Povestea ursului cafeniu de Vladimir Colin

Ursii care traiesc la Polul Nord sunt albi. Cred ca din pricina asta le spune ursi albi (dar, fireste, daca vreunul dintre voi a aflat ca li se spune albi din alte pricini, il rog sa-mi dea de stire si sa nu ma mai lase sa scriu minciuni ). Asa …

Ei, si iata ca printre ursii cei albi de la pol s-a ratacit intr-o buna zi un urs cafeniu, un urs mare si frumos, care venea tocmai din muntii nostri. Cum a ajuns el la pol sa nu ma intrebati, ca nu stiu. Ce stiu e ca s-a pomenit acolo si ca a inceput sa caste ochii la muntii de gheata si la focile care se zbenguiau pe ei.

– Ia te uita! … Un urs murdar! striga o foca, si toate surorile ei incepura sa chicoteasca, sa hohoteasca si sa se prapadeasca de ras.

– E manjit tot!

– De la gheare pan’ la bot!

– Vai, vai, ce caraghios!

– Parc-a fost muiat in sos!

Uite-asa radeau focile, radeau de nu mai puteau. Ursul nostru se uita in jur gata sa rada si el de ursul cel murdar (pentru ca ursii, se stie, se spala pe dinti in fiecare dimineata si seara, ba mai fac si baie) cand, spre marea lui mirare, nu vazu niciun urs.

– Nu cumva radeti de mine? intreba el suparat.

– Pai de cine, mai Martine?

– Eu sunt curat, spuse si mai suparat Martin. M-am spalat chiar azi dimineata.

Dar focile nu-l crezura si rasera mai departe, asa ca bietul urs isi lua talpasita, mormaind.

Si nu merse el cine stie cat, ca se intalni cu niste ursi albi.

– Fratilor! striga bucuros Martin. Ah! Ce bine-mi pare ca va vad …

– Cine-i uratul asta care se crede frate cu noi? spuse cu dispret un urs alb.

– Ia te uita ce neobrazare! vorbi un altul.

De ciuda, bietul Martin simti ca-i dau lacrimile.

– Dar bine, fratilor, nu vedeti ca sunt urs, ca si voi?

– Ursii cumsecade sunt albi, raspunse primul urs alb, si fara a-1 mai invrednicii cu o privire, toti ursii albi plecara, leganandu-si ingamfati blanurile.

Martin se aseza pe un sloi si incepu sa planga.

– Facea sa bat atata cale pana la pol, ca sa gasesc aici numai batjocura? se intreba el. Vai, ce ursi rai traiesc printre muntii de gheata!

Si cum plangea asa, un pinguin se apropia incetisor.

– De ce plangi, ursule? intreba pinguinul.

– Cum sa nu plang, pinguinule, daca ursii albi ma dispretuiesc si rad de mine? Eu sunt cafeniu, la noi toti ursii sunt cafenii.

Pinguinul era o pasare tare isteata.

– Si numai pentru atata lucru plangi? Hai, vino cu mine!

Il duse pinguinul intr-un loc ferit si, cat ai bate din palme, aduse o bucata de sapun.

– Ia sapuneste-te bine, de sus si pana jos! il indemna el pe Martin.

– Si tu? se supara ursul. Le-am spus si focilor ca sunt curat. M-am spalat chiar azi-dimineata!

– Nu-i nimic, raspunse pinguinul. Fa-mi mie placerea asta ….

Bombanind, Martin se muie intr-un ochi de apa si prinse a se sapuni. De manios ce era se freca bine, bine, bine, si – iata – curand toata blana ii era plina de clabuci albi sistralucitori.

– Asa, destul, spuse pinguinul.

Martin lasa jos sapunul si voi sa se vare in ochiul de apa, dar pinguinul il opri.

– Stai! Ramai asa!

Apoi il lua de mana si-l duse in mijlocul ursilor albi.

– Vai, ce urs frumos! striga un urs alb.

– Ce blana alba! se minuna al doilea.

– Si ce mandru straluceste in soare! sopti al treilea. Bietul Martin nu mai intelegea nimic. Dar era atat de bucuros de primirea care i-o faceau ursii albi, ca nici nu-si batu capul sa inteleaga.

Ii multumi pin guinului si ramase printre ursii albi cu care juca „baz” si „baba-oarba”, uitand de toate.

Deodata insa, un munte de gheata se apropie de sloiul pe care se jucau.

– Fugiti! Fugiti! striga un pui de urs si se arunca in apa, inotand voiniceste.

Ursii se oprira din joaca, vazura muntele si pricepura ca se va ciocni de sloiul lor, strivindu-i sub greutatea lespezilor de gheata. Speriati, sarira in apa si se departara degraba, in vreme ce Martin – neobisnuit cu viata de la pol- ramase pe sloi. Cand intelese ce primejdie il paste voi sa sara si el in apa. Chiar in clipa aceea rasuna glasul inspaimantat al unei ursoaice:

– Puiul! Puiul meu! … A ramas pe sloi!

Nici unul dintre ursii care se departasera nu scoase nicio vorba, nici unul nu cuteza sa se intoarca pe sloi. Martin se repezi si incepu sa caute ursuletul.

Il afla pe o movilita de zapada si-l lua in brate, dar in clipa aceea se auzi un troznet cumplit si muntele de gheata izbi sloiul.Totul paraia, se prabusea, valurile tasnira inalte cat muntele. Cu puiul in brate si ferindu-l de bucatile de gheata, mari cat o casa, Martin se pomeni in apa.

Fusese ranit de sulitele de gheata. Dar puiul era nevatamat.
O lespede grea il impiedica acum pe Martin sa iasa la lumina. Cu chiu, cu vai sparse lespedea si, inotand, se ridica pe un sloi ce plutea, la adapost de alte primejdii.

Mama ursuletului se repezi sa-i multumeasca, dar, cand ajunse langa Martin, incremeni. Si la fel incremenira si ceilalti ursi albi. Clabucii de sapun din blana lui Martin se topisera in apa, si ursul nostru era din nou cafeniu …

– Alb sau cafeniu, esti un urs bun si viteaz, spuse mama ursuletului, vazad cum puiul se prinsese cu labutele de gatul lui Martin. Iti multumesc …
Niciunul dintre noi n-a cutezat sa ramana pe sloi …

– Nu blana il face pe urs, incuviintara si ceilalti ursi albi, adunandu-se in jurul lui Martin si strangandu-i care mai de care laba.

Din ziua aceea, Martin n-a mai fost nevoit sa-si impodobeasca blana cu clabuci de sapun (treaba care l-a bucurat strasnic caci sapunul uscat ii pricinuia mancarimi cumplite si-l silea sa se scarpine cu toate cele zece gheare, ceea ce nu era deloc frumos si nici placut nu era).

Cat a ramas printre ursii albi s-a bucurat de cinste si prietenie, iar cand s-a intors acasa a alergat la prietenul meu, care scrie toate povestile pentru copii, si a povestit intamplarea. De atunci mai canta Martin si-n ziua de azi:

Crezi ca-mi pasa ca te stiu

Negru, alb sau cafeniu?

Inima sa-ti fie dreapta.

Eu te judec dupa fapta!