Incredere reciproca


       Nu uit nici o clipa ca scopul acestui blog a fost si este acela de a scrie despre momente importante din viata copilului meu, din viata mea ca parinte, din experientele noastre acumulate impreuna si transformate in amintiri de neuitat.

       Asa cum primul pas, prima bicicleta, prima serbare sunt evenimente importante in viata oricarui copil si a mamei ce se bucura de ele, la fel este si prima balaceala serioasa in apa a unui copil ce refuza constant sa faca cunostinta cu apele mari si cu plajele.

        Prima noastra iesire la mare a fost cand Dante avea 9 luni. Cand toti copiii in jurul nostru erau superincantati de intinderea apei, de valuri si de nisip, de ocazia de a sta dezbracati in briza marii ce le mangaia micile trupuri, copilul meu a plans hotarat din momentul cand l-am dezbracat. Desi nu l-am bagat in marea cea mare ci am preferat o mica piscina gonflabila, nu s-a aratat incantat nici o clipa nici acolo. Ca o proaspata mamica, necunoscatoare inca a propriului copil atat de bine incat sa inteleg plansul lui, m-am simtit destul de frustrata si neputincioasa in fata acestei stari de fapt. Am decis totusi sa il las in pace si sa nu il oblig sa faca ceva ce nu ii era pe plac.

         Vara urmatoare ne-a gasit mai mari si mai intelepti. Am pornit cu avant si sperante noi catre plaja autohtona, de la noi din localitate, cu nisip mai putin fin si cu apa sarata dar sigura pentru copiii mici. Reactia lui Dante? Aceeasi ca si cu un an in urma, doar ca de aceasta data se putea face inteles iar noi il cunosteam ceva mai bine. Nu s-a lasat dezbracat, nici macar descaltat de sandalute, nu a vrut sa ma apropii de el mirosind a namol sanatos si negru, nu i-au placut nici oamenii care stateau la soare acoperiti in intregime cu acel namol.

        Cam astfel au fost zilele noastre de plaja sau iesit la iarba verde. Dante a refuzat categoric sa se dezbrace, nici macar tricoul nu l-a dat jos. Chiar si acum, la 3 ani si ceva, a avut aceeasi reactie de respingere a tentativelor noastre de a-l expune un pic la soare in luna mai, cand soarele nu era chiar atat de puternic. Este de inteles ca am avut parte de fel de fel de comentarii si sfaturi, indrumari de a-i da hainele jos cu forta, tentative esuate de santaj. Noi, ca parinti, ne-am relaxat si am inteles ca copilul va face plaja atunci cand va dori, chiar de ar fi sa se intample abia in adolescenta sau cand se va insura. Cat despre a intra in apa, nici nu ne-am mai pus problema. O singura data, anul trecut a intrat in apa, luat in brate de catre o prietena de a mea, o a doua mama pentru el de altfel. Intai a intrat imbracat dar apoi a inceput sa se ude cate putin si s a dezbracat dar nu pentru multa vreme.

        Da, lui Dante ii ia cel putin 3 ore sa se obisnuiasca cu un mediu pe care nu il cunoaste sau nu il agreeaza, cum este cel al plajei si al apei.

      Anul acesta am luat-o de la capat cu mersul la plaja cu copilul imbracat, ne-am inarmat cu rabdare si ridicat din umeri pentru comentariile de pe margine si nu ne-am mai facut nici un fel de iluzie.

      Dar, surpriza!!! Dupa ce m-a vazut pe mine balacindu-ma cu bucurie in apa, dupa ce a spus tuturor ca el a facut baie si s-a dat cu noroi cand a fost mare (amintiri dintr-o alta viata probabil), dupa ce a spus ca nu ii place apa pentru ca are oameni murdari in ea (este totusi Lacul Sarat unde oamenii vin special pentru namol si tratament), a cerut deodata sa il dezbrac ca vrea si el in apa.

        Am fost cat se poate de sceptica dar l-am ajutat sa se dezbrace, i-am pus colacelul pe care l-a plimbat doua veri la rand prin oras , si am intrat timizi in apa. Curiozitatea celor de pe margine era la fel de mare ca si a mea.

      De aceasta data insa copilul a fost decis sa mearga pana la capat. Chiar daca un pic nesigur la inceput, chiar daca s-a agatat de mine cu toata puterea si increderea (noroc ca e apa mica, altfel mama e la fel de neinotatoare ca si un topor), bucuria de a-si simti trupusorul mic plutind, senzatia aceea de libertate si relaxare l-a cuprins si l-a cucerit. Am fost langa el, i-am vorbit tot timpul, nu l-am fortat, nu l-am impins, i-am dat toata increderea pe care am putut , i-am dat curaj si l-am indrumat cat am putut de bine. In mai putin de jumatate de ora copilul meu cel temator de apa si plaja s-a relaxat si s-a desprins de mine spunand ca vrea singur, ca poate si el. A inceput sa se intoarca, sa se bucure cu adevarat. Si-a facut chiar si doi prieteni, doi copii ce l-au incurajat si s-au jucat cu el.

        Mi-a crescut inima, mi-a zburat sufletul, m-au trecut fiorii reusitei si ai sperantei, m-am simtit mandra si binecuvantata cu o minune ce creste alaturi de mine zi de zi. Am inteles, inca o data, cat de important este sa sadesti incredere in mintea lui mica si neformata, cat de important este sa ai incredere in deciziile si simtirile propriului copil, cat de important este sa il cunosti si sa il respecti. Ma felicit ca nu am tinut cont de nici un sfat si nici un comentariu venit de la cei de pe margine, ma felicit ca nu l-am obligat si nu l-am fortat sa faca ceva pentru care nu era pregatit. Asa este Dante, pana cand nu este sigur ca va face foarte bine nu va face deloc.

         Sunt sigura ca numai rabdarea si increderea noastra, ca parinti, au dus la acest rezultat fericit. Seara, cand am rememorat aventura zilei, a spus ca i-a placut sa inoate desi s-a murdarit , dar numai putin (el, care nu suporta sa fie murdar nici macar de banana sau ciocolata).

       Imi doresc ca aceste randuri sa fie ca o incurajare pentru parintii ai caror copii refuza constant sa faca ceva ce lor li se pare ca e vital. Aveti incredere in ei, dati-le tot creditul de care au nevoie, tot sprijinul si toata incurajarea. In timp, toate acestea vor da rezultate mult mai bune decat umilirea, santajul, fortarea, frica. Respectati-i, asa cum si ei va respecta, si veti avea unul din cei mai grozavi prieteni in persoana propriului copil. 

         Asadar consemnez: la 3 ani si 8 luni Dante a intrat prima data in apa si a inotat cu colacel, curajos si fericit ca un mic delfin. La mai mare puiul meu!!

                                                                             Cu toata mandria, mama!

                                                                                                        by vavaly

Anunțuri

7 gânduri despre „Incredere reciproca

  1. Unde-i butonul de LIKE?! Aud?! :)) Ah, acolo era! Ok, mulţumesc!
    Tu, mămico, tu, dar nici pe mine nu mă băgai în apă, dacă pe lângă mine defilau oameni negri! :))
    Îmi amintesc de mâţa mea, cum a urlat la fiecare băiţă pe care i-am făcut-o acasă, de la cap la coadă şi-asta până am scos-o la mare, unde s-a obişnuit cu apa şi noi am priceput, tâmpiţii, că de teamă să nu răcească, lăsam apa din cădiţă prea caldă pentru ea! Of!
    În altă ordine de idei, eşti campioană absolută la răbdare! Păcat că nu se ia, ca râia! Nici prinţesa mofturilor din vest nu vrea să facă nimic din ceea ce nu ştie, nici măcar să încerce, şi-mi pun cenuşă-n cap, dar pe mine, chestia asta mă scoate din pepeni. Îi tot explic că faptul că încearcă şi nu reuşeşte nu-i ruşinos, ruşinos e să nu vrei să înveţi nimic nou. Greşesc, zici? Îmi voi revizui atitudinea atunci. Poate va învăţa să meargă pe bicicletă la majorat. Promit să consemnez undeva.
    Te pupific!

    1. Draga mea, chiar aveam nevoie de o portie zdravana de ras :).
      Eu ti-as trimite niste rabdare daca s-ar putea, dar mai degraba incearca cu incantatii, numarat, vodoo, chestii din astea. In prima faza si eu ma enervez, simt ca ies aburi pe nas si pe urechi ca la locomotive, dar apoi imi reglez respiratia, ma calmez, trag aer in piept si imi revin. Am observat ca, cu cat insistam noi mai mult cu atat se impotrivesc ei mai tare (aici vorbesc si despre copii si despre barbati 🙂 ). Asa ca ce folos?
      Cred sincerc ca copiii nu refuza sa faca ceva doar asa, de moft. Sigur au ei un motiv. Ce zici de faptul ca, asteptand microbuzul catre casa, dupa minute lungi de asteptare, au venit doua odata. Dante a refuzat sa urce in primul iar despre al doilea a spus ca e prea aglomerat. Nu am putut sa l urc si pace. Ca urmare am mai asteptat alte 5 minute dar a venit un microbuz mult mai aerisit, neaglomerat, confortabil. Ce mai poti spune la asa intuitie, sau ce o fi ea? Nici nu mi-am mai batut capul sa ma enervez. Totul e bine cand se termina cu bine, nu?

      1. Da, vezi? M-am prins! 🙂
        Tu reuşeşti să controlezi aburii ce ies pe nas, io de-acolo-s pierdută. De-au apucat să iasă, nu-mi mai reglez nimic, nici respiraţia, nici pulsul, nici decibelii din voce. Nada, zip, niente!
        Dar bebeştinul meu a atins deja nişte coarde pe care nu le bănuiam că le am… e fenomenal sentimentul.
        Te pupific!

  2. Vali esti o mamica minunata!! 😀
    Sa stii ca nici mie nu mi-a placut murdaria si nu imi place nici acum. Si pana ma obisnuiam cu apa dura ceva (idem si acum:P).
    Am citit undeva ca asta ar fi pentru ca unii oameni sunt mai sensibili si astfel percep mult mai multi stimuli exteriori decat majoritatea si acestia au o intensitate crescuta. Si bineinteles nu este cum ar spune unii un semn al slabiciunii ci, dimpotriva, dovada ca unii dintre noi au pastrat intr-o masura mai mare acel senzorial initial.
    Va pup si felicitari!! 🙂

    1. Rux cuvintele tale imi descopera o persoana foarte profunda si care intelege mult mai bine ceea ce alti oameni cred ca e doar moft. Intradevar, atat Dante cat si sotul meu sunt asa, iar eu am invatat sa ii inteleg si sa ii accept.
      Numai bine si tie!

  3. Asa sa fie ! 🙂
    Ce simpatic!Copiii au tot felul de reactii,insa am invatat foarte repede,ca si voi dealtfel,copiii fac lucrurile atunci cand sunt ei pregatiti !
    Sa va bucurati de balaceala ! :* :*

    1. Multumesc Bea, ma bucur ca esti de aceeasi parere cu mine. Ma bucur sa vad parinti care actioneaza dupa cum simte copilul si nu invers.
      Pupici si bine v=am regasit.

Comentariile sunt închise