Fericirea nu doarme


…Da, asa o minunata zi am avut incat am fost si inca mai sunt, plutind prin astral, visatoare, fericita, incantata; ma simt ca o primavara imbracata in rochie din flori de cires; cu parul de parca m-am scaldat in lanul de grâu ars de soare si mi-am agatat pe gleznele-mi roze scantei din stelele ascunse in buzunarul stang al tunicii cerului bleu!

    Azi am fost daruita cu multe; nu doar cu bucuria lui Matei care s-a trezit razand, nu doar cu bucuria diminetii insorite si-a poftei de viata, de zambet si culoare cu care ma trezesc inainte de a-mi bea cafeaua amara. Am fost daruita ca multe suprize, in lant, ca niste zale aurii de fericire ce s-au inlantuit, surprinzator, placut si delicat in ziua mea de azi…”.
    Asa scriam in urma cu cateva zile, randuri ce mi-au ramas odihnite in editarea casutei mele virtuale. Si toate cuvintele acestea le-am regasit abia acum, fara sa reusesc in rastimpul acesta, sa va impartasesc despre zilele ce-au trecut; mai intai mi-au fost daruite sapunelele fine Kabea ale Beatricei, apoi mi-a fost daruita Noptile Patriarhului a Tatianei Niculescu Bran de catre scriitorul Ciprian Macesaru ca un premiul pascal, luminos, pentru ca mai apoi Joe sa-mi dea vestea darniciei ei care s-a materializat in amintirea dulce si suava, plina de emotie a regasirii lui Habarnam a lui N. Nosov si pentru ca balanta vietii si a emotiilor sa fie echilibrata, Joe mi-a daruit si Insemnarile lui Georges Milesco a lui Neagu Djuvara. Da, toate acestea intr-o singura zi!
Si am plecat apoi in graba, lasand toate emotiile ascunse printre randuri pline de fericire; am plecat cu Matei spre: paduri, serpentine, manastiri, copaci infloriti, izvoare, trepte, salina sapata in sufletul Terrei, brazi, conuri de pin, tufe de mure, fantani si roci lenese aruncate pe maluri de galben pamant.

    ….Stiam din copilaria-mi ca vacanta poate fi mare sau mica, dar am descoperit alaturi de Matei, ca vacanta poate fi mare, chiar daca e doar o vacanta de week-end. Inca nu inteleg de ce am simtit cumva, vietuind cateva zile imbratisati de vibatia Slanicului (Moldova), ca suntem in afara timpului …ca si cum notiunea de bucla temporala s-ar fi putut aplica si unui cuplu obisnuit mama-copil care-si petrece ziua intreaga fara a tine cont de ticaitul ritmat al unui ceasornic imbatranit, de mersul soarelelui pe azuriul cerului imbracat in aripi de pasari zburande, de umbrele inserarii lila care s-au strecurat printre rasete, priviri si conversatii ludice in doi – eu si Matei.
    Ne-am petrecut zilele, cat au fost ele de lungi, afara, printre: raze solare, seninul cerului, firele crude ale ierbii, tufe inflorite de mure, ciripituri vesele si uneori certarete, trifoi primavaratec, susur de ape, poduri, tufe mici de ferigi abia rasarinde, gâze, livezi inflorite si altele toate cate ne-au impresurat cu sclipiri de lumina si zambet. Ne-am ascultat doar propriile ritmuri interioare, strecurand printre jocuri, ragazuri firesti de dejunare si blanda, calduta visare, imbratisati in lumina calina a unui semineu aprins pe care o camaruta mirosinda a lemn incerca sa-l faca sa straluceasca molcom. Si ne-am jucat si ne-am iubit si alintat cu privirile, cu zambetele noastre suave, cu delicate gesturi imbratisate in fericire. (Ah, cat il iubesc pe micul Matei!)
    Am renuntat mai intai la noi insine; ne-am lepadat de dorinta prescrisa de-a urma unui ritm asumat pe de-a ‘ntregul dintr-o obisnuinta hilara; am renuntat apoi la tot ce stiam deja, apoi la lucruri si fapte si ganduri si vise desarte. Ne-am luat ca atare: mama, copil, si ne-am ancorat unui singur prezent „aici si acum” si astfel, deposedati de tot ce-am cunoscut vreodata – jucarii, jocuri, povesti – am purces intr-o lume a noastra si intr-un timp pe care noi le-am creeat.
    Matei a decis fara graba: unde, cand, cum sa se-ntample zilele noastre. Ne-am oferit libertatea totala de a ne juca fara jucarii, de a vorbi fara sa explicam, mentionam, subliniem, am inventat cuvinte si rime intr-o limba nepamanteana si ne-am inteles fara sa stim cum si de ce. Ne-am luat libertatea de a canta fara sa glasuim, doar murmurand, de a pasi fara a ne grabi, de rade fara a zambi, de a ne privi fara sa ne studiem. Si am pasit iarba fara sa o calcam (stim ca-n oras iarba-i un lux amendat), am stat imbratisati fara motiv si am tacut.
   Matei a ales toate cate sa faca, doar l-am urmat – in tacere – pe poteci, damburi, trepte, alei pietruite intinzandu-i o mana de ajutor (doar daca-mi era cerut ajutorul); o mana materna – nimic mai mult. A decis  – numai el – la ce melc sa se opreasca ca sa-i priveasca mut luciul drumului său presarat de urma-i umeda, stralucitoare. A decis pana unde sa urmareasca tiptil – rascolind iarba cu mainile, cu privirea-i, cu intrebarile-i toate – o soparla gri-verde ce si-a gasit adapost sub busteni aplecati cu umbrele lor inalte, subtiri peste pietrisul marunt ce tapeta pamantul jilav pe alaturi. A decis ce roci si trunchiuri de brazi culcati pe pamant sa incalece si pe ce trepte sa se odihneasca maruntind petale de flori. A decis pentru el insusi toate cate l-au ademenit cum sa le foloseasca si cat, si cand sa-mi vorbeasca si cat, si cat sa astepte si cand sa vorbeasca unor gaze ratacite prin juru-i.
    Si-am tacut si l-am urmat ca o inima-umbra razanda de fericire sorbindu-i intentiile, gesturile, emotiile. L-am privit pe Matei din afara, fara sa particip altfel decat bucurandu-ma, fara sa-l grabesc, fara sa-i arat, sa-i explic, sa-l indrum si m-am umplut de fericirea simpla, fara de judecata si m-am eliberat de temeri, de intrebari, de vise, asteptari si iluzii, ca mama.

   Si-am fost un om fericit, langa un alt pui de om fericit si impreuna ne-am castigat respectul, iubirea si pacea si ne-am regasit ca fiinte depline, daruite de Domnul cu tot ce ne trebuie pentru a fi impacati, increzatori, dar mai ales recunoscatori marei sanse de-a fi impreuna, mama-copil, intr-un timp de Lumina, cand Dumnezeu si-a luat cu El greutatile lumii si frica si noptile mintii si durerile toate si ne-a lasat libertatea de-a fi oameni-fiinte-lumina. Da, fericirea nu doarme, ci ne poarta pe aripile-i mari, aurii, energice si luminoase, ca un avion al copilariilor noastre, de atunci si acum!

Avionul de aur – Alexandrina Hristov
sursa: http://www.youtube.com/watch?v=1h77EjkJ610&feature=related
by Maria
Anunțuri

4 gânduri despre „Fericirea nu doarme

  1. Dragilor ma bucur de momentele voaste de super fericire…ca, in rest e doar fericire:)…asa e Maria, uneori e bine sa plutim, sa reusim sa ne "rupem'..si unde altundeva decat intr-un colt viu, de natura, plin de culoare si viata fara pacat!

  2. Asa e draga Maria, ea nu doarme ci ne intimpina cu drag. Foarte frumos ai scris, doar tu asa o puteai face. Pupici voua :*

  3. Ce frumos Maria! Si cata dreptate ai…cum redescoperim fericirea, noi mamele de azi in copiii nostri. Imbratisari.

Comentariile sunt închise