Trandafirul, de Emil Gârleanu

La o margine de drum înflori şi trandafirul. Şi a fost o minune, căci floarea trandafirului era aşa de gingaşă, aşa de albă, că parcă de la ea se luminase dimineaţa aceea de primăvară. Şi-avea crengile lucii, rumene ca mărgeanul, frunzele verzi ca smaragdul. Iar mirosul florii se împraştia îndata peste întregul câmpiei; fluturii cădeau adormiţi, celelalte flori se plecară în faţa adevaratei stăpâne, pe când păsările veneau din depărtări adânci, atrase de mireasma, vrăjită, să vadă şi ele tulpina măiastră care îşi desfăcea frumuseţea pentru întâia oară pe pământ.

Şi parcă şi lui Dumnezeu îi părea acuma rău că pusese într-o floare aşa de minunate însuşiri, — daruri pe care nu le împărţise nici în rai.
Lucrul acesta îl şoptise o ciocârlie care, la răsăritul soarelui, ducea totdeauna lui Dumnezeu câte o sămânţă din fiecare floare ce creştea pe pământ, să o păstreze, Preasfântul, pentru răsad.

Pâna la amiază trandafirul se acoperi întreg cu flori. Drumeţii treceau şi rămâneau locului, puneau mâinile la ochi, răsfirau nările să înghită mireasma nemaisimţită pâna atunci, apoi, cu priviri lacome, rupeau câte o floare; iar daca aveau câte ceva în mână, aruncau să ţină floarea mai bine. În locul ei răsărea îndata alt bobocel şi, cât ai clipi, se desfacea. Si alţi drumeţi treceau, şi nu era unul să nu rupă câte o floare.

După câteva zile trandafirul se mâhni: el se-mpodobea şi oamenii îl despuiau. „Uite, îsi zicea, spinul de lânga mine, ce nalt e, ce chipeş, şi nimeni nu-l atinge; şi pe mine mă dezbracă toţi de frumuseţile mele.“ Un stiglet, care tocmai atunci se aşeza pe o creangă, îl desluşi: „Cum să se atingă cineva de spin, când tot e îmbracat de ghimpi!“ Atunci trandafirul se uitaă şi văzu că-ntr-adevăr spinul avea ghimpi.

Şi nu mai pregetă: se rugă îndată lui Dumnezeu să-l acopere şi pe dânsul de ghimpi, ca să-i păzească floarea.
„Vezi, îsi zise Atotstăpânitorul, era dat ca pe pământ să nu rămaie ceea ce numai în rai trebuia să dainuiasca.“ Si, bucuros, îndată a facut semn şi tulpina lucie s-a acoperit de ghimpi. Dar trecatorii tot se opreau; şi mai nu era unul care să nu se repeadă, lacom, la floarea minunata. Deosebirea stătea numai în aceea că fiecare lăsa şi câte o bobiţă de sânge în vârful vreunui ghimpe. Iar din ghimpe sângele a pătruns, încetul cu încetul, în tulpină, s-a ridicat pâna în boboci, şi-ntr-o dimineaţă floarea trandafirului se desfacu roşie, aprinsă, ca sângele. Spinul stătea ursuz alături. Iar de la o vreme se trezi şi-n dânsul pizma că prea nu-l bagă nimeni în seamă. „Uite cum se închină toti tradafirului, şi mie nimeni.“

Şi se rugă de Dumnezeu să-i schimbe şi lui floarea, să i-o facă roşie, bătătoare la ochi ca a trandafirului. Atunci Dumnezeu şi-a zis: „Veşnic o să se ia pe pământ un lucru drept altul; căci numai eu pot şti că ce am menit odată, aşa dăinuieşte; oricum şi-ar schimba faţa, soarta rămâine aceeaşi!“ A făcut Dumnezeu un semn, şi floarea spinului se facu roşie ca focul… Şi-au trecut mereu drumeţi, şi-au rupt întruna florile trandafirului, şi nu s-au uitat la spin.