Coltul pisicii


    Relatia mea cu Matei e in plina tranzitie, de la cuplul nedespartit si vesel, vesnic pusi pe joaca, la cuplul care acum are un intreg bagaj moral si etic (poate sunt cuvinte cu prea mare incarcatuta cand vorbim de relatia cu un copil de 2,2 ani), comportamental, emotional etc de purtat, asumat, consumat. Cam asta simt in fiecare zi; un sac cu intrebari pe care-l deschidem dis-de-dimineata si scotocim in el dupa raspunsuri.
    Matei e curios (firesc pentru orice varsta), e dornic de nou, de experinte si experimente inedite. Cere raspuns la orice (deh! varsta intrebarilor nesfarsite: unde e cutare? – fiinte sau obiecte, ce face acum cutare?, unde se duc masinile?, unde se duc oamenii?, ce vedem acum? – daca e ceva necunoscut asa cum sa intamplat cu porcul spinos de la zoo). Orice obiect din casa e bun pentru a-i satisface nu doar curiozitatea, ci si imaginatia. Sunt uimita uneori de modul lui Matei de a descoperi noi si noi jocuri pe care le acorda unui singur obiect casnic; fie ei jucarie sau nu.
    Pe langa toate acestea specifice varstei, firesti pentru un copil, simt ca suntem uneori personajele unei situatii de tragi-comedie. Nu stiu daca sa fiu autoritara, ferma, dar blanda si sa ma opun incercarilor lui de a descoperi lumea si mediul din jurul lui sau daca ar fi mai bine pentru el, pentru experienta de viata pe care doresc sa si-o insuseasca, sa il las in voia imaginatiei, a dorintelor si pornirilor lui.
    Cand stie oare o mama ca e „ok”? Care sunt limitele pe care e de dorit ca o mama sa le impuna? Unde e limita care nu ingradeste dorinta de explorare, nu limiteaza imaginatia, nu stavileste fireasca curiozitate, nu ii infraneaza  curajul de a decide singur, nu il supune si aliniaza unei conceptii de viata banale, mediocre, fara spirit? Mi-e teama de ceea ce peste ocean se numeste „don’t break the spirit!„. Nu vreau asta pentru Matei!
    Si nu vorbesc despre limita pe care mama o traseaza in jurul copilului sau cu dragostea si toata grija ei pentru siguranta si comfortul fizic, emotional, psihic al copilului, ci de acea limita care il ajuta pe cel mic sa-si defineasca lumea si perceptia despre ea prin intermediul actiunilor sale. Inteleg ca nu e un capat de tara daca ceaiul de plante uscate zboara prin casa ca „praful de zane” sau daca joaca prin faina, malai, marocul cu spaghete crude iau amploarea unor jocuri de mega-teren (adica prin toata casa) ori daca realizeaza cu stangacie picturi murale in carioca sau daca decide ca e neaparata nevoie ca pisica de plus sa faca baie in bideu, ba dimpotriva.
Am osbservat insa ca marea majoritate a raspunsurilor mele la problemele ivite din „sacul cu intrebari” sunt dictate de dispozitia sufleteasca a momentului respectiv. Daca sunt melancolica, il iau usurel in brate si-l „duc de nas” sa vedem cum se imbraca Luna cu hainuta ei de nori; daca sunt vesela fac mai mult decat poate el, daca am un low spirit ma bosumflu si-i trimit la coltul pisicii.
   Pentru relatia mea cu Matei coltul pisicii e usita/poarta/colacul de salvare. Fara certuri, pedepse imprumutate din „educatia” generatiilor trecute, fara intrebari retorice, fara imperative, doar un simplu rostit „La coltul pisicii, mami!” pe un ton neutru si c-o privire de parere de rau. Doar atat! Acest colt al pisicii m-a ajutat sa inteleg, palpabil, vizibil, cat de cuminte sau mai putin cuminte este Matei. Nu am o statistica (zambesc!), dar stiu ca am avut zile in sir cand nu am folosit acest colt din casa si au fost zile in care coltul a fost populat de 3-4 ori pe zi de singurul locuitor – Matei.
Este uimitor sa remarc atitudinea lui Matei vis-a-vis de anumite situatii; pentru aceleasi „abateri” alege sa se duca singur la coltul pisicii chiar daca eu nu am luat acesta atitudine, semn ca memoria isi indeplineste menirea. Cumva aceste avertismente taxate cu coltul pisicii il ajuta sa diferentieze binele de rau? Oare este posibil? Pentru ca uneori nici nu am reusit sa-i explic unde a gresit ca s-a si dus „La coltul pisicii, mami! Ochii la perete!” anuntandu-mi el decizia de a-si taxa propriile ghidusii unele nerepetate pana atunci. Oare Matei, la varsta de 2.2 ani, poate intelege cand/unde/cum a gresit? Oare detine de pe acum notiunile de bine, rau, permis, nepermis? Iata sacul meu cu intrebari!
    Astazi Matei a vrut sa faca valuri intr-un pahar cu apa, asa ca l-am privit cu coada ochiului, cum se balacea cu ambele maini in pahar si radea fericit cu gura pana la urechi incantat de stropii mari de apa care se imprastiau pe sticla lucinda a mesei.
    (Sunt genul de mama-copil, pusa pe joaca, pe harjoana, pe nazbatii, nu ma tem sa ma murdaresc, sa ma ud, sa ma prafuiesc alaturi de Matei. Altfel spus, ce haz ar mai avea sa mananci unt cu gem daca nu ne-am linge pe degete! La varsta lui gestul e trecut cu vederea, la varsta mea…sac! ca ma vede doar Matei! Sau ce rost ar avea ploaia daca nu aceala sa poti tropai razand prin baltoace? Sau ce rost ar avea ninsoarea daca nu ai face ingerasi in zapada?)
    Am ales insa sa ma intorc cu spatele si sa ma rog pentru o idee, un raspuns potrivit situatiei. In mod firesc mi-as fi luat un pahar si mai mare, as fi facut barcute de hartie  ca sa facem, impreuna, valuri intr-un pahar cu apa! Am fi ras, ne-am fi balacit, ne-am fi stropit! Acum regret c-am ratat atata distractie, dar ma intreb si acum…pe mine cine m-ar fi trimis la coltul pisicii??
by Maria
Anunțuri

3 gânduri despre „Coltul pisicii

  1. eu îl lăsam pe copil să mă pedepsească, dacă i se părea că am exagerat cu ceva… 🙂
    discutam unde i se pare lui că am greşit şi, dacă era logic ce spunea, acceptam pedeapsa.
    asta l-a ajutat să nu se supere pe mine când şi eu îi demonstram că a călcat greşit şi…
    pac! trebuia să plătească. oricum, pedepsele distractive, alese cu grijă, să nu îi vină apoi mai mult să greşească decât să fie cuminte, de dragul pedepselor… 🙂 … se aplică uşor când gafele sunt mai simple…

  2. @ Libra: m-ai facut sa zambesc, printre alte ganduri frumoase si meditative pe care mi le-a adus comentariu tau si pentru care iti multumesc, caci Matei si-a ales propiul colt al pisicii chiar in momentul cand am decis ca micul covoras verde, cumparat special pentru misiunea aceasta, si care puncteaza respectivul colt, sa devina un colt al pisicii. M-a uimit gestul lui atat de neprevazut, comic, dar mai ales m-a surprins reactia lui fireasca – de a-si alege el un colt preferat si azi – in fata situatiei noi si nepregatite in care se afla.Mai cred, draga Libra, ca ar trebui sa scrii un articol despre Educatia clasica si ce anume din aceasta se mai potriveste azi conceptiei de educatie, mentalitatii parintilor din ziua de azi, dar si generatiilor de copii cu un atat de mare acces la informatie si la sursele nelimitate de informare, dar si cu ideea de echilibru de care vorbeai asa cum intelege, pana la urma, fiecare. Pentru mine echilibru inseamna armonie si comunicare, mai inseamna iubire si rabdare, iar peste toate acestea simt ca este mare nevoie sa fiu inventiva si sa-l surprind, dar si sa-l ajut pe Matei sa descopere si sa se descopere.Totusi, ca un nucleu concentrat al ideii de educatie, asa cum o inteleg eu, am scris "Meditatie la educatie – partea I", caci partea a2a este doar un monolog interior, astfel incat oricand ai timp si dispozitie arunca o privire..Si nu uita sa scrii despre educatia clasica si toate celelalte mentionatae..manusa a fost aruncata! Te imbratisez cu drag!

  3. Cu siguranta esti o mama buna, pentru extraordinarul fapt de a privi prin ochii copilului tau,asta inseama a te 'upgrada' ca fiinta, ca mama.Desi o parte din postarea de aici o vei regasi si in raspunsul meu la postarea ta de pe blogul meu,nu rezist sa o mai spun inca odata:…multe procese de constiinta vin si trec (asta e important) dar asta inseamna un singur lucru-ca esti o mamica buna, careia ii pasa de ceea ce simte copilasul ei cu care de cele mai multe ori se identifica, pe care il poarta in suflet si gand pretutindeni. Toate mamicile isi pun intrebari de genul:"Cum sa fac?", "oare e bine, nu cumva gresesc", dar adu-ti aminte un lucru:nimeni nu te-a invatat cum sa iti iubesti copilul, e ceva natural, asa si cresterea lui e ceva natural, vine din instinctul tau, nu exista prea mult sau prea putin, prea rau sau prea bine, ci exista doar un echilibru pe care trebuie sa-l calibram mereu la situatie. Cam asta e, in mare, instinctul matern ne dirijeaza, subcontientul asta care ne ia prin surprindere uneori pentru a ne face sa facem cunostinta cu noi insine, cu ceea ce suntem cu adevarat, in gesturile spontane, in afectivitatea pe care o avem.E important insa sa acordam atentie si educatiei clasice si sa luam de acolo doar ceea ce ebun, desi uneori purtam cu noi umbre din trecut care ne-auu durut cand eram copii si inca par vii, insa e bine sa ne impacam cu noi.Iarasi as vrea sa punctez un lucru-(ma refer la un anumit tip de educatie)-uneori abuzul de o anumita pedeapsa, duce la obisnuinta (ex:cand o trimiteam la colt pe fiica-mea, acesta ma intreba la care colt, sau imi spunea ca sta la altul care ii place ei-evident ca imi venea sa rad, dar nu ii aratam asta)-si ca atare nu mai are efect.Aici as putea sa vorbesc despre experimentele lui Pvlov si invatarea conditionata legata de obiceiurile bune si rele, si as putea sa vb si despre desensibilizarea treptata…dar asta poate deveni un alt subiect de articol de care ma voi ocupa, printre picaturi.Mi-am propus sa abordez subiecte care sper sa ne ajute si sa ne 'upgradeze'.

Comentariile sunt închise