manifesta frustrarile de peste zi udand asternuturile am realizat amandoi ca e prea mult, chiar daca Matei mergea la gradinita in urma a doua ore continue de negocieri si rugaminti.
Grupa Fluturasilor – Gradinita Magica
   Odata decizia luata de a-l transfera la noua gradinita, curiozitatea si veselia lui Matei au inlocuit neincrederea si sentimentul de abandon. Impreuna cu noua educatoare a lui Matei, d-na Georgiana D. am decis ca este mai bine pentru Matei sa fiu prezenta pe parcursul primei saptamani de gradinita si ca astfel acomodarea cu spatiul, cu noii colegi si cu domnia sa va fi mai usoara si mai frumoasa. Pentru saptamanile ce urmeaza ne-am sfatuit (de fapt am fost amandoua „gand la gand”) sa incercam sa reducem timpul in care eu raman in clasa de cursuri.
    Astfel, pentru inceput imi voi lua de lucru la gradinita, pentru a reduce timpul pe care eu il acord lui Matei participand alaturi de el, dar voi fi prezenta in clasa chiar daca ma voi concentra pe un lucru personal de facut, iar in zilele urmatoare voi incerca sa-mi gasesc o masa de lucru separata de cea la care lucreaza Matei.
    Pana acum nu am facut decat sa particip cumva fara sa intervin in dialogurile doamnei educatoare cu Matei ori cu ceilalti copii, dar fiind un exemplu pozitiv pentru Matei participand cu drag la toate activitatile lor: am cantat, dansat, aplaudat, si chiar aprobat tacit, din priviri si zambete toate cate se petreceau la cursuri. Matei e fericit in timpul cursurilor, iar copii m-au urmarit curiosi si ma indragesc poate pentru ca le stiu cantecelele si poeziile (invatate cu Matei acasa pentru a recupera cursurile pierdute) sau poate pentru ca nu ma dau la o parte cand e vorba de macait si topait prin sala de curs.
    Am simtit de multe ori privirea aprobatoare a educatoarei si m-au linistit toate gesturile ei ce indemnau la intelegere si compasiune cand Matei obosea si isi gasea altceva de lucru, aratandu-mi tacit ca varsta lui Matei (trei anisori abia impliniti) isi spune cuvantul, potolindu-mi impulsul de a-l stimula verbal pentru a fi mai concentrat si mai activ la activitati.
   Asadar, acomodarea lui Matei la gradinita va parcurge – dupa saptamana petrecuta impreuna participand la activitatile Grupei Fluturasilor – si cu o saptamana in care eu voi fi prezenta in sala de clasa, dar voi avea  alta preocupare, lasandu-l pe Matei sa participe fara ne mai tine de manute.
Sunt convinsa ca va simti nevoia ca si pana acum sa ne imbratisam si sarutam pe parcursul celor patru ore si ca va parasi pentru acest ragaz tandru chiar si un dans/joc in plina desfasurare, dar voi fi acolo pentru orice gest prin care va simti nevoia sa-si manifeste dragostea. (Nu am inca un raspuns/ o alternativa pentru nevoia lui de a-si arata tandretea atunci cand nu voi mai fi langa el…).
    Totodata ne-am gandit si am zambit amandoua (eu si d-na educatoare) la coincidenta de a fi gandit amandoua ceeasi cale de urmat in acomodarea lui Matei: ca ultimile cinci minute din orele de cursuri sa astept in afara clasei, iar de la o zi la alta sa maresc rastimpurile in care asteptarea mea se va petrece in afara clasei: 5 minute in prima zi, 10 minute in a doua zi si tot asa pana Matei va invata ca dupa cele cinci-zece minute etc. parcurse fara mine va veni timpul plecarii acasa si ca eu apar intotdeuna CURAND pentru a-l lua acasa. Sper ca astfel Matei sa deprinda/invete sentimentul ca eu apar intotdeuna pentru a-l lua acasa si ca niciodata nu trebuie sa astepte prea mult pentru a ne revedea. Nu stiu inca nici cum vom face saltul de la prima ora fara mine la cele patru ore intregi despartiti, dar am incredere ca pentru el activitatile Grupei Fluturasilor vor tot atat de captivante ca si pana acum si ca timpul va zbura tot atat de repede ca acum cand imi spune, la sfarsitul orelor, ca vrea sa mai ramana la gradinita. Cumva intuitia imi spune ca sansa noastra este si aceea ca Grupa Fluturasilor este grupa mijlocie a gradinitei si ca Matei se simte mult mai bine printre copii cu care comunica, care vorbesc ca si el, si ca sunt si comunica de pe „etaje/paliere” similare.
    Pentru deplasarile la teatrul de papusi am hotarat sa fiu prezenta, pentru ca debutul episoadelor de la gradinita anterioara cand Matei isi uda pantalonii a fost cu ocazia deplasarii cu autocarul catre teatrul de papusi si constientizez acum ce spaima trebuie sa fi simtit vazandu-se urcat intr-o masina fara noi, inconjurat doar de copii si educatori pe care abia ii cunoscuse.
    Nu stiu daca aceasta e calea potrivita pentru ca Matei sa se acomodeze ori daca va functiona, dar ma gandesc ca toate intrebarile lui Matei prin care rememoreaza experientele de la fost gradinita („Mami, de ce nu mi-a placut la gradinita cealalta?”; „De ce mi-a zis bucatareasa sa fac pe mine?”‘ „De ce m-a certat bucatareaza?”; ” De ce mi-a zis asistenta ca imi face injectie ca sa nu mai plang?” etc.) sunt doar indicii ale comparatiilor continue intre atunci si acum, intre „cealalta gradinita” cum ii spune Matei si gradinita noua, magica.
    In plus, am indicii ale firescului: Matei merge intai in clasa sa-si salute colegii si pe d-na educatoare, apoi merge la vestiar sa-si schimbe incaltarile, isi cunoaste dalapiorul, traistuta si umerasul personalizat (cu etichete hand-made by mami), intarzie la plecare pentru a aseza scaunele si aseza la locul lor plansele dupa care au lucrat pentru a lasa ordine in clasa si niciodata pana acum nu aplecat fara sa o imbratiseze cu de la sine vointa pe doamna educatoare.
    Toate aceste gesturi ale lui ma fac sa simt ca Matei proceseaza si face comparatii, gaseste diferente si simt ca acomodarea asa cum decurge acum e cea mai dulce maniera in care pot actiona fata de Matei. Pana una alta am confirmarea doamnei educatoare ca Matei e crescut intr-un mediu familial armonios si ma bucura nespus ca domnia sa a gasit, fara sa ne vorbim, aceeasi modalitatea de actiona, pur si simplu tinand cont de faptul ca Matei e foarte atasat, un copil care nu a fost despartit de parintele matern nici o zi pana la varsta de trei ani.
    Pentru mine lucrurile sunt acum mult mai clare, parca vad mai limpede, m-am regasit vazandu-l pe el dornic sa mearga la gradinita magica, dar mai ales simt ca fac ceea ce este bine si potrivit lui Matei. Sunt impacata cu mine si simt ca-mi respect credintele interioare, ca nu ma tradez si ca bifez cu bucurie toate cate mi-am scris candva in sufletul meu ca intr-o lista cu lucruri de facut.
by Maria
P.S. Nu stiu cat va conta pentru parintii care au trecut, trec sau vor trece prin experiente similare, dar faptul ca am fost acceptata in clasa Gradinitei Magice alaturi de Matei l-a ajutat pe micutul meu sa se manifeste liber, fara teama, asa cum este si acasa: vesel, sociabil si curajos, departe de copilul „prea rasfatat, prea alintat, prea atasat de mama” asa cum a fost catalogat la vechea gradinita, iar eu nu am mai fost considerata „o mama slaba, fara autoritate” (lucru pe care nici nu mi-l doresc in relatia mea cu Matei), dar mai ales cuplul nostru mama-copil a fost admis ca unul firesc, nascut intr-o atmosfera familiala armonioasa.

Zi aniversara – 3 ani


         Astazi trei copii sunt sarbatoriti cu toata dragostea de catre cei dragi lor. Trei mamici sunt fericite vazandu-si copiii cum au crescut de frumos, vazandu-i veseli si sanatosi. Trei mamici pe care soartea le-a adus impreuna odata cu nasterea acestor copii, le-a facut sa se cunoasca, iar inimile lor au simtit ca trebuie sa mearga impreuna pe drumul acesta.
       Da, astazi este ziua lui Dante, Matei si Denisa, doi baietei si o fetita, nascuti in aceeasi zi sub stele norocoase, intr-o zi magica de toamna. Implinesc minunata varsta de trei ani, trei ani plini de emotii, de impliniri, trei ani in care am invatat si am crescut impreuna foarte mult, trei ani bogati  si fericiti.
        Sa ne traiti dragile noastre minuni, sa ne aduceti bucuria pe care ne-ati adus-o si pana acum, sa fiti fericiti si veseli asa cum numai voi stiti sa fiti. Prietenia dintre voi sa dainuiasca peste ani, sa deveniti persoane puternice, increzatoare, sa va indepliniti cu gratie misiunea pe care o aveti in aceasta lume. Sa cresteti mari si frumosi, iubiti si iubitori va ureaza din toata inima mamicile voastre – Vali, Maria si Sandica.
Matei

 

Dante
Denisa

Ce este Fericirea?


Fericirea sunt cuvintele, in cerneala, ce le-am lasat, aseara, in plicul cu dorinte pentru Mos Craciun: bomboane si zapada – atat isi doreste Matei de Craciun. Fericirea e somnul noptii, linistit si calm, in care ne cufundam amandoi visand la ingeri.
Fericirea este privirea somnoroasa a lui Matei cautand Luceafarul, inainte de ivirea zorilor, cuibarit in bratele mele spunand, resemnat, „Lunita s-a dus la culcare, mami!”
Fericirea e cand Matei isi culca capusorul mic pe umarul meu, ascultand muzica, inganandu-se cu somnul de dimineata, tanandu-mi mana in palmele lui mici si ‘si culca genele matasoase pe chipul meu.
Fericirea e respiratia blanda si calma a puiului de om-fericire din bratele mele, e inima mea plina de lacrimi de duiosie, e zambetul meu multumit, gandurile mele albe, curate, senine. Fericirea sunt eu, e Matei, e iubirea, e gingasia, e linistea casei si muzica diminetii in surdina.

Fericirea este aroma de cafea neagra, aburinda, ce imbratiseaza zorii caminului nostru; este dusul cald si parfumul cu care ma imbrac in fecare dimineata; este dejunul matinal ce l-am pregatit fredonand si zambetul lui tati, incantat si vesel, cand il trezim cu White Christmas al lui Elvis si-l ademenim cu cafea „de mami”, in loja calduroasa, sa vada zapada adusa de Mos. Caci, da, Mosul a primit scrisoarea noastra de aseara si a adus, pentru Matei, zapada. Zapada, in fulgi mici, desi, marunti, albi, reci, multi si ca de cristal, ninsi peste toata fericirea din mine!

by Maria

Ce ma impresioneaza!


 Zi de zi sunt coplesita de de emotiile pe care mi le produce puiul meu de om. Ma impresioneaza bucuria cu care intampina fiecare dimineata, felul incare spune la trezire: „Mamaaaa!!”, cu surpriza si bucuria regasirii. Privirea lui pe geam si exclamatia : gata noapteeee!! Felul in care il cauta pe Rares in paginile blogului. A invatat sa foloseasca butoanele de page down si page up si cauta poze cu prietenul lui drag.
      Iubirea si dorul pe care le simt in glasul lui cand spune de cei dragi: mamaia, tataia, Andrea (matusica lui draga), Bogdanel („Gabanoiu”- verisorul lui), David (alt verisorl), fetita (adica Denisa), Magda, prima iubire –  incat aproape ca imi vine atunci sa-l iau si sa-l duc la ei. Seriozitatea cu care se joaca, face puzzle sau deseneaza. Felul in care iubeste cate o jucarie de plus. Felul in care rememoreaza intamplarile de peste zi sau din zilele trecute, povestirile lui precipitate in care ar vrea sa exprime totul deodata.
      Acum, bucuria primului bradut pe care il trateaza ca pe un nou prieten. Aseara dupa ce s-a urcat in pat la nani: „Vreau sa vad bradutul!” S-a dus langa el, s-a asezat cuminte cu manutele adunate parca in rugaciune si cu privirea absorbita de luminitele si globuletele micute. A petrecut cateva minute contempland si exclamand, apoi a inchis beculetele, a spus noapte buna bradutului si a venit satisfacut si linistit la culcare.
           Cum sa nu ma impresioneze si sa nu vreau sa pastrez pentru totdeauna astfel de amintiri?
 by vavaly