Poveste pentru Maria

de Claudia Groza

 Timpul aleargă jucăuş prin viaţa noastră. Sufletele curate, iubitoare ştiu să se bucure de fiecare clipă primită în dar. Din când în când,  primeşti o zi specială în dar. Este o zi în care ste celebrată fie iubirea, fie primăvara, fie feminitatea din sufletul tău frumos colorat.  Atunci, oamenii îşi amintesc  că exişti parcă altfel decât până în acel moment. Sufletul simte nevoia să revadă filmul trăirilor sale din ultimul an, cu toate că el are totul bine sortat, aranjat pe categorii, clase, subclase, bucurii, zâmbete, tristeţi, împliniri.

Foile calendarului se desprind în neştire. Martie, ziua 1 aduce o primăvară aşteptată, un anotimp plin de dragoste şi armonie, culoare şi cântec.

„Un cuvânt plin de iubire preţuieşte atât de mult şi totuşi el costă atât de puţin. E tot ce-i pot oferi unei persoane speciale.”

Astfel a luat naştere povestea MARIEI, o femeie cu suflet candid, însorit ca o dimineaţă senină de vară, voios şi sprinten ca un copil ce primeşte o jucărie pe care vrea să o testeze cu nerăbdare sau ca un fluture care trăieşte la intensitate maximă ziua ce îi este hărăzită. Ea este femeia cu ochii care zâmbesc discret; sensibilă, dar puternică în acelaşi timp, extrem de ambiţioasă în lupta cu răutatea şi cu dorinţele pe care le doreşte vii, conturate, palpabile.

Poveştile au viaţă. Ele trăiesc în fiecare dintre noi, în tot ce ne înconjoară. În jurul unui sâmbure de adevăr, se formează o crustă a fanteziei şi apar poveşti, care ne fac mai buni, mai frumoşi, mai înţelepţi, mai senini, dacă ştim să le ascultăm cu sufletul. “Când iubeşti ceea ce faci, crezi în ceea ce faci şi eşti mândru de ceea ce faci, atunci vei fi capabil să atragi către tine oamenii, oportunităţile, banii şi dragostea pe care le vrei, cu încredere şi uşurinţă.”

Fiecare suflet de pe pământ are o poveste a lui, dar trebuie să tragi bine cu urechea ca s-o auzi şi trebuie un gram de iubire s-o înţelegi. Fie că eşti economist sau avocat sau matematician sau muzician sau pur şi simplu femeie, este important să ai grijă de sufletul tău. Acolo, se ascunde o adevărată comoară.

A fi fiică, prietenă, iubită, soţie şi mamă este o artă.

Şoaptele îngerilor din sufletul MARIEI o poartă pe tărâmuri de vis.

*

Nisipul fierbinte îi gâdilă tălpile. MARIA se apleacă şi desenează vise, iubire, cântece, zâmbete, speranţă, o lume normală, cum era cândva. Firele strălucitoare de nisip îi răsfaţă degetele lungi, ca nişte creioane deghizate. Vântul îi şopteşte poveşti MARIEI, care îşi mângâie părul cârlionţat pentru  a-i păstra şoaptele.

Acolo unde se termină timpul, lumea nu mai visează.

Pe fundal se aude un cântec. Clapele pianului îi răsfaţă simţurile femeii frumoase, speciale, cu pielea fină şi zâmbet viu.

MARIA porneşte agale, cu paşii descântaţi, pe marginea apei, spre nicăieri. Observă tot ce se poate observa, natura, oamenii, cerul. Albastrul seninului o linişteşte, o bucură, o înveseleşte. Simte mângâierea razelor juvenile ale soarelui tomnatic, şi le primeşte în sufletul ei. Norii deşiraţi precum un ghem desfăcut de o pisică jucăuşă, o salută ştrengar. Fluturii îi împletesc părul în lumina zilei aurii, iar două libelule îi rimelează genele, şi o fac să râdă cu poftă nebună de viaţă şi de fericire. Florile o încântă cu mirosul lor îndrăzneţ, ce îi gâdilă celulele  olfactive. Cinteze, mierle, rândunici, vrăbiuţe guralive se joacă în ritm de dans cu rochia purtată cu senzualitate de femeia zâmbitoare. Drumul se îndreaptă spre un deal. De jur împrejur sunt păduri, şi în crengile copacilor stau agăţate dorinţe colorate, voie bună, împliniri, minuni, prietenii regăsite, şoapte de dor, cuvinte de iubire, zâmbete,  speranţe şugubeţe, creioane colorate, îmbrăţişări optimiste, armonie şi credinţă.

Cu fiecare pas pe care-l făcea, MARIA auzea muzica. Frunzele purtau în adâncul lor note muzicale, iar adierea vântului le dădea viaţă, le armoniza creînd melodii de toată frumuseţea. Animalele dansau, iar ea s-a surprins în mijlocul horei şoaptelor melodioase. Se învârtea, şi gândurile zburau spre cer, pălăria ce o proteja de soare era ţinută cu degetele deghizate în creioane, şi fluturii se jucau în pletele ei, şi se tot învârtea, până ce râsul cristalin a pornit pe aripile vântului peste dealuri, peste văi, colindând casele oamenilor, pătrunzându-le în adâncul sufletului.

Dintr-o dată, norii angrenaţi de adieri puternice într-o herghelie s-au rupt şi a început potopul. MARIA a fost îmbrăţişată de domnul Vânt şi adăpostită la umbra celui mai destoinic arbore în lupta cu timpul şi cu vremurile. Picăturile de ploaie şiroiau pe chipul femeii, încât aveai impresia că sunt lacrimi de bucurie, de tristeţe sau doar lacrimi de diamant.

Când totul s-a liniştit, MARIA şi-a continuat călătoria.

Acolo unde se termină timpul, lumea nu mai visează. Iar când nu mai există vise, viaţa s-a sfârşit.

MARIA ştie că visele se împlinesc când crezi cu tărie în ele.

*

În zorii zilei, trezită de sunetul telefonului, pe perna mângâiată de razele plăpânde ale soarelui, găseşte un bilet scris de îngeri: “MARIA, caută în sufletul tău. Dăruieşte bunătatea ce se ascunde acolo. Nici nu îţi imaginezi ce comoară adăposteşti. Nu există act mai nobil decât să aduci mulţumiri. Aminteşte-ţi să realizezi binele din viaţa ta. Linişteşte-ţi mintea, ascultă-ţi inima şi umple-ţi sufletul de recunoştinţă. Viaţa este magică! Iubeşte-o, adulmec-o în fiecare clipă, oriunde ai fi, oricine ai fi, bogat sau sărac. Regăseşte energia şi bucuria din inima ta. Nu judeca pe cei din jurul tău şi nici pe cei care sunt răi cu tine. Fiecare are ritmul său şi rostul lui bine definit pe pământ. Este mai bine să lăsăm viaţa să vorbească despre noi în locul cuvintelor. Să ai parte la rândul tău de zâmbete, bucurii, magie, în fiecare zi a vieţii tale. Poţi fi tot ce îţi doreşti: un înger, o floare, un arbore, o melodie, o pasăre sau chiar un vis. Crede în visele tale”

MARIA zâmbeşte. Împătureşte biletul şi se pregăteşte pentru o nouă zi alături de oamenii pe care îi iubeşte necondiţionat, cu bune şi cu rele. Se simte norocoasă şi răsfăţată pentru că a primit iubire, putere să ierte, zâmbet în ziua în care a sosit pe această lume.

Sufletul ei creşte în fiecare clipă mai luminos, iar frumuseţea se intensifică de la interior spre exterior. Poveştile din ea dospesc pe zi ce trece, prind formă de fulg, zbor, încredere.

Pentru cei dragi,  MARIA este precum o rugă ascultată de îngeri, este o rafală de vânt într-o zi caniculară, un zâmbet în mijlocul unei furtuni, este linişte şi balsam pentru suflet, este o nestemată.

O primăvară armonioasă şi împlinită, femeie frumoasă! Zâmbetul şi bucuria să îţi fie prieteni zi de zi.

Toate drepturile asupra textului aparţin autoarei Claudia Groza. Contact: claudia_groza@yahoo.com

LE: Un proverb latin spune ca pe timp de razboi muzele tac “Inter arma silent musae”, eu as spune ca atunci cand Claudia scrie, armele sufletului amutesc. Multumesc Claudia! Martisorul tau m-a facut sa zambesc cu lacrimi-diamant!

Daca si in viata dvs. exista o Marie, ii puteti oferi o poveste personalizata scrisa de minunata scriitoare doamna Claudia Groza. Pentru detalii faceti click pe imaginea de mai jos:

by Maria

Brosa din piele naturala – un altfel de martisor handmade


Sub febra pregatirilor de Martisor nu am renuntat inca la ceea ce ma reprezinta, ma incanta, ma defineste: incerc mereu sa creez ceva nou. Stiu, am deja un “minus” – acela de a nu fi consecventa in a crea cu aceleasi materiale, aceleasi tehnici, pe aceleasi suporturi, dar cred ca aceasta este marea mea bucurie – ca nu sunt nevoita sa fac acest lucru, ci intotdeauna am libertatea de a lucra ceea ce ma inspira si ma atrage la un moment dat si de fiecare data altceva, altfel, altcumva.

Dupa ce am experimentat lucrul sticlelor imbracate in sfoara si piele, a venit acum randul martisoarelor handmade confectionate din piele naturala. Am de partea mea Fortuna, alias Cristina T. – buna mea prietena care imi daruieste cu generozitate toate culorile si texturile posibile de piele naturala pe care eu le pot manui dupa bunul meu plac. Multumesc Cristina!

Cred ca plusul meu in lucrul obiectelor confectionate cu/din piele naturala este acela ca ador tehnica quilling, iar lucrul cu hartia utilizand tehnica rularii hartiei ma ajuta enorm in a-mi imagina tipare, modele, creatii din piele. Sa nu va mirati daca curand voi reveni cu o creatie “quilled leather”! Limita este propria imaginatie, nu-i asa?!

Asadar, am confectionat de curand cateva brose din piele natuala, fiecare de marimea unei palme, in culori calde, placute, armonioase. Imi plac mai intai pentru ca sunt primele mele confectii de acest gen, dar mai ales pentru aerul lor “soft” care parca mangaie privirea.

Pentru realizarea broselor handmade am utilizat sabloane din carton pe care le-am desenat pe dosul materialului natural, am decupat, am incalzit la flacara petalele florilor din piele, am suprapus, am lipit cu adeziv (prenandez si lipici de crafting), am adaugat snururi din piele…

Cel mai mult m-a incantat faptul ca am descoperit ca anumite texturi de piele se pot lucra in tehnica quilling dupa modelul de lucru al hartiei pentru aceasta tehnica. Acest fapt mă determina sa-mi incerc puterile imaginatiei, astfel ca mi-am propus ca 8 Martie sa fie pentru mine ziua broselor handmade daruite mamelor. Asadar, mai am o saptamana in care sa experimentez si sa revin cu noutatile experimentelor mele in domeniul confectiilor de bijuterii si accesorii din piele pe  care le voi darui mamelor – prietene. Totusi, pana la acel moment aniversar pentru noi – femei, prietene si mame, va invit sa va inspirati din timidele mele incercari in a confectiona accesorii handmade – brose din piele naturala:

This slideshow requires JavaScript.

by Maria

Poveste personalizata pentru micul Matei

    Daca ma intrebati cine este Claudia Groza, voi raspunde asa: “Claudia este un inger imbracat in straie omenesti!” Daca inca nu ati descoperit bucuriile pe care Claudia le presara in sufletele noastre, va invit sa aflati – din povestea personalizata scrisa de Claudia pentru micul meu Matei – cata delicatete, imaginatie si incantare pot oferi povestile ei. Si inca ceva! Povestile Claudiei Groza pot deveni un dar minunat pentru copiii, parintii sau prietenii vostri!  Trebuie doar sa o lasati pe Claudia sa afle ca va doriti o poveste personalizata in vietile voastre! Detalii aici: povesti-personalizate-pentru-copii.html

Visul lui Matei

Vi s-a întâmplat vreodată să vă doriţi ceva care unora li se pare de nerealizat? Întindeţi braţele spre ceea ce vă place, spre visele voastre. Când munciţi cu încredere şi pasiune, este imposibil să nu reuşiţi.

Este o dimineaţă de mai. Soarele se ridică semeţ pe cerul albastru sidefiu, acoperit cu scame de nori. Vântul se  plimbă discret printre frunzele de un verde smarald, ce îţi face poftă de mâncare. O rază s-a furişat discret printre nori. Este atât de zburdalnică şi curioasă! La fel de curios este şi Matei, băiatul din povestea noastră, care este pasionat de avioane, nave spaţiale, motoare. Îi place să descopere cum funcţionează motoarele care pot ridica spre cer avioanele uriaşe. Dar navele spaţiale cum ajung pe alte planete? Toate aceste răspunsuri le vom afla în compania micuţului cercetător. “Cum ar fi să construiesc ceva care ar fi de folos oamenilor?” se gândea uneori micuţul.
Îngerul său păzitor îi asculta gândurile în fiecare seară, aşa că, de data aceasta i-a răspuns.
- Matei, tot ce îţi doreşti tu, se poate realiza.
- Cine vorbeşte? Vreo creatură Bakugan cumva? întrebă cu teamă băiatul.
- Nuuu, nu te speria, sunt îngerul tău păzitor. Îţi cunosc gândurile şi dorinţele. Să-ţi spun un secret: dacă vei mânca sănătos, fructe şi legume, celulele din creierul tău vor crea trasee speciale pe unde informaţiile pe care le afli din cărţi, filme documentare, vor circula rapid, ca într-un labirint, iar atunci, tu vei fi capabil să îţi construieşti invenţia.
- Da? Crezi că voi reuşi să fac o pernă de aer pe care avioanele să o folosească la aterizare?
- Bineînţeles că poţi, şopti îngerul, şi-l mângâie uşor pe umărul drept, acolo unde stă întotdeauna.
*
Era o noapte ca-n poveşti. Luna asfinţise, lăsând pământul singur, cu stelele. În mijlocul nopţii, stelele stăteau de vorbă cu pământul despre necuprinsele taine ale cunoaşterii, cu glasuri şoptite ca să poată fi auzite de urechile oamenilor.
Îngerul păzitor, care îi ascultase rugăciunea, s-a hotărât să-l ajute pe băiat să-şi împlinească visul. Pleoapele au acoperit încet ochii de o frumuseţe unică, şi gândul l-a purtat pe micuţul nostru Matei în cel mai sofisticat laborator, unde se fabricau motoare. Miros de ulei, zgomote puternice sau moderate îi gâdilau simţurile băiatului.
- Bine ai venit în atelierele noastre, spuse un domn înalt, îmbrăcat într-un halat albastru.
- Bine v-am găsit, adăugă timid Matei.
- Ce băieţel adorabil! Te rog să vii cu mine. Îţi voi arăta munca noastră. Înţeleg că eşti fascinat de motoare, iar când vei fi mare, vei dori să construieşti ceva care va uimi întreaga omenire.
- Mulţumesc, a adăugat copilul, roşind. Da, este visul meu.
- Cu siguranţă se va împlini dacă vei învăţa bine la şcoală şi vei citi multe enciclopedii. Acum, să pornim la drum.
Domnul înalt, cu halat albastru, l-a luat pe Matei de mână, şi a început să-i explice cum ia naştere un motor. Piese mici se prindeau între ele şi alcătuiau un mic „monstru”. Rotiţe de diferite dimensiuni dădeau viaţă maşinăriei ce căpăta contur. Într-un alt colţ al atelierului erau adăugate fire fericite să participe la acest joc „al monstrului” care va ridica de la sol avioane puternice, nave spaţiale sau vor pune în mişcare automobile, tractoare sau motociclete.
-         Câtă muncă! Mă aşteptam să fie mai simplu, mărturisi Matei.
-         Atunci când îţi place ceea ce faci, totul este o joacă, spuse gazda.
*
Dimineaţa l-a găsit pe micuţul nostru Matei cu palma strânsă de marginea patului. Părea că ar ţine între degete un motor de avion în miniatură.
Întinzându-se uşor, zâmbetul zglobiu îşi făcu apariţia pe chipul luminos, angelic.
- Ce vis frumooos am avut!
Însă, întorcând privirea, a observat că pe pernă se afla un bilet: Nu uita niciodată: visele se pot îndeplini. Trebuie doar disciplină, voinţă şi multă muncă.”
 Toate drepturile asupra textului aparţin autoarei Claudia Groza. Contact: claudia_groza@yahoo.com

Si pentru ca simt sa va impartasesc totul, marturisesc ca ma simt onorata de diploma de participare ce mi-a fost acordata de catre minunata scriitoare ca urmare a inspiratiei copilaresti a lui Matei de a aduce in planul real frumusetea si culorile minunate ale povestilor din Tolba cu Povesti a Claudiei! Multumim!!!

by Maria & Matei

Caldura casei

   „Copiii sunt pururi precum Clopotele de Paste: redesteapta in om tot ceea ce nazuieste spre ceruri: speranta, iertare, iubire, bunatate, devotiune, impacare, mantuire. Copilul este darul sfant oferit oamenilor pentru a-si lumina sufletele, pentru a-si cere iertare si a se primeni.”

Fr.W.Forster

 

Deseori vad in ochii mamelor iubirea pentru copiii lor, pentru bucuriile, zambatele, frumusetile nascocite de copilaria din vietile lor. Vad privirile mamelor imbratisandu-si copiii ca pe niste icoane si stiu, fara indoiala, ca in fiecare inima materna vietuieste modelul divin al Maicii Domnului. Ea fiinteaza ca idealul de iubire si viata in fiecare inima de mama. Si astfel, privirile calde si induiosate de atat de multa iubire incalzesc casele sufletelor noastre – parinti si copii.

    Acasa este acolo unde vietuieste iubirea si nicaieri nu gasesti mai multa iubire decat in inima unei mame, in inima aceea tremuranda de dorul nesfarsit, inflacarat, continuu de a iubi si de a darui. Acasa este acolo unde vietuieste nadejdea, credinta si dragostea si unde sacrificiul e firesc, ca o mangaiere de noapte buna! Acasa e acolo unde mama isi imbratiseaza pruncul totdeuna cu gandul, cu fiecare suflare, dorinta si  gesturi caline si unde toata caldura inimii sale transpira in juru-i sudoare de speranta, vointa, bucurie, visare. Da, doar in inima mamei, ca fiica – ea insasi – a Maicutei divine – gaseti caldura casei totdeauna aprinsa de focul iubirii, al vietii, credintei, nadejdii si pacii din lumea intreaga.

by Maria

P.S. Pentru fiecare minunata participanta la provocarea de pe Scraper, mama si viitoare mama, ce ne imbratiseaza in Caldura casei.

Matei si Tolba cu povesti

Claudiei, cu toata dragostea

Toate lucrurile din jur zaceau inmarmurite in tacearea aceea taioasa, rece, de parca arunca in timpane tonul nesfastit al unui dor teribil dupa tati. Matei era suparat, suparat de-a dreptul, o suparare incarcata de tristete si emotii. Trebuia sa mearga impreuna in acest week-end la tara, intr-un satuc de munte, doar ca tati trebuia sa se imparta totdeuna intre  bucuria tumultoasa, trepidanta, din familie si nesfastitul, solicitantul, mancatorul-de-timp-joaca-energie job.

 Tanjea dupa omul de zapada pe care tati ii promisese ca il vor modela impreuna; pregatise pentru nas un morcov, pentru nasturi trei bumbi de taciune – cativa carbuni tainuiti in graba intr-o punguta pitita in traistuta viu coloata, un fular ros de timp, tarcat si cu multe fire trase.

Timpul trecu si telefonul tipa a amanare; tati nu va sosi la timp, intervenise ceva urgent la lucru si  toate planurile lor se schimbara. Timpul se va scurge totusi in asteptare.  Mama il imbratisa; simtise si ea ca tatal lui Matei suferea – il auzi in telefon tusind nervos si sugrumat a iritare si se simti impartita in doua lumi – a copilariei si cea a adultilor. Se tulbura si ea si tacu. Ii iubea si ii intelegea pe amandoi deodata. Nu avea intodeuna un plan de rezerva, dar cauta cu maini tremurande cartea preferata a micutului Matei. Tolba cu Povesti il linistea totdeuna pe Matei, tragandu-l intr-o atmosfera transpirand de incredere, a trairi enigmatice, fantastice,.

Din Tolba isi luau amandoi portia de bucurie, cu tacamuri de argint,  de parca mancau o tarta delicioasa gatita din cuvinte magice, in tinda unei casute de poveste. Tolba, scrisa de tanara ei prietena, ii hranea  pe amandoi seara de seara, tinandu-i cu sufletul la gura, intorcandu-i in trecut, in vremuri de poveste, aducandu-I mai apoi intr-un prezent in care un bob de mazare gazduit intr-o teaca poate oferi intelepciune unui copil iubitor.  Tristetea pieri, bucuria infiripata timid  la inceput stralucea acum pe chipurile lor.

Matei se grabi sa-si aduca trusa de carioca in toate culorile curcubeului si se tolani pe traversa pufoasa ce imbraca podeaua de lemn. Trecu printre paginile cartii, desenand in carioca, poveste dupa poveste. Tainui numai pentru el culorile alese si, cand

 se simti eliberat de dorul pentru tatitranspus in desenarea povestilor Claudiei – tanara povestitoare ce ii imbratisase pe amandoi

 cu darnicia si blandetea ei – zvacni in sus cu chiote de bucurie. Mama tresari si rase in hohote eliberata de frustrarile tainuite pana atunci in suflet. Trecusera ore de atunci si in usa se auzi cheia rasucinsu-se. Toate bagajele asteptara cuminti la usa si erau gata de plecare. Un singur lucru mai trebuia impachetat si Matei aseza in traistuta cu bumbi de taciune, Tolba cu Povesti colorata in culorile dorului de joaca cu tati!

Uneori doar povestile pot impaca inima tanjind de dorul de parinti si de joaca. Seara de seara Matei se imbraca in straie de poveste, calatorind agatat de un puf de papadie. Nu stiti inca despre ce este vorba? Nu puteti afla altfel decat citind Tolba cu Povesti a Claudiei!

Sfarsit!

This slideshow requires JavaScript.

Desene Dante – ultimele creatii

In ultima vreme Dante a trecut de la desenele individuale catre cele de compozitie, in sensul ca acum leaga elementele intre ele, casuta are si nori deasupra, tractorul sta   neaparat pe drum si tot asa.

A mai desenat mixerul cu care facem prajituri, s-a desenat pe el cu manutele in sus sau alergand, excavatorul cu care a inceput sa se joace mai mult in ultima vreme, o pereche de ochelari ( cu ochii care se vad prin lentile), mai nou incearca sa scrie din ce in ce mai des litere si zice ca citeste, nu imi cere sa invete sa scrie sau sa citeasca, doar imita scrisul si cititul.

Avem si poze de azi de la gradinita cand a mers gatit ca un roman mandru, cu vestuta si tricolor la brau. Toti copilasii erau gatiti de sarbatoare si erau tare frumusei.  Ma bucur ca a simtit si el ca este imbracat altfel decat de obicei si arata cu mandrie doamnei ce  hainute are el.  Mi-ar fi placut foarte mult sa pot sta cu ei sa ii vad cum incing hora si cum canta si spun poezii. Dar ma voi multumi cu ceea ce imi va povesti el.

Despre copii si copilarie

Letter to myself (2)

“…eu nu pot scrie altfel decat din experienta personala; mai intai e cumva nedrept sa dam vina pe parinti pentru cum suntem (desi nu neg ca educatia si cresterea primite au importanta majoritara), mai ales daca nu avem de gand sa ne schimbam intr-un sens in care nu va mai fi nevoie sa ne blamam parintii pentru ce/cat au putut sa ne daruiasca (pozitiv sau mai putin pozitiv). Daca am inteles deja ca parintii sunt totalurile educatiilor si cresterilor primite din generatie in generatie, atunci deja am facut un pas spre iertare. Nu cred ca iertarea trebuie (imi displace acest cuvant “trebuie”) sa fie absoluta si definitiva, insa e necesar ca ea sa existe, sa fie constientizata (chiar si in forma gand/emotie) ca un sentiment de acceptare, de impacare cu mine insami mai intai, pentru ca mai apoi sa o pot cere celorlati: parinti, sot, copil.
Pentru mine iertarea imi pare fireasca sa (de)curga din ambele sensuri intr-un mod permanent, pas cu pas, amintire cu amintire. Iertarea nu poate fi instantanee, ca si vindecarea de altfel, dar poate fi exprimata, verbalizata, gesticulata si astfel poate fi acel start sau restart care continua o relatie parentala sau o poate incheia, ca o sarbatorire a punctului pus pe tot ceea ce a fost.
Eu nu am simtit nevoia sa iert, ci sa accept ca resorturile interioare ale parintilor mei au avut/au limitele lor, asa cum si eu nu pot pe deplin sa manifest profund, absolut, definitiv nici un sentiment/emotie pe deplin si deci nici iertarea. Cu toate acestea inainte de a deveni mama am simtit nevoia acestei forme de acceptare din partea parintilor mei si le-am cerut Iertarea pentru toate nazdravaniile copilariei (desi am fost un copil bun – tata inca ma mai alinta “ingerul cu parul blond”). Mama mi-a spus doar atat: “Faci bine tot ceea ce faci! Go for it!”.
Iertarea e impacarea cu sine mai intai si acceptarea a ceea ce va fi fost deja, iar dupa parerea mea acestea reprezinta un perpetuum mobile in viata fiecaruia. In cuplu e poate chiar mai usor, pentru ca sotul e cel mai apropiat dintre prieteni si unicul confident, iar asta face ca iertarea sa fie uneori doar un zambet ori o mangaiere. In relatia cu Matei, baietelul meu, iertarea e mai mult vocala, ca o punte de sustinere, intarire, a celor de manifestam ca parinti. Iertarea e verbalizata fata de copil, chiar atunci cand exprimi regretul pentru o neputinta personala ori un neajuns, dar cred ca intotdeauna este nevoie ca aceasta sa fie insotita de fapte care sa intareasca regretul si cred ca nu e un efort prea mare: o privire, o imbratisare, chiar si minutul acela de liniste obraz langa obraz ori simpla contemplare il pot face pe micut sa inteleaga ca si noi ca parinti avem limite, iar in celalt sens ierarea oferita copilului este confirmarea catre micut ca nu stim intotdeuna totul – ca parinti – pe de-a’ntregul, ca adevar absolut, si ca acceptam ca micutul vietuieste, invata, experimenteaza ca persoana, continuu. Este important pentru mine ca Matei sa aiba libertatea de a gresi, dar am vazut uneori in jur oameni care fac din a cere iertare o chestiune de orgoliu. Poate ca nu trebuie sa ne iertam parintii, ci sa admitem ca au gresit (desi este o parere subiectiva, unilaterala pe care mi-o asum in totalitate) si sa digeram toate experientele noastre trecute sarbatorind epurarea memoriilor negative ori imbogatindu-ne cu tot ceea ce am iubit la parintii nostri pentru a inobila si darui mai departe copiilor nostri.

Si mai cred ca ai dreptate si in privinta sensului invers al acceptarii: un copil este un impuls perfect pentru a armoniza relatiile cu cei mai apropiati (sot, parinti) si cred ca motivul poate fi tocmai nevoia de acceptare, dar si de a vibra pe acelasi nivel de puritate si iubire cu al copilului; poate de aici decurge si nevoia de a scapa de reziduurile memoriei si a obtine/darui iertarea.”

Scriam aceste randuri cu cateva saptamani in urma, ca un raspuns oferit gandurilor Gratioasei si de atunci parca inca ma mai lupt cu Iertarea ca lectie de viata; poate ca e o lupta continua, caci, desi ea nu vine dintr-un sentiment de culpabilitate fata de oameni sau situatii, totusi regasesc in interiorul meu ocazii de a ierta si a ma ierta continuu. Pentru mine toamna si iarna sunt anotimpuri ale hibernarii interioare; ma retrag pentru introspectie, reflectie si regenerare; fara a avea pretentia unui cunoscator ale celor profund sufletesti, SIMT sa ma concentrez pe ceea ce simt, sa diger, sa-mi asum, sa accept, dar sa si refulez, sa elimin orice ramasita a vreunui gand de tristete. Crezul meu interior cum ca Dumnezeu ne ofera experienetele potrivite pentru binele nostru cel mai inalt – un crez pe care nu l-am imprumutat, ci recunoscut inlauntrul meu, ma face sa vad binele chiar si acolo unde aparent nu exista. Sunt un om “cu bucuria’n gat” cum ar spune strabunica lui Matei – o octuagenara superba – om cu multa minte si umor pe masura mintii!

Si pentru ca am stabilit deja care sunt coordonatele mele sufletesti reiau conversatia cu mine insami despre copii si copilarie de la randurile de mai sus: ” un copil este un impuls perfect pentru a armoniza relatiile cu cei mai apropiati (sot, parinti) si cred ca motivul poate fi tocmai nevoia de acceptare, dar si de a vibra pe acelasi nivel de puritate si iubire cu al copilului.”

Am descoperit copilul din mine odata cu purtarea lui Matei inlauntrul meu si experienta aceasta m-a ajutat sa contientizez, pas cu pas, toata nevoia de afectiune, de frumos, de pastrare a bucuriei de a fiinta! Nu e nimic mai sublim decat a fi om, poate doar inger, dar ingerii nu pot plange. Astfel ca lacrimile, zambetele, bucuria sunt vectorii dupa care viata’mi intreaga o trasez. Am invatat sa ma algoritmez pentru implinire si daruire, pentru empatie si fericire si intr-un mod curios, care scapa intelegerii mele, Universul imi raspunde indeplinindu-mi dorintele toate, rand pe rand, la un moment potrivit pentru mine. Si cand ma refer la dorinte spun doar acele dorinte tainice, nerostite, dar gandite, pe care lumea abstracta le aduce in real prin intermediul oamenilor care cu adevarat ma iubesc. Sunt uimita si eu de felul minunat in care se petrec toate in viata mea si mi se pare uneori ca nu fac indeajuns sa arat Universului cat sunt de recunoscatoare pentru toate cate primesc. Asadar, draga Univers, iti Multumesc si iti sunt reconoscatoare pentru toate experientele minunate exprimate prin oameni-fapte-daruri-ganduri-emotii pe care mi le-ai oferit, cu gratie divina, pana acum si sunt deschisa, cu iubire si pace, la toate vitoarele experiente pe care, te rog, sa mi le oferi pentru binele meu cel mai inalt.

Odata cu copilul din launtrul meu, cu micul Matei, am invatat sa iubesc copilul din mine, sa-l iert si sa-l imbratisez pentru toate nazdravaniile copilariei mele, pregatindu-ma astfel pentru nazdravaniile Mateiului meu. Nu pot uita uimirea din ochii mamei, transfigurarea neinsotita de cuvinte materne si linistea, bucuria si incantarea de pe chipul tatei cand au gasit caminul copilariei mele plin de copilasi cuminti ordonati in jurul mesei mari din sufrageria luminata de murmurele delicioase ale copiilor din bloc, care savurau acel mare tort de frisca, alb si dulce, cu care mi-am impartit cei cinci anisori impliniti in acea zi. A fost rumoare mare in famile, dar o rumoare vesela, admirativa pentru gestul meu atat de indraznet de a rupe traditia de a petrece aniversarea in familie si de a servi tuturor copiilor din bloc un tort imens, cremos, desigur in vesela cea mai fina a mamei. Am mai facut si alte nazdravanii si am simtit pentru toate sa scriu, sa plang, sa rad si toata viata de pana acum mi-e plina de amintiri sendimentate dupa intensitatea emotiilor. Asadar nu as schimba nimic si sunt fericita ca traiesc viata de acum; mi-am iubit fiecare varsta, m-am incantat cu mine insami cu fiecare noua etapa si nicicand nu m-am daruit mai putin din ceea ce sunt (de fapt nimeni nu are dreptul sa-ti ceara sa fii altfel decat tu insati, nu?!).

…Mi-as fi dorit sa-mi scriu mai mult in aceasta scrisoare catre mine insami – scrisoare pe care o voi deschide, conform cutumei autoimpuse, peste trei-patru ani – dar, admit ca am limite, dar mai ales ca trebuie sa-l trezesc din somnul de pranz pe micul Matei pentru a ajunge la timp la antrenamentul la Judo. Va fi interesant sa ma citesc atunci si sa (re0descopar preocuparile mele interioare de acum si imi doresc sa inchei abia dupa ce imi mai impartasesc un mic gand care m-a insotit intreaga dimineata, mai ales dupa ce am vizionat, piesa de treatru “Ursul pacalit de vulpe” jucat de trupa de actori si papusari ai Teatrului Carabus din Braila – o echipa de oameni minunati care au ridicat sala in picioare si au facut ca atmosfera sa vibreze de bucurie, rasete si apluzele micutilor spectatori. M-am gandit ca oamenii acestia sunt Ingeri; au asa o misiune spectaculoasa si mareata de a ferici inimile si mintile atator copii!! Am vazut in ochii maestrilor actori stralucirea copilariei; zambetele, rasetele, tonutile, culorile, sunetele, luminile copilariei mele confundate profund in copilaria lui Matei, amestecandu-se intr-o vibratie comuna de emotie, veselie, entuzasm si iubire incat – printre lacrimile de bucurie vazand asa măreție, arta si emotie laolalta – nu mai stiam care sunt eu-omul: copilul, femeia sau mama?! Da, nu e nimic mai sublim decat a fi om, poate doar inger, dar ingerii nu pot plange de fericire!

Raspund astfel provocarii literare lansata de prietena noastra draga, Claudia.

by Maria

Copilul din mine

“Copilaria nu este o varsta, este o stare!” – este parafrazarea unei celebre zicale . A fi copil nu presupune o varsta de cativa ani, ci un suflet deschis, o candoare si o inocenta ce cu greu o mai regasim intre oamenii maturi de azi, copiii de ieri.

Uneori, cand incep sa iau lucrurile prea in serios, stau si ma intreb: unde a plecat copilul din mine. Dar apoi, cand o peluza inverzita imi face cu ochiul si ma indeamna sa imi scot sandalele intr-o zi torida de vara, si ma face sa ma bucur de mangaierea umeda a ierbii, sau cand frunzele toamnei ma imbie sa iau in piept cate o gramada mai mare, viu colorata, imi dau seama ca acel copil ce am fost odata, este inca acolo, nu a plecat si, sper eu, nu va pleca vreodata.

Copilul din mine m-a insotit pe drumul vietii, si-a facut simtita prezenta cu toata candoarea pana tarziu, in tinerete. Este cel care ma indemna sa port codite  multe, impletite, chiar studenta fiind si cativa ani dupa aceea. Este cel care m-a facut sa nu tin cont de conventiile sociale, sa traiesc asa cum am simtit, sa nu fac compromisuri in ceea ce priveste viata mea, iubirea, felul de a trai. Uneori am simtit ca am descoperit cu adevarat copilul din mine abia in tinerete.

Copilul ce am fost, la varsta copilariei, era un copil timid, cu cateva complexe firesti, cu o libertate limitata de acele vremuri si acea educatie specifica epocii. Totusi copilaria mi-a fost plina de joaca, de jocuri, de compania multor copii, de compania fratelui meu.  Escapadele noastre la cules de visine, cirese si alte roade ale copacilor erau adevarate aventuri.  Uneori ma intreb: oare copiii de azi sunt mai putin copii necunoscand toate astea sub forma aceea libera si inocenta pe care am cunoscut-o noi?

Ca adult cu copil, ma simt responsabila si datoare sa eliberez copilul din mine, sa ii dau voie sa se manifeste alaturi de copilul meu. A avea copil eu cred ca presupune si o intoarcere la copilarie.  Cand copilul meu vine cu o prajitura imaginara la mine, simt ca redevin copil savurand cea mai buna prajitura din lume.

Cand picturile noastre naive ni se par opere de arta atunci vorbeste copilul din mine. Cand o mica constructie din cuburi devine castel,  atunci copilul din mine se bucura ca de reusita celui mai mare arhitect.

Nu lasati sa plece copilul din voi. El este acolo si va ajuta sa va bucurati de frumusetea Pamantului, va ajuta sa depasiti incercarile vietii, va aduce zambetul pe buze atunci cand credeati ca numai este posibil acest lucru. Aveti grija de copilul din voi si ocrotiti-l alaturi de copii vostri!

  by vavaly

 Am scris aceste randuri pentru a raspunde provocarii literare de luni a Claudiei.  Pana vineri seara mai puteti scrie despre copilul din voi, din fiecare. Mai multe amanunte gasiti aici. In weekend are loc votarea textelor.   Incercati si voi sa scrieti, e un exercitiu frumos si placut.

Concurs de poveste

Draga noastra Claudia a lansat pentru sfarsitul de an un concurs pentru cei carora le place sa astearna ganduri pe hartie.  Concursul presupune sa scriem finalul povestii propuse de catre ea. Mi-am chemat inspiratia in ajutor si am scris urmatoarea poveste:

Povestea Evei

Linistea monotona a diminetii este sparta de taraitul insistent al telefonului.
Pasii obositi, plictisiti ai Evei se indreapta spre peretele galben al holului, unde sta atarnat telefonul.
-Da.
-Salutare. Biletul de avion se afla in posesia mea. Cum vrei sa ti-l trimit?
-E ok o intalnire la pranz, intr-un restaurant modest?
-Mai bine de atat nici nu-mi puteam imagina.
-La ora 13 in fata muzeului de istorie.
-Perfect. La 13 sa fie.
*
Eva era fascinata de scrisori. Uneori isi scria singura. Orice: amintiri vesele, triste, indemnuri, realizari. Degetele lungi tineau cu atata gratie stiloul primit de Craciun de la sotul ei.
- Pentru autografe, draga mea.
- Vaaai. Cata incredere poti avea intr-o femeie-copil!
- E, hai… stiu eu ce stiu, si o imbratisa patimas, sarutand-o. A… era sa uit.. Am o surpriza pentru tine.
- Inca una?
- Asta chiar merita atentia. Este o adevarata opera de arta.
Barbatul interesant, cu o voce placuta, nas putin acvilin, privire patrunzatoare, ii devenise sot Evei acum trei ani. La inceput, cand s-au cunoscut, erau ca soarecele si pisica. Ea isi dorea romantism, poezie, arta, declaratii de dragoste, iar el nimic.
Acum, simtise nevoia sa ii ofere femeii minunate din viata lui marturia dragostei ce i-o purta.
- Poftim, si-i inmana o cutie de catifea albastra.
- Sa vad, sa vad! Sunt atat de curioasa.
Capacul cutiei zbura pe canapea. Zece-cinsprezece scrisori, asteptau frumos oranduite, in plicuri albastre, sa fie lecturate.
-Nu pot sa cred! Ai facut tu asta?!
-Da… mi-am invins teama de penibil.
Eva se prinse de gatul lui si-l saruta.
-Acum, ma retrag sa le citesc. A… iti multumesc dragul meu. Un alt sarut prelung pecetlui buzele dornice ale sotului.
-Atunci, eu ies la o plimbare. Lectura placuta!
*
Soferul nu vazuse ca cineva se afla pe trecerea de pietoni. Lovitura a fost puternica. Barbatul care isi lasase sotia sa citeasca dovada dragostei purtate in fiecare fibra a miocardului, nu s-a mai intors acasa.

Eva isi lua cutia albastra. O aseza in bagaj. Lacrimile se incapatanau sa isi paraseasca matca. Maine va zbura spre noua ei viata. Un alt inceput… alte locuri… alti oameni….

…………………………………………………………………………………………………….
In aeroport, aseza pe banda rulanta cutia de catifea albastra cuibarita printre lucrurile miniaturale din bagajul de mana. Zborul va fi unul lung, iar ragazul acesta, tintuita in scaunul avionului, va deveni un chin dupa numai cateva ore. Mii de ganduri, de emotii o strabateau in valuri, inabusind-o, alarmand-o, ca o frenezie imaginara, interioara, ascunse toate sub acea masca pe care o purta de cele cateva luni de la pierderea lui Albert, sotul ei.
Nimic nu o consolase pana acum si nimic nu-i putea reda zambetul. Pierduse tot, aproape tot; nici macar nu avusese taria sa se certe cu Dumnezeu; sa-I spuna cat de nedrept si de crud a fost ca tocmai acum cand avea in brate dovada iubirii lui, tocmai acum cand se putea desfata cu toate cuvintele pe care le-a asteptat cu infrigurare zi de zi in acesti trei ani minunati, sa le auda rostite, tocmai acum cand lacrimile ei de fericire ar fi putut uda cerneala neagra a zecilor de cuvinte, tocmai acum I-l rapise pe Albert.
Nu se mai intreba de ce, ci pur si simplu accepta aceasta nesfarsita intrebare ca o mantra interioara ce avea ritmul inimii ei. Asteptase primul “Te iubesc!” an dupa an si chiar si in marturisirile lor cele mai intime Albert insista sa-si dovedeasca iubirea si nu s-o rosteasca; spunea el ca nu e priceput la cuvinte si ca isi doreste ca ea sa simta iubirea lui. De fapt, la Albert totul se masura in palpabil: florile, micile pietre albe ca gheata – nestematele acelea pe care le-au zarit amandoi in vitrina pariziana a primei lor excursii ca cuplu, si chiar si masina ei sport, coupe, argintie pe care Albert refuzase cu desavarsire sa o imbrace in flori si panglici de matase asa cum ii sugerasera amicii lui; ii darui cheia automobilului pur si simplu, amabil, senin, detasat, “E a ta!” spuse el ascunzandu-i cheia in palma, imbratisand-o patern si tandru deodata, asa cum numai el stia sa o faca.
Da, stia! Albert stia atat de mult sa o faca sa se simta femeie si adora la ea cheful de joaca, veselia, continua mirare in fata a toti si a toate si mai ales adora sa o vada copilarind printre cartile ei, printre povesti si cuvinte, printre zecile de coli albe mototolite ce zaceau in juru-i uneori si adora s-o rasfete cu asternuturi de in alb, moi si delicate si ceai cald in serile cand era prea obosita pentru povestea de noapte buna. Atunci povestea o spunea el si Eva se cuibarea la pieptul lui ascultand cu ochii inchisi si cu un zambet senin aninat de colturile gurii ei roze. Sorbea ceaiul cald si isi umplea narile de parfumul lui, iar ochii mari, caprui, se umpleau de bucuria a ceea ce tocmai traia.
Casnicia lor era o minune, era o poveste coborata din Eden si simteau amandoi, fara sa isi marturiseasca aceasta vreodata, ca isi apartineau de secole intregi, isi vorbeau pur si simplu – cu mainile, cu ochii, cu mintea – si se iubeau cufundandu-se unul in inima celuilat ca intr-un taram stiut, cucerit candva pe cand romanii inca aduceau jertfe lui Venus.
*
Pana la New York mai era o escala de facut si portia de realitate pe care aceasta o aducea cu sine devenea si mai dureroasa. Se retrase intr-o cafeanea si spera din tot sufletul sa poata plange… Nu reusea si I se parea nedrept sa o faca, nedrept pentru ca Albert ar fi facut orice sa n-o vada suferind, inlacrimata ori deznadajduita.
Nu, nu putea plange, nu acum, nu cand stia ca in micul bagaj aflat acum la picioarele sale stau odihnite cuvintele lui scrise stangaci, cumva calculat, cu litere simetrice, rotunde, egale, nenumarate cupluri innegrite de mereu aceleasi cuvinte. Albert scrisese sa ajunga cat pentru o eternitate ca si cum ar fi vrut sa acopere nu doar viata aceasta ci si cele o mie de vieti impreuna trecute si probabil si cateva viitoare. Da, erau suflete pereche, simteau aceasta amandoi ori de cate ori isi cuprindeau palmele cu degetele rasfirate si ori de cate ori isi odineau obrajii alaturati pentru a-i mangaia cu genele matasoase si asta intotdeauna inainte ca ea sa inceapa sa rada vazand panica din privirea lui cand Albert simtea ca ar trebui sa rosteasca un “Te iubesc!”.
Albert era masiv, sobru cu toti cei din jurul lui, dar in caminul lor Albert era imbratisarea puternica si calina a vietii, era iubirea insasi, asadar cum ar putea sa se rosteasca pe sine?!
*
Eva zambea… asa decurgeau de saptamani intregi fanteziile ei imaginare, rememorand atingeri, sunete, gesturi, priviri, emotii. Viata ei de acum era toata doar amintiri. Se simtea impartita intre sentimente si ganduri uneori, pentru ca mai apoi sa redevina un tot unitar ca un taler al memoriilor lor comune. Se balansa mereu intre deznadejdea de o clipa – in care ar fi plans cat pentru toate Evele din lumea intreaga; ar fi jelit chircita, cu pumnii stransi, cu buzele-I rosii, infierbantate de nerostite si inabusite intrebari. Ar fi gemut si s-ar fi svarcolit, si-ar fi infipt degetele-I albe si firave in lemnul masiv mirosind a tamaie, daca nu ar fi stiut sa planga altfel decat ca un copil: suspinand si lansandu-se pe sine pentru a-I alina pe ceilalti.
Nu avu puterea sa-si strige durerea si cauta sa-I susutina pe toti din jur dintre cei care se prabuseau sub emotiile pierderii lui Albert. Simtea cumva ca tocmai el, Albert, o incurajeaza, ii insufla din taria si puterea lui pentru a rezista, ba chiar se simtea datoare sa se poarte asa cum ar fi facut-o Albert. Da, Albert ar fi avut grija de aceasta ori de cealalta, Albert nu ar fi intarziat din vreo anume pricina, nu si-ar fi pierdut cumpatul, Albert ar fi fost puternic si extrem de pedant vis-à-vis de detaliile unei ceremonii ca aceasta.
Eva nu se pierdu cu firea, Eva nu planse, Eva credea chiar de atunci – ca si in aceste momente – ca Albert traia déjà intr-o dimensiune noua, invizibila ei, dar accesibila. Albert era o forma-gand-emotie, o entitate prezenta, angelica. Nu putea rosti nimanui crezul acesta al ei, dar simtea ca iubirea lui e in intreaga-I fiinta, in mintea, sufletul, inima ei si ca nimic niciodata nu-I va putea desparti; nici macar moartea. Pentru ea moartea nu era un tabu, ci doar un gentleman in frac cu chip angelic care ar fi poftit-o intr-o masina de epoca, scuzandu-se pentru tigareta care fumega la nesfarsit, din coltul gurii, facand sa apara in rastimpuri, printre rotocoale de fum, o gropita in obrazul alb, inert, luminos. Desigur, pentru Albert sosise o alta Eva!
…Se surprinse de multe ori gandind astfel despre toate evenimentele trecute ori posibile si constientizase cat de mult insemna pentru ea Albert si cat de mult din Albert exista in ea, desi sotul ei fusese cel care ii oferise intotdeuna libertatea de a fi copil, dar mai ales bucuria de a fi femeie fara sa incerce sa o schimbe in vreun fel.
*
Debarcarea pe aeroportul JFK ii goni din minte toate umbrele intunecate ale spaimei si deznadejdii. Cauta din priviri, pe sub gene, cumva incercand sa inlature ameteala ce o cuprinsese si ghidandu-se – mai mult dupa instinctul acela pe care il descoperise intaia oara cu numai doi ani in urma – printre multimea compacta, framatanda si murmurand a urari de bun gasit, acoperite deodata de lumini puternice ce tronau – atmosfera asezata parca intr-un labirint format din multimea de oameni – din tavanul imens strajuit de arcade metalice, reci, impozante.
Tresari cand simti apropierea si caldura dulce, strecurata ca un fior, ii cuprinse trupul firav cand recunoscu chipul in miniatura a lui Albert, cu micul nasuc acvilin si genele matasoase, negre si intoarse ce adumbreau ochii migdalati ai lui Matthew.
*
Pe Matthew nu-l mai vazuse de opt sapatamani, sase zile si acest lung drum pana la N.Y. si in tot acest rastimp lungile convorbiri telefonice nu-I puteau acoperi suferinta de a ramane departe de fiul lor, fiul lui Albert al ei, pentru a se ocupa de toate cate mai erau necesare pentru a definitiva mutarea in U.S.A asa cum Albert planuia de ceva vreme.
Albert visa pentru ea o cariera de scriitoare full-time. O viata cu norma intreaga dedicata povestilor pentru copii, dar mai ales o viata dedicata povestilor lor de seara, in care Albert ii alinta pe ea, minunata lui Eva, si pe micul Matthew cu asternuturi albe de in si ceai cald, aromat, visand sa-si umple ochii de bucuria ce o va fi trait.
*
Matthew o imbratisa cu manutele-I calde, micute si sigure incurcandu-si degetele in suvitele castanii ale parului ei, razand cu pofta si inganand fraza cu fraza, tot ceea ce Eva se straduia sa rosteasca zambind printre lacrimi:
“Un elefant se legana pe o panza de paianjezi si fiindca ea nu se rupea a mai venit un elefant! Doi! Doi elefanti se leganau pe o panza de paianjeni si fiindca ea nu se rupea a mai venit un elefant! Trei!…”
Matthew radea cu tot trupul, cantecelul acesta minunat pe care Eva il despachetase dintr-o cutie magica de catifea albastra avea in el emotia intregului univers, toate rezonau in vocea Evei a impacare, a bucurie si acceptare…
Matthew radea cu tot trupul, iar trupul si mintea Evei plangeau, regasindu-se pentru intaia oara in aceeasi emotie, pentru ca Eva stia ca in acele versuri scrise in zeci de randuri, scrisoare dupa scrisoare, Albert asezase tot sufletul sau; tot ceea ce simtea pentru ea, pentru micutul lor Matthew, pentru dragostea, pasiunea, dorul, tacearea, pacea, dorinta, iubirea, chemarile nerostite, clipele de dragoste patimasa, gandurile si simtamintele-I toate. Albert le asezase acolo pentru ea, pentru Eva, femeia-copil din viata sa si pentru micul lui Matthew.

de Maria Matei

http://copiisimame.wordpress.com/

De…ce…mbrie!

O luna magica, o zi magica, aroma cafelei de dimineata, rasul zglobiu al copilului meu … colinde,  radio magic, fericire…decembrie…

O zi  de duminica pe care copilul o poate face de neuitat.  Nu e greu sa zambesti cand copilul ia micul dejun in graba iar noi parintii ne bem cafeaua in liniste privind la minunea ce ne face viata mai frumoasa. Pentru el totul e miracol, totul e joaca, totul e invatare. O palnie?  Ce poti face daca ai o palnie? Iti trebuie o sticla, desigur. Apoi o cana cu care sa versi.  Dar ce sa versi? Poate niste apa? Nu, mai bine niste orez, hotaraste mama.  Ce interesant  curge orezul din cana, prin palnie, in sticla. Dar parca ar mai merge ceva…oare ce? Aaaa, da, niste lapte. Mami, vreau sa beau putin lapte. Ups, l-am varsat peste orez. Ia te uita, a iesit orez cu lapte… mai trebuie o lingura, inca o cana si tot asa… Serviti va rog: orez cu lapte a la Dante… Cafeaua e mai delicioasa, zambetele parintilor mai largi, fericirea se masoara in felii mici de rasete si experimente copilaresti.

Surpriza a venit la urma, cand Dante a luat si peria minune de covor si a decis ca e timpul sa inchida rstaurantul improvizat si sa faca si curat in urma lui. Desigur ca bucataria a ramas albita de boabele de orez, desigur ca au fost cateva cani si alte ustensile de spalat in urma, dar …amintirea unei dimineti de decembrie  este o comoara de nepretuit in sufletele noastre. La fel sper sa ramana si un sufletul tau, dragul meu copil fericit ce ne faci viata o sarbatoare zi de zi.

Daca ati zambit la cuvintele si imaginile de mai sus, va las sa va delectati cu melodia mea preferata a lunii decembrie. Poate pentru ca se potriveste si cu varsta De ce -urilor la care este copilul meu. O duminica minunata!

by vavaly

Acomodarea la gradinita

Aniversarea celor trei anisori la Gradinita Magica
    M-am trezit din senin imbratisata de catre Mateiul meu ce rostea cu buzele-i mici lipite de obrazul meu mirat: “Multumesc mami, pentru ca m-ai dus la Gradinita Magica!” Desi sunt obisnuita cu gesturile tandre ale lui Matei, puiul meu reuseste de fiecare data sa ma surprinda prin mesajele sale, mereu actuale si de fiecare data in tema cu preocuparile noastre recente.
    Mesajul acesta insa este rodul cules al schimbarii benefice din viata noastra de familie, si intr-un sens foarte restrans, ca un nucleu al vietii lui Matei, o schimbare radicala, pozitiva si cu maxima incarcatura de veselie si frumos. Matei e fericit; este acum fericit! Din nou! Da, fericirea se poate pierde undeva pe drumul copilariei si da, se poate regasi, recapata. Este doar nevoie de incredere si iubire! Am vazut si simtit asta, cu ochii si sufletul meu! Matei a redevenit dintr-o data, ca urmare a unei simple decizii, Mateiul pe care eu il stiam: increzator, vesel, fericit la trezirea dis-de-dimineata.
    Plecarea matinala din caminul nostru nu mai intristeaza pe nimeni, desi Matei inca ma mai intreaba daca mergem la gradinita magica sau la cealalta gradinita (“gradinita unde nu mi-a placut”), iar apoi odata ce confirmarea a fost rostita, abia asteapta sa plecam. Tati participa si el cu bucurie – ne conduce de fiecare data la gradinita si despartirea de el este usoara si senina; niciunul dintre noi, parintii lui Matei, nu mai incepem zilele cu inimile grele, indurerati si infricosati de presiunea care o asezam asupra lui Matei rugandu-l si insistand sa mearga la gradinita. Simteam ca este prea mult, ca nu e in regula si ne intrebam de ce Matei nu se imbogateste nicicum cu macar numele unui coleg, iar odata cu episoadele nocturne in care Matei isi manifesta frustrarile de peste zi udand asternuturile am realizat amandoi ca e prea mult, chiar daca Matei mergea la gradinita in urma a doua ore continue de negocieri si rugaminti.
Grupa Fluturasilor – Gradinita Magica
   Odata decizia luata de a-l transfera la noua gradinita, curiozitatea si veselia lui Matei au inlocuit neincrederea si sentimentul de abandon. Impreuna cu noua educatoare a lui Matei, d-na Georgiana D. am decis ca este mai bine pentru Matei sa fiu prezenta pe parcursul primei saptamani de gradinita si ca astfel acomodarea cu spatiul, cu noii colegi si cu domnia sa va fi mai usoara si mai frumoasa. Pentru saptamanile ce urmeaza ne-am sfatuit (de fapt am fost amandoua “gand la gand”) sa incercam sa reducem timpul in care eu raman in clasa de cursuri.
    Astfel, pentru inceput imi voi lua de lucru la gradinita, pentru a reduce timpul pe care eu il acord lui Matei participand alaturi de el, dar voi fi prezenta in clasa chiar daca ma voi concentra pe un lucru personal de facut, iar in zilele urmatoare voi incerca sa-mi gasesc o masa de lucru separata de cea la care lucreaza Matei.
    Pana acum nu am facut decat sa particip cumva fara sa intervin in dialogurile doamnei educatoare cu Matei ori cu ceilalti copii, dar fiind un exemplu pozitiv pentru Matei participand cu drag la toate activitatile lor: am cantat, dansat, aplaudat, si chiar aprobat tacit, din priviri si zambete toate cate se petreceau la cursuri. Matei e fericit in timpul cursurilor, iar copii m-au urmarit curiosi si ma indragesc poate pentru ca le stiu cantecelele si poeziile (invatate cu Matei acasa pentru a recupera cursurile pierdute) sau poate pentru ca nu ma dau la o parte cand e vorba de macait si topait prin sala de curs.
    Am simtit de multe ori privirea aprobatoare a educatoarei si m-au linistit toate gesturile ei ce indemnau la intelegere si compasiune cand Matei obosea si isi gasea altceva de lucru, aratandu-mi tacit ca varsta lui Matei (trei anisori abia impliniti) isi spune cuvantul, potolindu-mi impulsul de a-l stimula verbal pentru a fi mai concentrat si mai activ la activitati.
   Asadar, acomodarea lui Matei la gradinita va parcurge – dupa saptamana petrecuta impreuna participand la activitatile Grupei Fluturasilor – si cu o saptamana in care eu voi fi prezenta in sala de clasa, dar voi avea  alta preocupare, lasandu-l pe Matei sa participe fara ne mai tine de manute.
Sunt convinsa ca va simti nevoia ca si pana acum sa ne imbratisam si sarutam pe parcursul celor patru ore si ca va parasi pentru acest ragaz tandru chiar si un dans/joc in plina desfasurare, dar voi fi acolo pentru orice gest prin care va simti nevoia sa-si manifeste dragostea. (Nu am inca un raspuns/ o alternativa pentru nevoia lui de a-si arata tandretea atunci cand nu voi mai fi langa el…).
    Totodata ne-am gandit si am zambit amandoua (eu si d-na educatoare) la coincidenta de a fi gandit amandoua ceeasi cale de urmat in acomodarea lui Matei: ca ultimile cinci minute din orele de cursuri sa astept in afara clasei, iar de la o zi la alta sa maresc rastimpurile in care asteptarea mea se va petrece in afara clasei: 5 minute in prima zi, 10 minute in a doua zi si tot asa pana Matei va invata ca dupa cele cinci-zece minute etc. parcurse fara mine va veni timpul plecarii acasa si ca eu apar intotdeuna CURAND pentru a-l lua acasa. Sper ca astfel Matei sa deprinda/invete sentimentul ca eu apar intotdeuna pentru a-l lua acasa si ca niciodata nu trebuie sa astepte prea mult pentru a ne revedea. Nu stiu inca nici cum vom face saltul de la prima ora fara mine la cele patru ore intregi despartiti, dar am incredere ca pentru el activitatile Grupei Fluturasilor vor tot atat de captivante ca si pana acum si ca timpul va zbura tot atat de repede ca acum cand imi spune, la sfarsitul orelor, ca vrea sa mai ramana la gradinita. Cumva intuitia imi spune ca sansa noastra este si aceea ca Grupa Fluturasilor este grupa mijlocie a gradinitei si ca Matei se simte mult mai bine printre copii cu care comunica, care vorbesc ca si el, si ca sunt si comunica de pe “etaje/paliere” similare.
    Pentru deplasarile la teatrul de papusi am hotarat sa fiu prezenta, pentru ca debutul episoadelor de la gradinita anterioara cand Matei isi uda pantalonii a fost cu ocazia deplasarii cu autocarul catre teatrul de papusi si constientizez acum ce spaima trebuie sa fi simtit vazandu-se urcat intr-o masina fara noi, inconjurat doar de copii si educatori pe care abia ii cunoscuse.
    Nu stiu daca aceasta e calea potrivita pentru ca Matei sa se acomodeze ori daca va functiona, dar ma gandesc ca toate intrebarile lui Matei prin care rememoreaza experientele de la fost gradinita (“Mami, de ce nu mi-a placut la gradinita cealalta?”; “De ce mi-a zis bucatareasa sa fac pe mine?”‘ “De ce m-a certat bucatareaza?”; ” De ce mi-a zis asistenta ca imi face injectie ca sa nu mai plang?” etc.) sunt doar indicii ale comparatiilor continue intre atunci si acum, intre “cealalta gradinita” cum ii spune Matei si gradinita noua, magica.
    In plus, am indicii ale firescului: Matei merge intai in clasa sa-si salute colegii si pe d-na educatoare, apoi merge la vestiar sa-si schimbe incaltarile, isi cunoaste dalapiorul, traistuta si umerasul personalizat (cu etichete hand-made by mami), intarzie la plecare pentru a aseza scaunele si aseza la locul lor plansele dupa care au lucrat pentru a lasa ordine in clasa si niciodata pana acum nu aplecat fara sa o imbratiseze cu de la sine vointa pe doamna educatoare.
    Toate aceste gesturi ale lui ma fac sa simt ca Matei proceseaza si face comparatii, gaseste diferente si simt ca acomodarea asa cum decurge acum e cea mai dulce maniera in care pot actiona fata de Matei. Pana una alta am confirmarea doamnei educatoare ca Matei e crescut intr-un mediu familial armonios si ma bucura nespus ca domnia sa a gasit, fara sa ne vorbim, aceeasi modalitatea de actiona, pur si simplu tinand cont de faptul ca Matei e foarte atasat, un copil care nu a fost despartit de parintele matern nici o zi pana la varsta de trei ani.
    Pentru mine lucrurile sunt acum mult mai clare, parca vad mai limpede, m-am regasit vazandu-l pe el dornic sa mearga la gradinita magica, dar mai ales simt ca fac ceea ce este bine si potrivit lui Matei. Sunt impacata cu mine si simt ca-mi respect credintele interioare, ca nu ma tradez si ca bifez cu bucurie toate cate mi-am scris candva in sufletul meu ca intr-o lista cu lucruri de facut.
by Maria
P.S. Nu stiu cat va conta pentru parintii care au trecut, trec sau vor trece prin experiente similare, dar faptul ca am fost acceptata in clasa Gradinitei Magice alaturi de Matei l-a ajutat pe micutul meu sa se manifeste liber, fara teama, asa cum este si acasa: vesel, sociabil si curajos, departe de copilul “prea rasfatat, prea alintat, prea atasat de mama” asa cum a fost catalogat la vechea gradinita, iar eu nu am mai fost considerata “o mama slaba, fara autoritate” (lucru pe care nici nu mi-l doresc in relatia mea cu Matei), dar mai ales cuplul nostru mama-copil a fost admis ca unul firesc, nascut intr-o atmosfera familiala armonioasa.

1 – 0 for happiness

Un an!

    De ceva vreme muncim impreuna, alaturi cu inimile, imbratisate in gandiri profunde, intense, dar mereu optimiste, pentru ca micutii nostri Matei si Dante, dar si proiectele noastre comune  – cele doua bloguri ale noastre si alte cateva proiecte pornite impreuna si neimpartasite inca lumii virtuale – sa rodeasca.
    Am cules in aceasta toamna poate toate roadele stradaniilor noastre de pana acum: bucurii, multumiri sufletesti, dar mai ales prietenii; prietenii pe care rareori reusesti sa le imbogatesti si sa te implineasca la randul lor, cu atat mai mult cat acestea s-au nascut si au crescut avand de intimpinat un micut impediment: distanta.
   Suntem mai implinite nu doar pentru ca ne-am descoperit o anume indemanare si cumva ne-am conectat intr-un mod divin, din afara noastra, la un corn al abundentei de idei, de inspiratie, dorinta si indemanarea de a creea. Suntem cumva subtil conectate la frumosul in esenta lui pura, chiar daca ne manifestam creativitatea  intr-o maniera ludica; jucandu-ne cu prichindeii nostri.
    Crestem alaturi de ei; sporim in bucurie si cunoastem viata prin ochii lor – nu stiu daca putem numi aceasta perioada o reamintire a copilariei, ci poate mai degraba un “restart”. Avem ocazia chiar acum sa oferim iubirea noastra ca mame copiilor nostri, dar totodata avem nesperata oportunitate de a oferi dragoste copiilor din noi, oferindu-ne prilejul minunat de a fi fericite inca o data sau chiar acum pentru intaia oara!
     Am trecut prin multe: s-au cernut relatii, am indurat uneori greul emotiilor, am facut nopti albe, am oferit  timp, efort, emotii si suflet, dar trecand peste toate putem spune ca scorul nostru este 1 – 0 in favoarea fericirii; fericirea de  a fi impreuna, de a lucra in echipa, de a descoperi afinitati cu oameni deosebiti si lucruri incantatoare!
    Cat am crescut? Am implinit un anisor! Un an, 700 de articole publicate in cele doua bloguri si cateva  prietene de suflet! Va iubim “pana la spatiul lui IIsus si inapoi”, va imbratisam si va multumim din toate inimile pentru toate gesturile de incredere si de prietenie pe care le-ati facut pentru noi!

Cu mare drag,
Maria & vavaly 
      

Gradinita magica

    Copiii nostri vor aniversa curand trei ani! Trei ani minunati, trei ani ce incununeaza viata ca o sarbatoare, o sarbatoare insorita, molcoma si calda in care am strans in bratele noastre: ingrijorari si temeri, nelinisti si intrebari; incercari, esuari, succese, scurte dezamagiri si sperante ori vise ce au devenit realitate.  Uneori insa drumul copilariei nu e usor, ci este presarat cu tantrumuri, frici si spaime, in care tot ceea ce ajunge sa face ca parinti este sa ne aratam nelimitata iubire. Nu poti iubi mai mult ori mai putin, poti doar iubi.
    Dintr-un astfel de sentiment a rezultat si decizia mea de a-l transfera pe Matei de la o gradinita la alta. Am decis sa-mi ascult inima, mintea, intuitia, dar poate cel mai important gest prin care am decis sa-mi arat nelimitatea dragoste a fost sa-mi cred copilul. Nu voi inceta vreodata sa-l iubesc pe Matei si chiar daca perioada inceputului de gradinita a fost una de maxima importanta pentru cuplul nostru mama-copil si foarta incarcata emotional pentru amandoi, aceasta experinta ne-a unit si mai mult, chiar daca pentru Matei s-a dovedit a fi o perioada foarte stresanta. Oricand de mult am incercat sa-l pregatesc in perioada anterioara inceperii activitatii prescolare (perioada in care asteptarea inceperii gradinitei era in permanenta un motiv de bucurie), sa-l motivez, sa-l incurajez si sa-l sustin in momentul cand pasise deja in randul prescolarilor, oricat de mult m-am straduit sa gasesc resorturi interioare care sa faca din gradinita un loc al copilariei fericite, totul se naruia zi de zi sub privirile mele, ca si cum aripi intunecate puneau stapanire pe increderea in el, in mine, in vibratia aceea minunata care ar trebui sa se auda cand rostesti: Gra-di-ni-ta!!!
    Pentru Matei gradinita devenise in numai 2 luni (timp in care am indurat cu stoicism fiecare lovitura imperativa de genul: te santazeaza; e foarte alintat; e rasfatat; te pedepseste pentru ca-l duci la gradinita; are personalitate – rostit cumva ironic; fiti autoritara – ca raspuns pentru fiecare scuza de intarziere la programul de dimineata al gradinitei motivata de cele doua ore continue de negociere, zi de zi, pentru ca Matei sa mearga de buna-voie la gradinita) un fel de bau-bau cu adresa si numar la poarta.
     Intodeuna  m-a insotit la gradinita pentru ca ma iubeste si pentru ca l-am rugat, nu a mers cu bucurie ori incantare si desi pe parcursul celor patru ore de activitati participa, la momentul revederii reveneau sentimentele de frustrare, oftaturile si plansetul pornite toate dintr-un sentiment de parasire si neadaptare.
    In incercarea mea de a fi rationala (culmea e ca spun asta tocmai eu cea care judec totul cu inima) am dar crezare posibilitatii rostite ca Matei sa apartina acelei categorii de copii care se adapteaza greu sau deloc la varsta de aproape trei anisori unui mediu prescolar, astfel ca am incercat sa nu acord foarte mare insemnatate tuturor acelor evenimente, ironii, intamplari, accidente care faceau ca micul meu Matei sa refuze mediul gradinitei: o doamna asistenta care vindeca plansetul micutilor cu  acul (amenintandu-i), o ingrijitoare care ironizeaza un copil ce refuza sa foloseasca sala de baie de-a valma (cate trei-patru deodata la aceasi scaun de toaleta, si nu pe rand  asa cum se cade, firesc) ori si mai aspru un educator prea “ocupat” pentru a da detalii recomandandu-mi sa ma interesez de cele necesare la ceilalti parinti “pentru ca este problema mea”.
    Asadar am decis ca este cazul sa ma ocup de problema mea in stilul pur personal, scorpionicesc: Punct si de la capat! Cererea de retragere s-a depus in cateva minute, iar apoi indrumati de Bunul Dumnezeu si nu numai  Matei a fost acceptat (toate acestea intr-o singura zi) la gradinita magica (pentru odata ce doamna educatoare careia ne-am adresat a auzit povestea lui Matei a incunviintat pe data, cu lacrimi in ochi ca inca de a doua zi Matei sa vina sa cunoasca copiii, pe domnia sa si gradinita). De ce magica? Pentru ca Matei isi pierduse increderea in mine – trebuia sa promit, imediat la trezire dis-de-dimineata, ca nu-l voi duce la gradinita; isi pierduse bucuria de a pasi afara la joaca si rostea zi de zi (desi nu mai mersese la gradinita de doua saptamani) ca ii este frica ca il voi duce la gradinita; doua saptamani in care l-am ajutat seara de seara si zi de zi sa contientizeze ca poate reusi sa nu mai ude asternutul in timpul somnului de noapte (repercursiune a activitatii zilnice de la graditita)  – in conditiile in care Matei a fost genul care odata ce a renuntat la scutecele de unica folosinta nu s-a trezit niciodata in timpul noptii pentru a merge la sala de baie ori ca rezultat al vreunui accident nocturn. “Too much pressure!” as spune eu pentru un copil de aproape trei anisori, prea multe evnimente nefericite si poate o ruptura prea brusca fata de armonia si dragostea din mediul casnic, familial.

    Asadar, am mers la cererea lui Matei la Gradinita Magica (ii povestisem deja noii educatoare despre pasiunea lui Matei pentru zapacitul Goofy si abilitatile lui animate de a face din “Hocus-Pocus- Hipopotamus” un motiv de rasete nesfarsite pentru Matei), unde culmea mai sunt deja trei – patru copii care au veniti de la alte gradinite “urate” dupa cum i-au povestit micutii pe rand lui Matei dupa ce au aflat de la el despre “gradinita unde nu i-a placut”. Nu stiu daca este definitoariu, dar simt ca Mateiul meu s-a simtit iubit deindata si mai ales a reusit sa comunice imediat cu copii din noua clasa poate si pentru ca noii colegi apartin grupei mijlocii.
    Atmosfera a fost cu totul alta: copiii increzatori, blanzi si senini l-au inconjurat de jucarii oferindu-i fiecare ce aveau mai de pret: papusi, masinute, jocuri si abia dupa ca Matei si-a ales un joc, majoritatea lor i s-a alaturat cu jocuri identice pentru a-l insoti formand deodata o echipa. Au lucrat impreuna, au construit un oras cu zgaraie nori, au cantat, dansat, au invatat poezioare, au pictat si alte multe asemenea care m-au impresionat si induiosat prin bucuria si daruirea doamnei educatoare D. Georgiana.
    Matei stie despre doamna educatoare ca este o Zâna; o zana care si-a lasat aripile acasa pentru ca altfel toti copii isi vor fi dorit sa zboare. O zana care a incheiat prima zi de gradinita a lui Matei cu un joc –  “Ghici ce fruct ai gustat!” – in care o bagheta magica a ales cine ce fetita ori baietel sa guste de-a baba oarba fructul oferit pentru a-l recunoate. Da, Zana cea buna nu a uitat de pasiunea lui Matei pentru magia lui Goofy si a adaptat un joc specific activitatii prescolare care sa confirme magia noii gradinite; toate acestea pentru un sufletel pe care il vedea intaia oara – Matei!
    Pentru Matei a fost insa si prima zi in care a regretat ca activitatea la gradinita a durat atat de putin (desi trecusera cele patru ore obisnuite), prima zi in care a avut rabdarea si a-si saluta noii colegi la plecare, prima zi in care Matei nu a plecat de la gradinita plangand, dar mai ales prima data cand – desi isi cunoscuse educatorul abia cu patru ore in urma – si-a luat bun ramas printr-o imbratisare. 

    Da, exista si gradinite magice, in care exista timp pentru toti cei douazeci de copii deodata, dar si pentru fiecare in parte (am vazut acestea toate cu ochii mei), in care cele patru ore sunt un nesecat izvor de  motive de bucurie si uimire pentru micuti si unde: prezenta, mersul la sala de baie, spalatul mainilor si rugaciunea catre Ingerasul Pazitor, masa, activitatile conduse de catre educator si joaca libera nestingherita nu este intrerupta de voci ridicate, de corecturi dojenitoare, aspre, ci se fac toate pe indelete, cu ragaz, blandete, constientizand importanta tonului si gestului insotitor, dar mai ales se fac cu iubire, atent, calin si totodata complet. Noua educatoare  a lui Matei transmite iubire prin toti porii si tot timpul am inteles din atitudinea dansei ca este timp pentru toate! Si asa a si fost; am petrecut alaturi de Matei si de ceilalti micuti experientele si activitatile unei intregi saptamani, as spune eu. 
     Am vazut cu ochii mei, am auzit fiecare sunet, am simtit fiecare emotie  a lui Matei si a micutilor lui colegi, am fost patrunsa de vibratia frumosului si bunatatii ca un parfurm care inunda simturile toate pentru a confirma ca exista educatori pentru care copiii sunt fapturile gingase pentru care ta daruiesti de-antregul, sincer, complet. Am simtit cu toata fiinta ca doamna educatoare Georgiana D. este educatorul potrivit pentru Matei, acel educator care ii poate reda lui Matei increderea in el, in cei din jur, in a depune efortul de a fi acolo, prezent alaturi de micutii prieteni  la toate activitatile zilei respective. Iar confirmarea a venit tocmai din comuniunea dintre copii, din tonurile lor incete, grijulii si blande, din compasiunea lor comuna pentru Matei, dar mai ales din acel spirit de comuniune ce exista intre ei; sunt uniti, prezenti trup-si-suflet la cele ce se desfasurau in sala de clasa, erau un tot fara ca doamna sa isiste pentru acestea, ci doar anuntandu-i ce se va petrece curand. Am simtit fiecare clipa folosita ca maximum, exploatata si stoarsa de toata bucuria ce o putea aduce imbogatindu-i pe micuti moral, emotional si invatandu-i, indemnandu-i la cunoastere prin joaca. Atat de simplu si atat de complet! Am simtit ca acolo copiii sporesc de parca zana lor buna le atarna fiecaruia aripioare din raze de soare cu care ii invata mai apoi cum sa zboare!!!
    Pentru mine a fost implinirea unui vis si constientizarea faptului ca exista gradinite potrivite oricarui copil, dar mai ales am realizat (pentru a cata oara?!) ca avand incredere in copil nu putem gresi ca parinti. Gradinita potrivita nevoilor lui Matei este o gradinita magica, unde doamna educatoare este o zana cu aripile lasate pe acasa. O gradinita in care copiii l-au inconjurat compasivi si increzatori, iubindu-l fara a-l cunoaste si invitandu-l la joaca. O gradinita in care micutii si-au tras scaunelele pentru a sta cat mai aproape de noul lor coleg si care au fost curiosi daca Matei va reveni si luni dimineata. Si stiti ce? Matei a spus “Da!”
    Nu stiu inca daca experinta lui Matei si a mea ca parinte a unui boboc-prescolar va folosi cuiva, dar simt cu toata fiinta ca trebuie sa impartasesc din acestea pentru a intari crezul ca gradinita trebuie sa fie potrivita copilului si nu copilul sa se adapteze unei gradinite. Pentru mine atunci cand mi-am auzit copilul rostind “mi-e frica sa merg la gradinita” si am vazut asternuturile ude in miezi de noapte au fost indicatori suficienti ca am asteptat prea mult!
    Adaptarea nu trebuie sa fie grea, adaptarea nu inseamna sa mergi din rau in mai rau, adaptarea inseamna acea perioada in care astepti cu nerabdare sa auzi “mi-e dor de copiii de la gradinita!” Da, gradinitele sunt magice pentru fiecare dintre copii; secretul consta insa in a gasi acea gradinita magica potrivita copilului tau. Noi am gasit-o, dar voi?
by Maria
P.S. Nu ma dojeniti pentru ca nu am impartasit pana acum experienta aceasta, dar niciodata cu expun o problema, pana nu am si solutia ei! (Deh, tipic de scorpion!) 
      

Mama si gradinita

      O serie de  intrebari se aud in ultimele zile pe oriunde mergem: “ati inceput gradinita? cum este? ii place? plange?”… Raspunsurile variaza in functie de situatie, in functie de varsta si firea copilului. La noi raspunsul e simplu: Da, a inceput Dante gradinita, ii place, s-a acomodat repede, a mers trei zile, a plans un pic in prima zi, si mai putin in a doua iar in a treia a intrat ca la el acasa; a primit “cadou” o raceala si acum sta acasa bine mersi. 
      Dar intrebarea pe care nu o aud nicicand rostita este aceea catre mama:”cum te simti acum, cand a inceput copilul gradinita?” De ce nu ne intreaba nimeni si pe noi, mamele,  ce simtim in aceste prime zile? Cate spaime si nesigurante sunt in inima unei mame, cate intrabari fara raspuns se ascund in privirea pierduta a unei mame ce iese pe poarta acelei institutii unde isi lasa puiul cu inima indoita, desi vrea sa fie “tare” pentru copilul ei. 
     In prima zi cand am ajuns acolo m-am trezit ca intr-o tara a piticilor pierduti intr-o lume necunoscuta lor. O fetita plangea spunand ca a disparut mama ei, alta statea retrasa la o masuta suspinand dupa mamaia, un baietel nu intelegea deloc ce cauta el acolo. Am simtit impactul drept  in inima mea de mama care trebuia sa procedeze la fel ca celelalte mamici: – sa se smulga de langa puiul ei si sa il lase acolo, sa faca si el ca ceilalti copii, adica sa planga si sa se intrebe de ce a plecat mama si l-a lasat. 
Dante si mama

      Am incercat sa prelungesc acel moment cat am putut de mult. M-am invartit pe acolo prin clasa piticilor pret de o ora si jumatate, am ingenunchiat alaturi de ei pe covor printre jucariile care nu le spuneau nimic, care nu ii chema pe nici unul. Am incercat sa ignor apostrofarile doamnelor care imi spuneau sa nu prelungesc momentul mai mult decat trebuie, ca nu am voie sa stau acolo prea mult. Desi am vazut ca Dante se acomodase deja cu copiii, incepuse sa priveasca cu interes ce era in jurul lui, picioarele parca nu vroiau sa ma poarte spre iesire. 

      Cand in sfarsit am reusit sa imi fac curaj sa plec, am plecat pe strazi haihui, cu inima ramasa tot acolo, in lumea celor mici. Zeci de intrebari se ingramadeau in capul meu: daca ii este sete, va sti el sa ceara apa? El vorbeste incet, nu tipa ca ceilalti, va sti sa se faca auzit? Daca ii va fi foame? Ce face el pana la pranz? Imi vedeam copilul atat de mic si neajutorat, am uitat de toata increderea pe care am sadit-o in el, am uitat ca stie sa ceara si sa manance singur, ca instinctul il va face sa stie ce are de facut. Stiam doar ca eu nu sunt acolo, langa el, sa ii sar in ajutor. 
Mama

     Nimeni si nimic nu te pregateste pentru aceste momente. Stiam ca va incepe gradinita si atat. Stiam ca poate va plange, poate ii va fi greu si atat. Stiam ca unele mame plang cand pleaca de acolo. Dar ce voi simti eu nu mi-a spus nimeni. Avalansa de sentimente care te coplesesc ca mama este atat de complexa incat ii e greu cuiva sa iti spuna despre ea. Trebuie sa o simti. Daca nu as fi avut-o pe alaturi pe Maria, in aceeasi situatie, as fi crezut ca totul este exagerare din partea mea. Desi sunt o fire puternnica, ce nu ma induiosez usor, care stiu sa fac fata situatiilor “sentimentale” fara sa se vada, de data asta m-am simtit neputincioasa. 

tata

     M-am simtit in unele clipe cruda, mi-am vazut copilul prea mic pentru a-l arunca in sistem, intr-un ciclu ce incepe acum si se termina hat… peste multi multi ani. Nu am reusit sa facem nimic in acele prime zile, ne-am simtit ca doua femei avand doua maini stangi (ca sa nu zic picioare)… si cele mai simple operatii au devenit complicate.

    Desi i-am spus lui Dante ca mersul la gradinita va fi ca si mersul nostru la serviciu, ca acolo va fi serviciul lui, am simtit ca asta nu il convinge in totalitate. Copiii au nevoie de un reper uman, sa simta ca acolo unde merg ii asteapta un suflet doar pentru ei. Asa mi-a venit ideea sa ii spun ca doamna educatoare este ca si o mamica pentru ei care ii iubeste pe toti si are grija de toti copiii de acolo. A stat cateva clipe si s-a gandit apoi a spus ca Da, stie acest lucru. De unde am dedus ca si doamna le spusese asta, iar faptul ca i-am spus si eu a intarit spusa dansei. A repetat pe drum ca doamna este ca o mamica iar cand a intrat in clasa era deja un copil bucuros de intalnirea cu cineva drag. 
      M-am felicitat ca am avut o idee atat de buna si ca astfel copilul meu a ramas la gradinita cu bucurie si fara sa mai verse o lacrima. Dar numai eu stiu ce a fost in inima mea stiind ca altcineva va fi tinta afectiunii lui, o alta “mamica” il va invata lucruri noi si ii va alina poate o lacrima de moment ivita dintr-un conflict cu alt copil. Sunt trairi egoiste, stiu, carora nu le dau frau liber, pe care nu le scot la iveala in fata copilului. Dar oare nu toate mamicile simtim la fel? Oare nu ramane inima tuturor mamicilor plutind acolo in preajma copilului, dorindu-ne sa avem o putere si sa vedem tot ce se intampla in clasa atunci cand nu suntem noi acolo? 
     Stiu ca asa trebuie sa fie, stiu ca puiul meu a crescut (dar oare a crescut de ajuns? nu are inca nici 3 anisori) si ca intrarea la gradinita ii va fi benefica in conditiile in care eu nu voi sta acasa sa ma ocup de el zi de zi, iar mersul la bunici nu este o solutie pe termen lung pentru educatia lui. Dar tot mi se pare prea devreme din punct de vedere sufletesc. 
Dante – la baie

      Deocamdata am avut satisfacita sa ii vad lucrarile rezultate din activitatile zilnice, afisate la panou alaturi de ale celorlalti copii, ma bucur sa il aud ca vorbeste cu drag despre copiii de acolo, ca imi povesteste bucuros ce s-a intamplat, ma bucur sa aud din gurita lui repetand cantecelele sau recunoscandu-le pe cele deja invatate cu mine ca fiind cantate si la gradinita, alaturi de copii. Sunt sigura ca vor veni si satisfactiile mai mari cu timpul , asa cum probabil vor veni si micile neplaceri. Stiu ca acesta este crusul firesc al vietii. Si mai stiu ca acesta este doar inceputul unei noi etape, trecerea de la relatia mama-bebe la aceea de mama-copil pentru a ne pregati sa trecem cu bine peste cea mai dificila etapa, piatra de incercare a vietii, relatia mama-adolescent. Cred cu tarie ca baza succesului acelei etape se cladeste acum, odata cu mersul la gradinita.
                                        by vavaly 

Povestile copilariei

     Raspundem cu drag invitatiei scrise a Agathei:

    Se spune ca, atunci cand ai copil, incepi sa vezi lumea cu alti ochi. Incepi sa privesti ceea ce te inconjoara prin ochii uimiti si plini de curiozitate ai copilului tau, creste in tine dorinta de a-i putea asterne lumea intreaga la picioare, incerci sa aduni intreaga cunoastere a lumii sub forma de: cantec, poezie, poveste pentru ca puiul tau sa se afle intr-o lume familiara, cunoscuta. 

     Dar mai creste o dorinta puternica, de neoprit: aceea de a il proteja, de a il apara de toate relele lumii, de toata rautatea omeneasca voita sau nevoita. Atat cat este posibil reusim sa o facem: limitam accesul la televizor, selectam prietenii copilului si anturajul familiei, avem grija prin ce locuri mergem si ce anume vede copilul. Incercam sa ii dam raspunsuri cat mai romantate la intrebari ivite din aspectele firesti ale vietii. Dar facem noi bine oare? Nu cumva ne straduim prea mult la acest capitol? Nu cumva de multe ori punem in capusorul lor mic ideile noastre preconcepute de adulti trecuti prin viata? 
     Desi locuim intr-un mediu urban, Dante si Matei au sansa – pe care noi (eu si Maria) nu am avut-o in copilarie – de a avea contact si cu viata plina de pitoresc a satului romanesc, acolo unde oamenii sunt mult mai aproape de ceea ce este firesc si natural, acolo unde oamenii accepta ciclul firesc de nastere-viata-moarte. Invatarea acestui concept incepe in primul rand cu observarea animalelor din gospodarie. Am trecut prin aceasta experienta si cu copilul meu, Dante, care a acceptat ca pe un lucru firesc faptul ca o gaina devine carnita, ca aceasta provine din curtea bunicii si nu vine ambalata de undeva, dintr-un supermarket. La fel s-a intamplat si cu un alt animal sacrificat: a intrat in bucatarie si pana sa ii distrag eu atentia, el a spus cu cel mai firesc aer: “Mama uite, ca dinozaurul…”, in mintea lui imediat a facut asocierea cu ceva cunoscut, cu o imagine familiara si confortabila. 
    De multe ori imi spun ca mintea copiilor este atat de pura incat pana si concepte ca rau sau urat au sensuri mult mai frumoase si firesti decat le dam noi. Imi amintesc si acum cand a descoperit Dante prima data notiunea de “urat”: a gasit o papusica ce reprezenta un soi de vampir, sau vrajitoare. Era neagra, cu dinti mari, par valvoi, o aparitie nu tocmai placuta privirii. I-am vazut ochisorii intrigati, manutele sovaitoare daca sa o atinga sau nu. Atunci i-am spus ca este urata…. asa a gandit mintea mea de adult. El a repetat cuvantul toata seara ( utat – pe atunci nu vorbea bine inca). Incerca parca sa isi intipareasca in mintea imaginea asociata cu acel cuvant. De atunci pentru ceva vreme cam tot ce era negru devenise urat in mintea lui. Cumva i-am creat un stereotip al cuvantului. Cu timpul, incepand sa deseneze sau sa picteze, nu a mai asociat culoarea neagra cu acel cuvant, dimpotriva este un mijloc foarte bun de exprimare a starilor lui prin desene sau picturi. Acum cand scriu, realizez ca de multa vreme copilul meu nu a mai spus despre ceva anume ca este urat. Probabil ca altcineva, cu timpul, va sadi iarasi in mintea lui aceasta notiune, pana cand va putea singur sa discearna si sa faca diferenta intre cele doua notiuni: frumos – urat. 
    Chiar asa stand lucrurile, nu ma simt confortabil sa pun in fata si in mintea copilului meu povestile clasice ale literaturii noastre si ale literaturii universale pe care mintea mea de adult le percepe ca fiind violente (cu o violenta gratuita), cinice, cu umor negru. 
    Din copilaria mea eu imi reamintesc, alaturi de Dante, de carti cu poze frumoase, cu castele si printese, cu povesti cu final minunat, cu personaje amuzante care gandeau asa cum gandeam eu la acea varsta. Imi amintesc de frumoasele poezii ale literaturii noastre, astazi atat de putin amintite sau publicate din pacate. Poate ca pe atunci oferta  de carti pentru copii nu era atat de generoasa ca astazi, dar tocmai pentru ca azi avem de unde alege, cred ca putem evita acele povesti pe care pur si simplu  instinctul nostru de parinte nu le accepta. De ce nu pot alege intre “Capra cu trei iezi” si minunatele povestioare din cartea “Povesti intr-un minut” cu desene ilustrative si pe intelesul copilului? Cine zice ca trebuie sa cunoasca versiunea clasica a povestii cu “Scufita rosie” si nu pe cea cu final amuzant din cartea “Povesti in cinci minute”? Acolo, bunica se ascunde in dulap, lupul este fugarit si pleaca spunand : “Au! au! coada mea…” (asta e inventia mea care pe Dante il amuza foarte tare) – astfel incat aceasta poveste este printre preferatele lui.  O alternativa la fel de frumoasa si bine venita sunt si povestile Claudiei, pline de invataminte si de personaje usor de indragit de catre copii. Eu ma simt norocoasa ca le-am descoperit pe blogul Povestile Lizei.
    Exista acum pe piata povesti despre flori, despre gaze, despre orice altceva. Asa cum exista manuale alternative, la fel exista si povesti alternative. Poate ca aceasta este frumusetea faptului de a fi parinte in vremurile acestea, in prezentul atat de complex in informatii, libertatea de a alege, alternative de a-ti creste copilul. Atasamentul parental nu inseamna doar contactul indelungat si cat mai apropiat cu copilul – privit prin prisma alaptarii naturale la san – de exemplu, ci si constientizarea mediului in care copilul se dezvolta, fie el informational, emotional, educational, cultural etc.
    Maniera in care alegem sa ne crestem copiii  – si implicit maniera in care aleg sa-l cresc eu pe Matei – nu se opreste la deciziile privind hrana si toate celelalte aspecte care tin de sanatatea fizica a copilului, ci si de posibilitatea de a-i dezvolta inteligenta emotionala, de a-i spori increderea, curajul, optimismul etc. De la sanatatea, protectia si cresterea copilului la educatie e doar un pas, practic educatia micutilor include: ingrijirea, nutritia, mediul, invatarea, dezvoltarea si sprijinul direct si indirect oferite prichindeilor nostri. 
    Educatia timpurie a copilului presupune si selectarea evenimentelor, informatiilor la care micutul are acces in sensul de a-l expune experientelor favorabile unei dezvoltari intelectuale, emotionale si fizice, armonioase care sa ofere micutului posibilitatea de a-si exercita dreptul natural la cunoastere si educatie prin joaca, la acestea un rol important avand socializarea si achizitiile culturale. Educatia nu mai este de mult un mijloc de etichetare si sanctiune, ci ofera o viziune umanista, holistica, pozitiva jocului si invatarii. 
    Credem amandoua ca inca din copilaria mica (0-8 ani) copiii au nevoie de sprijin pentru dezvoltarea abilitatilor fizice, intelectuale, emotionale si sociale. Este cunoscut ca micutii invata predominant facand (learning by doing), dar si prin observare si ascultare, astfel ca gasim ca este prima datorie a noastra sa oferim micutilor nostri obiecte, experiente, ocazii intr-un mediu sigur si stimulativ. Aici credem noi ca este important pentru copiii nostri sa selectam un mediu cat mai imbogatit pentru micuti, dar mai ales gasim ca este vital in a constientiza ca micutii se nasc cu abilitati fizice, sociale si psihologice care le permit sa comunice, sa invete si sa se dezvolte, facand astfel ca anii timpurii ai copilariei lor sa fie vitali pentru inteligenta, personalitatea, comportamentul lor social, astfel ca nu pregetam nici un gest in a preintampina motivele de suferinta emotionala inutila si, chiar daca acestea fac parte din viata, credem ca firescul lucrurilor care ii inconjoara pe prichindeii nostri poate fi explicat, asumat si “digerat” daca avem puterea si imaginatia de a recrea frumosul si utilul din toate intamplarile vietii.
      Copiii sunt mult mai impresionati, credem noi, de sentimentele pe care le percep dincolo de cuvinte, de trairile pe care uneori “le imprumuta” de la noi, adultii. Nu poti mima fericirea citind amaraciunea Caprei din povestea lui Creanga, dar poti refuza sa citesti pasaje care pot nascoci idei tulburatoare pentru mintea inocenta a micutilor nostri. Citindu-le, fara sa vrem, punem in intonatia noastra acel dramatism cand vorbim despre: sange, moarte, despartire, dezamagire si alte lucruri impresionante. Si Dante si Matei au fost impresionati atunci cand au vizionat filmul Bolt, de scena in care Penny, fetita, plangea pentru ca a realizat ca i s-a oferit un alt catel decat dragul ei Bolt. 
      Matei a fost impresionat cand Thomas a rasturnat cofragele de ou, sau cand Luna de pe cer se ascunsese intre nori. In mintea lor sunt atat de multe lucruri pe care nu le pot controla, sunt atat de multe zbateri si atat de multe intrebari, incat ni se pare inutil si crud sa ii impovaram suplimentar cu informatii nefolositoare, cu imagini nefiresti si nefamiliare. Poate ca, acum 50 de ani, acele povesti erau percepute de catre copii ca pe ceva firesc, vorbeau despre ceva ce se intampla frecvent: lupul care manca oile sau caprele, nora care isi batea soacra sau sotul care-si batea nevasta. In ziua de azi astfel de lucruri, in familiile normale, nu se mai intampla, nu mai sunt firesti. Copiii nostri au acces la o imensitate de alte informatii mult mai utile si mai necesare vietii de zi cu zi, care sa-i ajute sa devina realisti, practici, implicati si de nadejde. Nici una din noi nu negam valoarea literara si imensa mostenire a literaturii romane imbogatita de fabule, dar refuzam sa traim intr-un prezent al “ochi pentru ochi si dinte pentru dinte”, ci preferam sa deschidem ochii copiilor nostri asupra unei lumi compasive, tolerante, dar neindiferente, ci creatoare de frumos, de inalt, pozitiv si bun. 
     Tot ceea ce am scris aici se refera in primul rand la varsta mica a copiilor, la primii ani de viata, atunci cand doar notiunea de familie si de casa trebuie sa primeze in mintea unui copil pentru a-i crea acel sentiment de siguranta si de incredere in sine, pentru a cladi baza solida a viitorului adolescent si adult. Nu suntem de acord cu teoria, des intalnita, ca trebuie sa cunoasca toate aspectele vietii, fie ele urate sau frumoase. Credem ca este timp pentru toate, ca acel timp va veni, atunci cand copilul va fi pregatit psihic si va avea puterea sa inteleaga, sa discearna. Nu credem ca ii protejam de dezamagiri, daca ii punem in fata imaginilor cu: sange, cu sabii si pusti, cu persoanaje care explodeaza. Practic atat Matei cat si Dante  nu au primit inca nici pana la aceasta varsta (2,10 ani) o arma de jucarie. Dimpotriva, un copil care creste intr-un mediu prietenos, caruia nu ii este ingradita libertatea de exprimare, care capata incredere in propriile forte, isi va forma o personalitate puternica ce va fi in stare sa gaseasca solutii, sa accepte infrangeri si sa mearga mai departe mai hotarat, luptand cu mijloace cinstite si nu cu violenta, minciuna, santaj. 
     Este lumea in care traim violenta, rea ori cinica? Ne dorim o lume mai buna, mai linistita, in care fiecare om sa fie respectat si acceptat? Oare de ce sa nu incepem sa contribuim la aceasta schimbare cu aceasta generatie de copii? Ori cu noi insine inca de pe acum?! Oare nu sta in puterea noastra sa facem acest lucru? Cine ne obliga sa adoptam vechile obiceiuri si sa le perpetuam? Asa cum in alimentatie, in educatie, in sanatate, ceea ce a fost bun odata, acum nu mai este sau trebuie reinventat/inovat, asa credem ca s-a intamplat si in Lumea povestilor. Poate ca si acolo, pe taramul fermecat al basmelor, s-au petrecut  schimbari importante si este de datoria noastra sa le scoatem la lumina. Frumusetea basmelor cu cosanzene si feti-frumosi, frumusetea prezentului nostru nu sunt doar creatii divine, ci si creatiile unor generatii care au continuat sa se adapteze mediilor lor, asadar de ce nu am avea curajul sa scriem noi basmele copiilor nostri si de ce nu am incerca sa le desenam viitorul in toate culorile bucuriei si in cele mai frumoase culori ale fragedei copilarii?
    Despre toate astea si altele la fel a mai scris Maria atat de frumos si impresionant cu 9 luni in urma, in articolul Salvati piticul, articol ce ar trebui sa devina, dupa parerea noastra, un manifest al educatiei timpurii a copiilor nostri. Sunteti invitatele noastre in a transforma acest articol intr-o leapsa, astfel ca nu va ramane de facut sa ne dati de stire despre povestile copilariilor voastre si/sau despre povestile copiilor vostri.
by vavaly & Maria