De ce, de ce, de ce…


     Copilaria este o varsta definita prin cunoastere si descoperire, prin    joc si experimentare. Este, poate, cea mai fascinanta varsta prin explorarile pe care le face micul individ in incercarea lui de a descoperi lumea, de a imbina ceea ce stie intuitiv cu ceea ce afla zi de zi de la cei din jur.

Pana nu demult Dante nu punea intrebari sub forma „de ce”, el intotdeauna constata, le lua pe toate ca fiind firesti si bine cunoscute de catre el. Iata, insa, ca ne-a venit si noua randuri sa facem fata avalansei de intrebari ce insotesc aceasta varsta atat de frumoasa a copilului nostru.

Intrebarile lui sunt pentru noi un indiciu a ceea ce il preocupa de fapt pe el, al framantarilor ce nu ii dau pace in ceea ce priveste viata si felul in care este alcatuita lumea sau chiar oamenii.

Totul a inceput cu una dintre cele mai profunde intrebari filozofice ale omenirii:

– Mama, de ce trebuie sa existam noi?

A venit apoi completarea:

– De ce trebuie sa existe oameni pe Pamant?

De aici a inceput o adevarata discutie savanta, condusa de catre el, o calatorie spre stele si planete, intr-o alta lume in care el spune ca totul este mult mai frumos decat pe Pamant. Unde o fi acea lume oare?

– Mama, de ce oamenii trebuie sa aiba doua picioare? … apoi incepe o insurire a altor parti anatomice.

Ce ma uimeste pe mine insa este faptul ca de fiecare data completeaza astfel:

– Eu nu vreau sa am doua picioare…eu vreau mai multe picioare…

– Eu nu vreau sa locuiesc pe Pamant, eu vreau sa locuiesc in spatiu, nu pe o planeta.

Vine apoi randul lucrurilor pamantesti, ce ne inconjoara:

– Mama, de ce trebuie sa aiba oamenii magazine? Eu nu vreau sa fie magazine.

– Mama, de ce trebuie sa aiba oamenii televizoare? Eu nu vreau sa fie televizoare.

– De ce s-au inventat desenele animate? Cu desenele animate insa se impaca, pe astea nu le vrea inexistente :).

– Mama, de ce trebuie sa mancam noi?

      Probabil ca negarile lui, incercarile lui de neacceptare a realitatii, fac parte tocmai din acest proces de cunoastere si integrare in mediul in care se dezvolta si creste, din straduinta de a se autoconvinge ca asa stau lucrurile si ca trebuie sa le accepte astfel.

      Si astfel, zi dupa zi, avalansa de intrebari vine peste noi punandu-ne in fata uneia din cele mai frumoase provocari careia trebuie sa ii facem fata cu onoare si zambetul pe buze, chiar daca uneori intrebarile ne incuie si ne fac sa ne punem si noi, la randul nostru, alte intrebari.

     Aseara, in timp ce ii spuneam basmul Cenusaresei, copilul cade pe ganduri si vine cu intrebarea:

De la ce picior si-a pierdut Cenusareasa pantoful? De la dreptul, sau de la stangul?

      Voi stiti raspunsul la aceasta intrebare? este specificat pe undeva care este piciorul cu pricina? 🙂

Nu e asa ca este minunata varsta de 3-4 ani?

Anunțuri

13 gânduri despre „De ce, de ce, de ce…

  1. Tu ai observat prezenţa lui „trebuie”? Clar ai observat-o! Adică, scumpiliciul tău nu te întreabă simplu: „De ce existăm noi?” ci „De ce Trebuie să existăm noi?” Chiar aşa, de ce trebuie, că doar nu-i obligatoriu! 🙂
    Vreau să-ţi spun că e abia începutul, iar începuturile sunt mirifice! Ne-auzim mai încolo, ori poate nu va trebui (sâc!) să fie ca-n cazul nostru, să-i dau ceva să pape ca să am 5 minute de linişte. Şi-alea câştigate cu greu după: „Nu vorbim cu gura plină!”
    Cât despre Cenuşăreasă, trebuie să notezi atenţia la detalii!
    Îmi place Dante, ţi-am spus? 🙂

    1. OOO, daaa , prezenta lui Trebuie a fost prima chestie care mi-a atreas atentia in aceasta etapa a lui „de ce”. Apoi a venit faza cu negarea realitatii, adica a lui trebuie, si anume ca el nu vrea . Stai linistita ca si la noi a inceput, uneori vorbeste atat de mult ca nu avem nici o sansa de a mai lua si noi cuvantul, noroc ca nu suntem prea vorbareti intre noi (adica tatal lui , ca eu ..am multe de spus ).
      Cat despre atentia la detalii… asta s a vazut de cand a trasat primele desene si nu ii scapa nici un detaliu a ceea ce desena. Daca incep sa ii citesc o poveste mai lunga si fara imagini rar trecem de primele pasaje pentru ca vrea atatea detalii legate de anumite cuvinte incat povestea numai are nici un sens, e doar un pretext. Si oricum intre timp adorm eu :)).
      Multam de aprecieri, si mie imi place de voi mult mult, stii asta, nu?

  2. mm ce intrebari delicate iti pune „decelushul” tau drag!
    Aceasta imi place: „- De la ce picior si-a pierdut Cenusareasa pantoful? De la dreptul, sau de la stangul?”

    1. Sunt intrebari de tinut minte, intrebari ce te pun pe ganduri si te fac sa reprivesti viata prin ochii lui. Multumim de vizita draga Liuba.

      1. Ai lasat un mesaj la mine cu recomnadare… si am rasfoit prin alte bloguri ceva despre acea carte si am vazut, ca „vavaly” e cistigatoarea unui concurs si s-a facut cu acea carte frumoasa :)) Esti tu????????? cred ca da! felicitari atunci, bravoooo :)) iaka asa te-am gasit ))

  3. Oh ba da… ;))) Imi amintesc cum o torturam eu pe Buni (doar ca eu am inceput ceva mai devreme… hahahaha).
    Acum de exemplu ma intreb de ce trebuie totusi sa ma apuc sa ordonez niste lucruri si nu se ordoneaza singure (desi pana acum am huzurit: budinca de casa, desen animat aboslut superb – trebuie sa scriu pe blog despre el:D)… da.. hmmm dar lasa ca gasesc eu un mod amuzant sa fac si treburile astea:D
    😀

    1. Tu intotdeauna faci ca lucrurile sa para usoare si frumoase, chiar si cele casnice, asa ca sunt sigura ca vei reusi. De altfel nici nu ma indoiesc ca i-ai bombardat pe cei din jur cu mii de intrebari atunci cand erai mica…daca nu cumva o faci si in ziua de azi :)).

  4. ce tare! da, au tendinta sa puna multe intrebari! mai ales daca ii intereseaza ceva 😉
    Daria punea astfel de intrebari…mai spirituale 😉
    Andrei este mai tehnic,el vrea sa stie cum se fac lucrurile,de ce se fac intr-un fel, de ce si cum – acestea sunt intrebarile pe care le pune (are varsta lui Dante 😉 )
    sa vezi cum e pe la 5 ani si ceva (atat are Daria) :)))

  5. heheheeeee, complex! 🙂
    Pințul a început de mai de mult timp cu ”de ce”-urile, dar…soft, așa ca să mă pricep și eu să-i răspund :-)))

    1. Noi chiar am fost convinsi ca vom scapa…dar nu e chip. De multe ori la intrebarile prea filozofice si profunde il plasez strategic in preajma tatalui, el e mai la curent cu aspectele astea profunde si spirituale ale existentei. in doi e mai usor :).

Comentariile sunt închise