Dragostea parinteasca


        Ideea concursului Pana unde merge dragostea parinteasca? a Mihaelei m-a incantat peste masura nu doar pentru ca se adresa parintilor, dar mai ales pentru ca oferea prilejul atat de rar de a interactiona cu un specialist in psihologie, dar mai ales cu un pshilog care dispunea de posibilitatea de a interactiona cu noi parintii intr-un cadru interactiv, la care participau mai multi parinti, astfel ca aceasta experienta parea sa fie nu doar o evaluare ori o re-evaluare personala, ci si posibilitea de a cunoaste si alte stiluri de parenting, o imbogatire directa din experinetele impartasite in cadrul concursului direct de catre protagonistii acestuia. Conceptiile mele personale despre educatia si cresterea lui Matei au probabil si acum ca si atunci cand Matei era inca un bebelus aceeasi mare si importanta validitate dupa care imi formez, zi de zi, experienta cu experienta stilul de parenting, dupa sintagma: „Singura intelepciune este dragostea!”. Da, daca ar trebui sa-mi definesc stilul dupa care imi cresc si educ pe micul Matei totul s-ar parafraza la aceste cuvinte. Va impartasesc in randurile urmatoare emotiile, simtamintele, gandurile si crezurile mele care ma definesc ca parinte si cu care m-am alaturat celorlalte mame in concursul dragei mele prietene Mihaela care a avut ideea exceptionala de a ne aseza fata in fata cu alte mame, dai si cu d-na psiholog Iuliana Ene crora le multumesc din suflet pentru acest prilej minunat!



     Mi-am pus adesea problema educatiei copilului pana la trei ani, si limitele ei, permise, acceptate, aprobate sau nu, sub forma rasfaturilor sau alinturilor de zi cu zi sau chiar pe termen indelungat spre permanent. Matei cu siguranta are nevoie de limite, dar si de libertate, dar cel mai mult simt ca are nevoie de siguranta fizica si emotionala, de stabilitate si flexibilitate si intelegere din partea mea. Iar eu ma simt uneori in alerta, incercand sa anticipez, sa inovez, sa improvizez noi metode de a ne petrece zilele obisnuite cu bucurie si veselie, straduindu-ma sa transform clipa de dinaintea unei confruntari in momente de distragere a atentiei, de negocieri blande, de mediere cu fermitate si intelegere a unui pre-conflict intre Matei si cei din jurul sau.

      Punctele cheie in cresterea/educatia unui copil cred ca decurg din contrapunerea a doua perechi de termeni: rasfat-alint si dorinte-nevoi.
       Rasfatul este, din punctul meu de vedere, o prelungire a alintului, o mare umbrela sub care intra toate acele gesturi care decurg din alint si care se metamorfozeaza in gesturi care perturba, odata lasate sa se dezvolte, comportamentul copilului si care duc la toate acele reactii negative pe care adultii nu stiu uneori cum sa le administreze: nerespectarea regulilor si limitelor impuse, egoismul, egocentrismul, santajul emotional, tantrumurile care se pare ca nu prezinta interes pentru copii daca nu au spectatori. Cred ca important este sa gasim, fiecare dintre noi, parintii, metoda proprie, felul unic de a reactiona sau mai concret, stilul personal de parenting care se potriveste copilului si care sa (re)aduca echilibrul atat de dorit in relatia parinte-copil.
          Daca rasfatul ar fi doar atat si nimic mai mult, ar fi minunat, dar rasfatul capata nuante inselatoare, mai obscure si mai parsive decat alintul, caci rasfatul devine o constanta in viata copilului, a viitorului adult si a adultului in sine. Astfel, copilul rasfatat inca de mic va deveni un adult care manipuleaza, subjuga si profita din relatiile cu cei din jur nereusind ca adult – si nici in copilarie – sa creeze prietenii si parteneriate bazate pe respect, dezinteres si reciprocitate, iar uneori se simte, poate fara vina lui, un adult care esueza in viata personala sau profesionala din cauza incapacitatii de a respecta norme si reguli si de a se alinia unui mod de viata care presupune constant efort si concentrare pe idealuri proprii, teluri si obiective de implinit sau atins.
     „Probabil unul dintre cele mai mari dezavantaje ale copiilor rasfatati este acela ca nu au invatat sa munceasca pentru ceva ce-si doresc“, spune Buttross.
       Aceasta afirmatie imi da ocazia sa mentionez reusita mea in incercarea de a creea un model comportamental pentru viitor vis-a-vis de achizitionarea de jucarii. Matei nu este inca la varsta la care sa-mi ceara cu staruinta sa-i cumpar vreo jucarie, dar are mania jocului cu monezi, despre care stim ca sunt nu doar neigienice, ci si foarte periculoase daca sunt inghitite, astfel ca ideea salvatoare a pusculitei care acumuleaza „fise”, dupa cum le numeste Matei, mi-a venit pur si simplu din necesitatea gasirii unei utilitati monezilor atat de mult manevrate de Matei, iar imbinate cu ideea mea de a „sparge” pusculita lunar pentru achizitionarea unei jucarii noi, a facut ca interesul lui Matei pentru monezi sa se diminueze, ba chiar sa participe la alimentarea pusculitei, iar vizita la librarie cu comoara din pusculita sa fie deja un obicei.
       In librarie, lucrurile decurg si mai frumos, caci Matei poate alege orice puzzle, in orice varietate de forme, culori sau reprezentari grafice doreste, din cele pe care librarul ni le pune la dispozitie. Iata cum am reusit ca o simpla manie a monezilor sa se transforme intr-un ritual benefic pentru viitor. Matei a invatat asadar, inca de la varsta de 1,6 ani, ca jucariile sunt cumparate ca urmare a unui efort constant si stie ca numai asa pot fi achizitionate acestea, asa incat sper sa preintampinam cu usurinta lacrimile ce vor aparea la varsta la care Matei va decide ca-si doreste, chiar in acel moment, o jucarie noua, caci dupa cum deja va fi stiut pusculita, in preaplinul ei, il asteapta cuminte acasa.
 
          Nu va subestimati copiii! Dati-le posibilitatea si sansa de a-si demonstra ca pot si ca sunt in stare de foarte multe lucruri, isi pot hrani astfel curiozitatea, se simt utili, folositori si capata increderea si dorinta de a experimenta. Aveti incredere in copii si ei vor avea incredere in ei insisi! Un adult de succes este un adult cu experienta, dornic de actiune, implinit, cu simt practic, acestea se capata in timp prin exercitiu nu din carti, nu privind la ceilalti, iar opusul sau este un matur cenzurat de propriile frici induse sau nu, de lasitate si delasare si de complacere si multumire cu ceea ce i se ofera.Asadar, rasfatul este acea maniera prin care parintele se poate opune inconstient sau nu dezvoltarii copilului sub toate formele ei.
          Cred cu tarie ca noi, parintii, ne putem indruma copiii astfel incat sa capete experiente diverse, sa le dam posibilitatea sa ia decizii, sa faca alegeri, le putem da ocazia de a lupta pentru un lucru ravnit, dorit, le putem oferi inclusiv libertatea de a gresi, dar cel mai important este sa le daruim unica ocazie de a se confrunta cu urmarile alegerilor lor, de a-si asuma greselile, de a suporta repercursiunile si de a invata din consecintele faptelor lor. Raportul cauza-efect este poate cel mai viabil raport din care omul poate invata si prin care poate acumula noi si noi experiente de viata.
           Alintul insa e izvorul rasfatului, opusul razgaielii si, cred eu, ca nu reprezinta suplimentul de nedorit de la o anumita varsta, pe care parintele il acorda gratuit copilului. Cand, unde, cum constientizam si putem pune punct alintului din viata copiilor nostri? Poate avea alintul o limita, o granita voita care sa permita copilului sa se stie iubit, dincolo de implinirea tuturor nevoilor si a dorintelor, apreciat. Cum aflam limita fina a alintului manifestata in intimitatea caminului si alintul manifestat in afara acestuia.
        Cum influenteaza si ce repercursiuni are alintul asupra viitorului adult? Exista o doza de alint care poate fi daunatoare? Poate fi acesta exagerat, dar mai ales poate influenta acesta caracterul si dezvoltarea comportamentala a unui copil? Oare alintul nu vine, nu decurge din dragoste, din adulare, din iubire? Ne putem iubi proprii copii mai mult ori mai putin?E firesc sa ne alintam copiii fara teama, caci stim ca bebelusii nu pot minti, nu pot disimulta, nu pot mima suferinta; cererile lor de a fi imbratisati, alinati, mangaiati sunt cereri clare si oneste ale discomfortului dat de nastere, de adaptarea la conditiile vietii de nou-nascut.
        Cu varsta alintul poate capata noi forme si nuante, trebuie doar ca micul copil sa fie obisnuit cu maniera in care alintul poate evolua in functie de varsta: sunt varste in care alintul inseamna sa-i canti leganadu-l; sunt varste in care alintul inseamna sa-i stergi lacrimile cand a cazut si si-a lovit genunchiul; sunt varste la care alintul inseamna sa-i spui ca o nota mica nu-l defineste ca om; sunt varste cand alintul inseamna tacerea ori o imbarbatare, o imbratisare si multa compasiune la prima dezamagire adolescentina in dragoste; sunt varste cand alintul inseamna sa imparti cu propriul copil aceeasi priveliste asupra unei lebede ce se alinta duios pe luciul unui lac; sunt varste cand alintul inseamna o strangere de mana insemnand ” totul va fi bine!”
      Toate varstele copilului au alintarile lor, trebuie doar sa respectam fiinta emotionala, spirituala, sociala din/a copilul(ui) nostru, iar cu grija, delicatete si rabdare vom incununa maturizarea trepatata a micii fiinte cu alintari si iubire. Un copil, chiar si un matur, cu rezervorul plin de alintari si iubire, lipsit de umilinte si dezamagiri nemeritate, va putea oferi la randul sau toate aceste daruri minunate primite: compasiune, toleranta, incredere, sprijin, intelegere, mangaiere, speranta, dar mai ales va putea darui copiilor sai toate alinturile varstelor sale.
 
       Ma intreb adesea daca ii creez amintiri frumoase copilului meu. Oare ne jucam destul? Oare il iubesc destul? Il alint destul? Il rasfat destul? Oare il invat suficiente pentru varsta lui? Oare ii ofer destula libertate? Ii daruiesc destula veselie, bucurie, pace, independenta? Ii ascult, aud, percep toate cuvintele, emotiile, trairile? Oare ii indeplinesc toate dorintele? Dar toate nevoile?Cum stiu ca-i implinesc toate nevoile: nevoia de a fi iubit, nevoia de libertate si independenta, nevoia de confort emotional, psihic si fizic, de liniste, de tacere, de joaca, nevoia de a fi ascultat, de a fi imbratisat, de a fi compatimit, nevoia de a i se oferi incredere si chiar un acconto in plus de incredere, nevoia de libera exprimare, nevoia de a se sti in siguranta, nevoia de ai fi respectat si a i se respecta alegerile, deciziile, nevoia de a-si exprima talentele, de a-si realiza visurile? Cate nevoi are un copil? Care sunt ele? Dorintele sunt si vor fi nenumarate: „Vreau bomboane, mami!” imi spune Mateiul meu acum.
     Dorintele sunt cererile nenumarate pe care un copil le adreseaza parintilor, dar nevoile lui, cele nerostite si care il vor defini ca adult, pe acelea toate vreau sa le stiu, sa le implinesc, sa le acopar cu stradania mea de mama.         Vreau ca toate amintirile lui Matei sa devina, pas cu pas, clipa de clipa, implinirea nevoilor lui, raspunsul meu corect la cererile lui ca fiinta, imi doresc cu toata puterea sufletului meu ca Matei sa devina un adult implinit, fericit, complet.
                                                                     by Maria

Anunțuri