Dar pe noi? ….

            Exact cu intrebarea  de sfarsit din articolul Mariei am sa incep eu: dar pe noi, oamenii mari, cine ne pune la coltul pisicii?  Si nu ma refer la faptele si actiunile majore din viata noastra, care odata facute gresit vor fi sanctionate vrand nevrand de cei din jur, de viata insasi. Ma refer la micile greseli pe care le facem, poate, zi de zi, fata de puii nostri. Dar si la micile greseli ale caror consecinte le vor simti copiii nostri in viitorul lor.
            Eu imi amintesc clar cateva povete pe care ni le dadea in liceu doamna profesoara de biologie. Mi s-au intiparit in memorie si au ramas acolo pana a venit timpul lor. Una dintre ele suna asa: nu scoateti copiii afara la plimbare seara, cand numai este soare, cand nu se mai distinge nici verdele copacilor. Copilul trebuie sa fie in contact cu energia solara, sa se bucure de lumina, de compania celorlalti copii. Degeaba iesi cu el la plimbare pentru a-ti face tu cumparaturile zilnice daca nu-l duci acolo unde este locul lui: la joaca. Zi de zi o mamica trebuie sa se mobilizeze si sa mearga cu copilul in parc, fie ca are sau nu energia necesara. Vara chiar de doua ori pe zi, desi sunt zile in care eu si Dante, Maria si Matei, Mihaela si Delia si alte mamici curajoase , lasam balta gospodaria, luam cutiutele cu mancare si petreceam in parc zi-lumina. Cand ajungeam acasa eram vesele si pline de viata, o oboseala placuta ne cuprindea, iar copiii se incarcau de frumoase amintiri.
           Un alt sfat, venit din revolta dansei vis-a-vis de ceea ce vedea in jurul ei, era acela de a respecta programul copilului de masa, joaca, somn. Ne povestea cum vede mamici tarandu-si puii de mana somnorosi, la prima ora a diminetii, scanciti de foame si somn, sau poate de plictiseala, doar pentru ca vroiau ele sa-si faca cumparaturile in zori. Puiul de om nu are nici o vina intr-o astfel de situatie, e dreptul lui sa protesteze iar admonestarea de catre mamica este unul din lucrurile pentru care ar trebui sa mearga singura la coltul pisicii. Un covrig indesat in gura copilului si un suc sau o bomboana nu se cheama mic dejun si nici nu va potoli protestele celui mic.
             Cat despre micile nazbatii pe care le fac cei mici uneori si eu imi pun problema permisivitatii sau nu. Dar am ales sa ii dau libertatea de a cunoaste, de a experimenta ( ii place foarte mult sa toarne apa dintr-un pahar in altul – cu consecintele de rigoare). Am citit undeva ca o fetita de 4-5 ani a desenat-o pe mama ei cu o gura foarte mare, exprimand astfel faptul ca mama ei o certa foarte des. Astfel ne vad copii nostri. La Dante am observat ca de cate ori ridic vocea sa il cert isi pune manutele la urechi. Poate e felul lui de a ma pune la colt.
            Si cate si cate greseli nu facem zilnic, cand obosite si plictisite nu ne jucam destul de mult cu copilul, sau cand vine la noi incantat cu vreun desen care i-a iesit , iar noi ii spunem: „nu acum, am treaba”… iar treaba nu se termina niciodata.

by vavaly

Coltul pisicii

    Relatia mea cu Matei e in plina tranzitie, de la cuplul nedespartit si vesel, vesnic pusi pe joaca, la cuplul care acum are un intreg bagaj moral si etic (poate sunt cuvinte cu prea mare incarcatuta cand vorbim de relatia cu un copil de 2,2 ani), comportamental, emotional etc de purtat, asumat, consumat. Cam asta simt in fiecare zi; un sac cu intrebari pe care-l deschidem dis-de-dimineata si scotocim in el dupa raspunsuri.
    Matei e curios (firesc pentru orice varsta), e dornic de nou, de experinte si experimente inedite. Cere raspuns la orice (deh! varsta intrebarilor nesfarsite: unde e cutare? – fiinte sau obiecte, ce face acum cutare?, unde se duc masinile?, unde se duc oamenii?, ce vedem acum? – daca e ceva necunoscut asa cum sa intamplat cu porcul spinos de la zoo). Orice obiect din casa e bun pentru a-i satisface nu doar curiozitatea, ci si imaginatia. Sunt uimita uneori de modul lui Matei de a descoperi noi si noi jocuri pe care le acorda unui singur obiect casnic; fie ei jucarie sau nu.
    Pe langa toate acestea specifice varstei, firesti pentru un copil, simt ca suntem uneori personajele unei situatii de tragi-comedie. Nu stiu daca sa fiu autoritara, ferma, dar blanda si sa ma opun incercarilor lui de a descoperi lumea si mediul din jurul lui sau daca ar fi mai bine pentru el, pentru experienta de viata pe care doresc sa si-o insuseasca, sa il las in voia imaginatiei, a dorintelor si pornirilor lui.
    Cand stie oare o mama ca e „ok”? Care sunt limitele pe care e de dorit ca o mama sa le impuna? Unde e limita care nu ingradeste dorinta de explorare, nu limiteaza imaginatia, nu stavileste fireasca curiozitate, nu ii infraneaza  curajul de a decide singur, nu il supune si aliniaza unei conceptii de viata banale, mediocre, fara spirit? Mi-e teama de ceea ce peste ocean se numeste „don’t break the spirit!„. Nu vreau asta pentru Matei!
    Si nu vorbesc despre limita pe care mama o traseaza in jurul copilului sau cu dragostea si toata grija ei pentru siguranta si comfortul fizic, emotional, psihic al copilului, ci de acea limita care il ajuta pe cel mic sa-si defineasca lumea si perceptia despre ea prin intermediul actiunilor sale. Inteleg ca nu e un capat de tara daca ceaiul de plante uscate zboara prin casa ca „praful de zane” sau daca joaca prin faina, malai, marocul cu spaghete crude iau amploarea unor jocuri de mega-teren (adica prin toata casa) ori daca realizeaza cu stangacie picturi murale in carioca sau daca decide ca e neaparata nevoie ca pisica de plus sa faca baie in bideu, ba dimpotriva.
Am osbservat insa ca marea majoritate a raspunsurilor mele la problemele ivite din „sacul cu intrebari” sunt dictate de dispozitia sufleteasca a momentului respectiv. Daca sunt melancolica, il iau usurel in brate si-l „duc de nas” sa vedem cum se imbraca Luna cu hainuta ei de nori; daca sunt vesela fac mai mult decat poate el, daca am un low spirit ma bosumflu si-i trimit la coltul pisicii.
   Pentru relatia mea cu Matei coltul pisicii e usita/poarta/colacul de salvare. Fara certuri, pedepse imprumutate din „educatia” generatiilor trecute, fara intrebari retorice, fara imperative, doar un simplu rostit „La coltul pisicii, mami!” pe un ton neutru si c-o privire de parere de rau. Doar atat! Acest colt al pisicii m-a ajutat sa inteleg, palpabil, vizibil, cat de cuminte sau mai putin cuminte este Matei. Nu am o statistica (zambesc!), dar stiu ca am avut zile in sir cand nu am folosit acest colt din casa si au fost zile in care coltul a fost populat de 3-4 ori pe zi de singurul locuitor – Matei.
Este uimitor sa remarc atitudinea lui Matei vis-a-vis de anumite situatii; pentru aceleasi „abateri” alege sa se duca singur la coltul pisicii chiar daca eu nu am luat acesta atitudine, semn ca memoria isi indeplineste menirea. Cumva aceste avertismente taxate cu coltul pisicii il ajuta sa diferentieze binele de rau? Oare este posibil? Pentru ca uneori nici nu am reusit sa-i explic unde a gresit ca s-a si dus „La coltul pisicii, mami! Ochii la perete!” anuntandu-mi el decizia de a-si taxa propriile ghidusii unele nerepetate pana atunci. Oare Matei, la varsta de 2.2 ani, poate intelege cand/unde/cum a gresit? Oare detine de pe acum notiunile de bine, rau, permis, nepermis? Iata sacul meu cu intrebari!
    Astazi Matei a vrut sa faca valuri intr-un pahar cu apa, asa ca l-am privit cu coada ochiului, cum se balacea cu ambele maini in pahar si radea fericit cu gura pana la urechi incantat de stropii mari de apa care se imprastiau pe sticla lucinda a mesei.
    (Sunt genul de mama-copil, pusa pe joaca, pe harjoana, pe nazbatii, nu ma tem sa ma murdaresc, sa ma ud, sa ma prafuiesc alaturi de Matei. Altfel spus, ce haz ar mai avea sa mananci unt cu gem daca nu ne-am linge pe degete! La varsta lui gestul e trecut cu vederea, la varsta mea…sac! ca ma vede doar Matei! Sau ce rost ar avea ploaia daca nu aceala sa poti tropai razand prin baltoace? Sau ce rost ar avea ninsoarea daca nu ai face ingerasi in zapada?)
    Am ales insa sa ma intorc cu spatele si sa ma rog pentru o idee, un raspuns potrivit situatiei. In mod firesc mi-as fi luat un pahar si mai mare, as fi facut barcute de hartie  ca sa facem, impreuna, valuri intr-un pahar cu apa! Am fi ras, ne-am fi balacit, ne-am fi stropit! Acum regret c-am ratat atata distractie, dar ma intreb si acum…pe mine cine m-ar fi trimis la coltul pisicii??
by Maria