Despre copii si copilarie


Letter to myself (2)

„…eu nu pot scrie altfel decat din experienta personala; mai intai e cumva nedrept sa dam vina pe parinti pentru cum suntem (desi nu neg ca educatia si cresterea primite au importanta majoritara), mai ales daca nu avem de gand sa ne schimbam intr-un sens in care nu va mai fi nevoie sa ne blamam parintii pentru ce/cat au putut sa ne daruiasca (pozitiv sau mai putin pozitiv). Daca am inteles deja ca parintii sunt totalurile educatiilor si cresterilor primite din generatie in generatie, atunci deja am facut un pas spre iertare. Nu cred ca iertarea trebuie (imi displace acest cuvant “trebuie”) sa fie absoluta si definitiva, insa e necesar ca ea sa existe, sa fie constientizata (chiar si in forma gand/emotie) ca un sentiment de acceptare, de impacare cu mine insami mai intai, pentru ca mai apoi sa o pot cere celorlati: parinti, sot, copil.
Pentru mine iertarea imi pare fireasca sa (de)curga din ambele sensuri intr-un mod permanent, pas cu pas, amintire cu amintire. Iertarea nu poate fi instantanee, ca si vindecarea de altfel, dar poate fi exprimata, verbalizata, gesticulata si astfel poate fi acel start sau restart care continua o relatie parentala sau o poate incheia, ca o sarbatorire a punctului pus pe tot ceea ce a fost.
Eu nu am simtit nevoia sa iert, ci sa accept ca resorturile interioare ale parintilor mei au avut/au limitele lor, asa cum si eu nu pot pe deplin sa manifest profund, absolut, definitiv nici un sentiment/emotie pe deplin si deci nici iertarea. Cu toate acestea inainte de a deveni mama am simtit nevoia acestei forme de acceptare din partea parintilor mei si le-am cerut Iertarea pentru toate nazdravaniile copilariei (desi am fost un copil bun – tata inca ma mai alinta “ingerul cu parul blond”). Mama mi-a spus doar atat: “Faci bine tot ceea ce faci! Go for it!”.
Iertarea e impacarea cu sine mai intai si acceptarea a ceea ce va fi fost deja, iar dupa parerea mea acestea reprezinta un perpetuum mobile in viata fiecaruia. In cuplu e poate chiar mai usor, pentru ca sotul e cel mai apropiat dintre prieteni si unicul confident, iar asta face ca iertarea sa fie uneori doar un zambet ori o mangaiere. In relatia cu Matei, baietelul meu, iertarea e mai mult vocala, ca o punte de sustinere, intarire, a celor de manifestam ca parinti. Iertarea e verbalizata fata de copil, chiar atunci cand exprimi regretul pentru o neputinta personala ori un neajuns, dar cred ca intotdeauna este nevoie ca aceasta sa fie insotita de fapte care sa intareasca regretul si cred ca nu e un efort prea mare: o privire, o imbratisare, chiar si minutul acela de liniste obraz langa obraz ori simpla contemplare il pot face pe micut sa inteleaga ca si noi ca parinti avem limite, iar in celalt sens ierarea oferita copilului este confirmarea catre micut ca nu stim intotdeuna totul – ca parinti – pe de-a’ntregul, ca adevar absolut, si ca acceptam ca micutul vietuieste, invata, experimenteaza ca persoana, continuu. Este important pentru mine ca Matei sa aiba libertatea de a gresi, dar am vazut uneori in jur oameni care fac din a cere iertare o chestiune de orgoliu. Poate ca nu trebuie sa ne iertam parintii, ci sa admitem ca au gresit (desi este o parere subiectiva, unilaterala pe care mi-o asum in totalitate) si sa digeram toate experientele noastre trecute sarbatorind epurarea memoriilor negative ori imbogatindu-ne cu tot ceea ce am iubit la parintii nostri pentru a inobila si darui mai departe copiilor nostri.

Si mai cred ca ai dreptate si in privinta sensului invers al acceptarii: un copil este un impuls perfect pentru a armoniza relatiile cu cei mai apropiati (sot, parinti) si cred ca motivul poate fi tocmai nevoia de acceptare, dar si de a vibra pe acelasi nivel de puritate si iubire cu al copilului; poate de aici decurge si nevoia de a scapa de reziduurile memoriei si a obtine/darui iertarea.”

Scriam aceste randuri cu cateva saptamani in urma, ca un raspuns oferit gandurilor Gratioasei si de atunci parca inca ma mai lupt cu Iertarea ca lectie de viata; poate ca e o lupta continua, caci, desi ea nu vine dintr-un sentiment de culpabilitate fata de oameni sau situatii, totusi regasesc in interiorul meu ocazii de a ierta si a ma ierta continuu. Pentru mine toamna si iarna sunt anotimpuri ale hibernarii interioare; ma retrag pentru introspectie, reflectie si regenerare; fara a avea pretentia unui cunoscator ale celor profund sufletesti, SIMT sa ma concentrez pe ceea ce simt, sa diger, sa-mi asum, sa accept, dar sa si refulez, sa elimin orice ramasita a vreunui gand de tristete. Crezul meu interior cum ca Dumnezeu ne ofera experienetele potrivite pentru binele nostru cel mai inalt – un crez pe care nu l-am imprumutat, ci recunoscut inlauntrul meu, ma face sa vad binele chiar si acolo unde aparent nu exista. Sunt un om „cu bucuria’n gat” cum ar spune strabunica lui Matei – o octuagenara superba – om cu multa minte si umor pe masura mintii!

Si pentru ca am stabilit deja care sunt coordonatele mele sufletesti reiau conversatia cu mine insami despre copii si copilarie de la randurile de mai sus: ” un copil este un impuls perfect pentru a armoniza relatiile cu cei mai apropiati (sot, parinti) si cred ca motivul poate fi tocmai nevoia de acceptare, dar si de a vibra pe acelasi nivel de puritate si iubire cu al copilului.”

Am descoperit copilul din mine odata cu purtarea lui Matei inlauntrul meu si experienta aceasta m-a ajutat sa contientizez, pas cu pas, toata nevoia de afectiune, de frumos, de pastrare a bucuriei de a fiinta! Nu e nimic mai sublim decat a fi om, poate doar inger, dar ingerii nu pot plange. Astfel ca lacrimile, zambetele, bucuria sunt vectorii dupa care viata’mi intreaga o trasez. Am invatat sa ma algoritmez pentru implinire si daruire, pentru empatie si fericire si intr-un mod curios, care scapa intelegerii mele, Universul imi raspunde indeplinindu-mi dorintele toate, rand pe rand, la un moment potrivit pentru mine. Si cand ma refer la dorinte spun doar acele dorinte tainice, nerostite, dar gandite, pe care lumea abstracta le aduce in real prin intermediul oamenilor care cu adevarat ma iubesc. Sunt uimita si eu de felul minunat in care se petrec toate in viata mea si mi se pare uneori ca nu fac indeajuns sa arat Universului cat sunt de recunoscatoare pentru toate cate primesc. Asadar, draga Univers, iti Multumesc si iti sunt reconoscatoare pentru toate experientele minunate exprimate prin oameni-fapte-daruri-ganduri-emotii pe care mi le-ai oferit, cu gratie divina, pana acum si sunt deschisa, cu iubire si pace, la toate vitoarele experiente pe care, te rog, sa mi le oferi pentru binele meu cel mai inalt.

Odata cu copilul din launtrul meu, cu micul Matei, am invatat sa iubesc copilul din mine, sa-l iert si sa-l imbratisez pentru toate nazdravaniile copilariei mele, pregatindu-ma astfel pentru nazdravaniile Mateiului meu. Nu pot uita uimirea din ochii mamei, transfigurarea neinsotita de cuvinte materne si linistea, bucuria si incantarea de pe chipul tatei cand au gasit caminul copilariei mele plin de copilasi cuminti ordonati in jurul mesei mari din sufrageria luminata de murmurele delicioase ale copiilor din bloc, care savurau acel mare tort de frisca, alb si dulce, cu care mi-am impartit cei cinci anisori impliniti in acea zi. A fost rumoare mare in famile, dar o rumoare vesela, admirativa pentru gestul meu atat de indraznet de a rupe traditia de a petrece aniversarea in familie si de a servi tuturor copiilor din bloc un tort imens, cremos, desigur in vesela cea mai fina a mamei. Am mai facut si alte nazdravanii si am simtit pentru toate sa scriu, sa plang, sa rad si toata viata de pana acum mi-e plina de amintiri sendimentate dupa intensitatea emotiilor. Asadar nu as schimba nimic si sunt fericita ca traiesc viata de acum; mi-am iubit fiecare varsta, m-am incantat cu mine insami cu fiecare noua etapa si nicicand nu m-am daruit mai putin din ceea ce sunt (de fapt nimeni nu are dreptul sa-ti ceara sa fii altfel decat tu insati, nu?!).

…Mi-as fi dorit sa-mi scriu mai mult in aceasta scrisoare catre mine insami – scrisoare pe care o voi deschide, conform cutumei autoimpuse, peste trei-patru ani – dar, admit ca am limite, dar mai ales ca trebuie sa-l trezesc din somnul de pranz pe micul Matei pentru a ajunge la timp la antrenamentul la Judo. Va fi interesant sa ma citesc atunci si sa (re0descopar preocuparile mele interioare de acum si imi doresc sa inchei abia dupa ce imi mai impartasesc un mic gand care m-a insotit intreaga dimineata, mai ales dupa ce am vizionat, piesa de treatru „Ursul pacalit de vulpe” jucat de trupa de actori si papusari ai Teatrului Carabus din Braila – o echipa de oameni minunati care au ridicat sala in picioare si au facut ca atmosfera sa vibreze de bucurie, rasete si apluzele micutilor spectatori. M-am gandit ca oamenii acestia sunt Ingeri; au asa o misiune spectaculoasa si mareata de a ferici inimile si mintile atator copii!! Am vazut in ochii maestrilor actori stralucirea copilariei; zambetele, rasetele, tonutile, culorile, sunetele, luminile copilariei mele confundate profund in copilaria lui Matei, amestecandu-se intr-o vibratie comuna de emotie, veselie, entuzasm si iubire incat – printre lacrimile de bucurie vazand asa măreție, arta si emotie laolalta – nu mai stiam care sunt eu-omul: copilul, femeia sau mama?! Da, nu e nimic mai sublim decat a fi om, poate doar inger, dar ingerii nu pot plange de fericire!

Raspund astfel provocarii literare lansata de prietena noastra draga, Claudia.

by Maria

Anunțuri

7 gânduri despre „Despre copii si copilarie

    1. da, sper ca da… sunt intr-o perioada cu mare incarcatura emotionala, solicitanta intr-un fel tare frumos, dar imi ramane atat de putin timp… si as avea atat de multe de scris; doar ca… (am eu o vorba) soarele rasare prea devreme pentru cate am eu de facut! 🙂
      Te imbratisez si iti multumesc pentru ca esti alaturi de noi!

Comentariile sunt închise