De ce, de ce, de ce…

     Copilaria este o varsta definita prin cunoastere si descoperire, prin    joc si experimentare. Este, poate, cea mai fascinanta varsta prin explorarile pe care le face micul individ in incercarea lui de a descoperi lumea, de a imbina ceea ce stie intuitiv cu ceea ce afla zi de zi de la cei din jur.

Pana nu demult Dante nu punea intrebari sub forma “de ce”, el intotdeauna constata, le lua pe toate ca fiind firesti si bine cunoscute de catre el. Iata, insa, ca ne-a venit si noua randuri sa facem fata avalansei de intrebari ce insotesc aceasta varsta atat de frumoasa a copilului nostru.

Intrebarile lui sunt pentru noi un indiciu a ceea ce il preocupa de fapt pe el, al framantarilor ce nu ii dau pace in ceea ce priveste viata si felul in care este alcatuita lumea sau chiar oamenii.

Totul a inceput cu una dintre cele mai profunde intrebari filozofice ale omenirii:

- Mama, de ce trebuie sa existam noi?

A venit apoi completarea:

- De ce trebuie sa existe oameni pe Pamant?

De aici a inceput o adevarata discutie savanta, condusa de catre el, o calatorie spre stele si planete, intr-o alta lume in care el spune ca totul este mult mai frumos decat pe Pamant. Unde o fi acea lume oare?

- Mama, de ce oamenii trebuie sa aiba doua picioare? … apoi incepe o insurire a altor parti anatomice.

Ce ma uimeste pe mine insa este faptul ca de fiecare data completeaza astfel:

- Eu nu vreau sa am doua picioare…eu vreau mai multe picioare…

- Eu nu vreau sa locuiesc pe Pamant, eu vreau sa locuiesc in spatiu, nu pe o planeta.

Vine apoi randul lucrurilor pamantesti, ce ne inconjoara:

- Mama, de ce trebuie sa aiba oamenii magazine? Eu nu vreau sa fie magazine.

- Mama, de ce trebuie sa aiba oamenii televizoare? Eu nu vreau sa fie televizoare.

- De ce s-au inventat desenele animate? Cu desenele animate insa se impaca, pe astea nu le vrea inexistente :).

- Mama, de ce trebuie sa mancam noi?

      Probabil ca negarile lui, incercarile lui de neacceptare a realitatii, fac parte tocmai din acest proces de cunoastere si integrare in mediul in care se dezvolta si creste, din straduinta de a se autoconvinge ca asa stau lucrurile si ca trebuie sa le accepte astfel.

      Si astfel, zi dupa zi, avalansa de intrebari vine peste noi punandu-ne in fata uneia din cele mai frumoase provocari careia trebuie sa ii facem fata cu onoare si zambetul pe buze, chiar daca uneori intrebarile ne incuie si ne fac sa ne punem si noi, la randul nostru, alte intrebari.

     Aseara, in timp ce ii spuneam basmul Cenusaresei, copilul cade pe ganduri si vine cu intrebarea:

- De la ce picior si-a pierdut Cenusareasa pantoful? De la dreptul, sau de la stangul?

      Voi stiti raspunsul la aceasta intrebare? este specificat pe undeva care este piciorul cu pricina? :)

Nu e asa ca este minunata varsta de 3-4 ani?

Potirul magic – fericirea

 ” Dante cu mama si cu tata la plimbare. Totul e alb in aceasta iarna generoasa prin zapada daruita. Ne tinem toti trei de mana. Deodata Dante se desprinde din mainile noastre si in hohote de ras se intinde pur si simplu pe jos in zapada (care-i cam batatorita de picioarele trecatorilor, dar ce conteaza…). Rade si da din manute si picioruse, priveste incantat cerul  si transmite bucuria si fericirea simpla  cu toata fiinta lui. Toti trecatorii se opresc macar pentru o clipa si zambesc, sau rad , dupa cum le e starea de spirit. Iar noi ne simtim cu inima zburand pentru minunea care ni se intampla.
       De cate ori nu am simtit oare si noi acest imbold de a ne bucura de o anumita clipa si a o face memorabila?  De ce ne oprim sa ne exprimam uneori euforia unui moment si il lasam sa treaca pe langa noi? Copiii au acest dar de a ne face sa ne reamintim ce frumoasa e clipa….”
       De cand am scris aceste randuri au mai trecut anotimpuri peste noi. Toate m-au invatat sa ma bucur de fiecare zi in care pot spune ca sunt fericita, de fiecare zi in care copilul imi zambeste curat si sincer spunandu-mi “te iubesc, mami”.
       Da, fericirea e ca un potir in care cei dragi adauga picaturi zi dupa zi, anotimp dupa anotimp. Depinde de noi sa pretuim acel potir si continunul lui ca pe cele mai pretioase comori ce le avem pe Pamant.
       Fericirea e si in noi, in micile placeri vinovate sau nu, in rasfatul unei dimineti aromate cu fructe si cafea, in mirosul unui sapun favorit, in savoarea celui mai minunat fel de mancare ce ai reusit vreodata sa il gatesti pentru tine sau ai tai.
        Pentru mine fericirea inseamna sa redescoper joaca si jocul alaturi de cel mic, sa redescopar sotronul, umblatul descult prin roua ierbii, sa mirosim impreuna si cele mai umile flori, sa privesc minunea zborului unui fluture ce abia atinge aerul.
        Eu cred ca fericirea nu scade sau sporeste, doar se imbogateste cu noi si noi trairi, se maturizeaza, asa cum se intampla si cu iubirea. De fapt, cele doua sunt surori bune menite impreuna sa ne faca a intelege ca lumea e frumoasa, ca oamenii sunt frumosi si buni, chiar si atunci cand ni se arata altfel sau cand ochii nostri vor sa ii vada altfel.
         Lumea nu e perfecta iar noi ar trebui  sa o pretuim asa cum este… asta cred ca e adevarata fericire: sa inveti sa iubesti imperfectiunea lumii, sa o accepti si sa inveti sa traiesti cu ea.
                 Recunosc ca ma fac vinovata de a nu fi atat de euforica in a-mi exprima fericirea si sentimentele pe cat de mult mi-as dori, dar exersez in fiecare zi acest lucru, putin cate putin.
…………………..
Gandurile de mai sus au venit inspirate de tema propusa de Irealia pe BlogPower.
  Au mai scris despre asta urmatorii:
                                    by vavaly

Incredere reciproca

       Nu uit nici o clipa ca scopul acestui blog a fost si este acela de a scrie despre momente importante din viata copilului meu, din viata mea ca parinte, din experientele noastre acumulate impreuna si transformate in amintiri de neuitat.

       Asa cum primul pas, prima bicicleta, prima serbare sunt evenimente importante in viata oricarui copil si a mamei ce se bucura de ele, la fel este si prima balaceala serioasa in apa a unui copil ce refuza constant sa faca cunostinta cu apele mari si cu plajele.

        Prima noastra iesire la mare a fost cand Dante avea 9 luni. Cand toti copiii in jurul nostru erau superincantati de intinderea apei, de valuri si de nisip, de ocazia de a sta dezbracati in briza marii ce le mangaia micile trupuri, copilul meu a plans hotarat din momentul cand l-am dezbracat. Desi nu l-am bagat in marea cea mare ci am preferat o mica piscina gonflabila, nu s-a aratat incantat nici o clipa nici acolo. Ca o proaspata mamica, necunoscatoare inca a propriului copil atat de bine incat sa inteleg plansul lui, m-am simtit destul de frustrata si neputincioasa in fata acestei stari de fapt. Am decis totusi sa il las in pace si sa nu il oblig sa faca ceva ce nu ii era pe plac.

         Vara urmatoare ne-a gasit mai mari si mai intelepti. Am pornit cu avant si sperante noi catre plaja autohtona, de la noi din localitate, cu nisip mai putin fin si cu apa sarata dar sigura pentru copiii mici. Reactia lui Dante? Aceeasi ca si cu un an in urma, doar ca de aceasta data se putea face inteles iar noi il cunosteam ceva mai bine. Nu s-a lasat dezbracat, nici macar descaltat de sandalute, nu a vrut sa ma apropii de el mirosind a namol sanatos si negru, nu i-au placut nici oamenii care stateau la soare acoperiti in intregime cu acel namol.

        Cam astfel au fost zilele noastre de plaja sau iesit la iarba verde. Dante a refuzat categoric sa se dezbrace, nici macar tricoul nu l-a dat jos. Chiar si acum, la 3 ani si ceva, a avut aceeasi reactie de respingere a tentativelor noastre de a-l expune un pic la soare in luna mai, cand soarele nu era chiar atat de puternic. Este de inteles ca am avut parte de fel de fel de comentarii si sfaturi, indrumari de a-i da hainele jos cu forta, tentative esuate de santaj. Noi, ca parinti, ne-am relaxat si am inteles ca copilul va face plaja atunci cand va dori, chiar de ar fi sa se intample abia in adolescenta sau cand se va insura. Cat despre a intra in apa, nici nu ne-am mai pus problema. O singura data, anul trecut a intrat in apa, luat in brate de catre o prietena de a mea, o a doua mama pentru el de altfel. Intai a intrat imbracat dar apoi a inceput sa se ude cate putin si s a dezbracat dar nu pentru multa vreme.

        Da, lui Dante ii ia cel putin 3 ore sa se obisnuiasca cu un mediu pe care nu il cunoaste sau nu il agreeaza, cum este cel al plajei si al apei.

      Anul acesta am luat-o de la capat cu mersul la plaja cu copilul imbracat, ne-am inarmat cu rabdare si ridicat din umeri pentru comentariile de pe margine si nu ne-am mai facut nici un fel de iluzie.

      Dar, surpriza!!! Dupa ce m-a vazut pe mine balacindu-ma cu bucurie in apa, dupa ce a spus tuturor ca el a facut baie si s-a dat cu noroi cand a fost mare (amintiri dintr-o alta viata probabil), dupa ce a spus ca nu ii place apa pentru ca are oameni murdari in ea (este totusi Lacul Sarat unde oamenii vin special pentru namol si tratament), a cerut deodata sa il dezbrac ca vrea si el in apa.

        Am fost cat se poate de sceptica dar l-am ajutat sa se dezbrace, i-am pus colacelul pe care l-a plimbat doua veri la rand prin oras , si am intrat timizi in apa. Curiozitatea celor de pe margine era la fel de mare ca si a mea.

      De aceasta data insa copilul a fost decis sa mearga pana la capat. Chiar daca un pic nesigur la inceput, chiar daca s-a agatat de mine cu toata puterea si increderea (noroc ca e apa mica, altfel mama e la fel de neinotatoare ca si un topor), bucuria de a-si simti trupusorul mic plutind, senzatia aceea de libertate si relaxare l-a cuprins si l-a cucerit. Am fost langa el, i-am vorbit tot timpul, nu l-am fortat, nu l-am impins, i-am dat toata increderea pe care am putut , i-am dat curaj si l-am indrumat cat am putut de bine. In mai putin de jumatate de ora copilul meu cel temator de apa si plaja s-a relaxat si s-a desprins de mine spunand ca vrea singur, ca poate si el. A inceput sa se intoarca, sa se bucure cu adevarat. Si-a facut chiar si doi prieteni, doi copii ce l-au incurajat si s-au jucat cu el.

        Mi-a crescut inima, mi-a zburat sufletul, m-au trecut fiorii reusitei si ai sperantei, m-am simtit mandra si binecuvantata cu o minune ce creste alaturi de mine zi de zi. Am inteles, inca o data, cat de important este sa sadesti incredere in mintea lui mica si neformata, cat de important este sa ai incredere in deciziile si simtirile propriului copil, cat de important este sa il cunosti si sa il respecti. Ma felicit ca nu am tinut cont de nici un sfat si nici un comentariu venit de la cei de pe margine, ma felicit ca nu l-am obligat si nu l-am fortat sa faca ceva pentru care nu era pregatit. Asa este Dante, pana cand nu este sigur ca va face foarte bine nu va face deloc.

         Sunt sigura ca numai rabdarea si increderea noastra, ca parinti, au dus la acest rezultat fericit. Seara, cand am rememorat aventura zilei, a spus ca i-a placut sa inoate desi s-a murdarit , dar numai putin (el, care nu suporta sa fie murdar nici macar de banana sau ciocolata).

       Imi doresc ca aceste randuri sa fie ca o incurajare pentru parintii ai caror copii refuza constant sa faca ceva ce lor li se pare ca e vital. Aveti incredere in ei, dati-le tot creditul de care au nevoie, tot sprijinul si toata incurajarea. In timp, toate acestea vor da rezultate mult mai bune decat umilirea, santajul, fortarea, frica. Respectati-i, asa cum si ei va respecta, si veti avea unul din cei mai grozavi prieteni in persoana propriului copil. 

         Asadar consemnez: la 3 ani si 8 luni Dante a intrat prima data in apa si a inotat cu colacel, curajos si fericit ca un mic delfin. La mai mare puiul meu!!

                                                                             Cu toata mandria, mama!

                                                                                                        by vavaly

Tara jucariilor

      Acum aproape doi ani Maria a venit cu ideea de a-si implini un vis, acela de a scrie. Pentru ca mediul online ne oferea aceasta noua posibilitate, de a inlocui foaia de scris si creionul cu tastatura calculatorului si ecranul monitorului, am decis impreuna ca avem multe de spus in ceea ce priveste trairile noastre de proaspete mamici, de viitoare mamici cu experienta. Astfel a luat fiinta blogul Copiisimame, un loc in care ne regasim cu bucurie, cu mandrie si cu prietenie.

    Nu ne-am gandit, atunci cand am infiintat blogul, ca vocea mamelor va incepe sa fie auzita din ce in ce mai des, ca tot mai multe mamici vor prinde curaj sa isi spuna punctele de vedere in ceea ce priveste cresterea si educatia copiilor lor. Daca la inceput timid fiecare mamica (sau tatic) isi spunea punctul de vedere, isi dregea vocea in acest mediu online, in timp lucrurile au luat amploare, vocile au inceput sa se auda din ce in ce mai bine. Tot mai multe mamici au inceput sa isi spuna parerea, parerile au inceput sa fie luate in considerare, energiile s-au canalizat in directiile dorite. Astfel, din initiativa unor oameni inimosi care au inteles ca si noi, mamicile, care scriem despre scutece, alaptat, hranit dar si despre joaca, jucarii, carti, educatia viitoarei generatii, avem un cuvant greu de spus in bunul mers al societatii, a luat nastere un eveniment numit Social Media for Parents. A fost un eveniment ce a adus aproape oameni cunoscuti in blogosfera parinteasca, oameni care au avut initiative, care au organizat campanii importante, caritabile si nu numai.

    Mi-am luat ragaz de cateva ore pentru a viziona online evenimentul, pe care il puteti vedea si voi aici. Am urmarit cu interes vorbitorii, am descoperit chipurile din spatele scrisului si am inteles ca da, si noi parintii putem deveni o forta, o voce ce poate fi auzita si care poate schimba mersul lucrurilor pentru ca ne pasa de copiii nostri , de ceea ce se va intampla cu ei.

     Nu stiu voua, dar mie acest eveniment parca mi-a dat un nou impuls, un avant nou de a scrie, de a povesti. Si despre ce poate  scrie o mama, despre ce povestim noi parintii decat despre joaca, despre ce jocuri noi am mai descoperit, despre ce pozne mai fac copiii nostri, despre ceea ce ne framanta in educatia  lor.

      Da, o jucarie este o poveste, un joc nou este o lume in sine pentru copil. Orice noua achizitie inseamna o noua provocare in ochii micutului ce descopera mediul prin intermediul culorii, al materialelor diverse, al sunetelor fel de fel. Un puzzle nu este doar un puzzle, este o misiune de indeplinit, presupune rabdare si concentrare, presupune joaca in echipa, presupune bucuria lucrului dus pana la capat, a unei misiuni indeplinite. Asta am invatat eu de la copilul meu privind jucariile din jurul nostru cu alti ochi.

     Si pentru ca toate aceste jucarii, pana sa ajunga la copiii nostri, trebuie sa fie create, depozitate, prezentate, exista si tari ale jucariilor. Fiecare tara are un nume, fiecare tara are o populatie de jucarii diversa. Una din aceste tari minunate a jocurilor si jucariilor este si Noriel. Un nume atat de frumos si de placut auzului celor mici, un nume ce te duce cu gandul  la un taram de basm in care totul are menirea sa te provoace la joaca si creatie. Pentru ca da, in aceasta tara a  jucariilor  imaginatia este fara limita, creatia este la ea acasa cu ajutorul plastilinei, a minunatelor Crayola ce dau culoare desenelor, ce pun umbre si pete acolo unde copilul isi doreste.

      Oamenii mari de la Noriel afla ce personaje indragesc micutii din ziua de azi si incearca sa aduca figurile familiare pe obiectele de scoala ale micutilor invatacei pentru ca orele sa fie impartite cu ele, pentru ca povara ghiozdanului sa para mai usoara impartita cu Spirdeman, pentru ca creioanele sa stea frumos aliniate in penarul de care are grija printesa indragita a fetitei.

      Lumea copiilor nostri este o lume plina de culoare, populata de personaje ale basmelor moderne, o lume in care zambetul si voia buna sunt la ele acasa.

      Sigur ca in toate e bine sa existe o masura, ca numarul de jucarii ce intra in viata copilului trebuie sa fie atat de mare cat poate mintea lui sa cuprinda, sa inteleaga si sa asimileze. Fiecare jucarie pe care copilul o doreste, o simte si o indrageste este o experienta castigata, o experienta acumulata, are o poveste a ei proprie. Jucariile plecate din tara lor, din tara jucariilor, de acolo unde au fost create, isi doresc sa ajunga intr-o lume in care sa fie iubite si dorite, in lumea copilului ce si le-a dorit.

       Voi cum vedeti aceasta lume a jucariilor si a jocurilor?  Sunt jucariile o achizitie utila in viata copilului? Reprezinta jocurile o investitie pe termen lung sau doar ceva temporar? Sunt jucariile de calitate o necesitate in educatia copiilor?

       Iata cateva intrebari pe care si le pune orice parinte, orice varsta ar avea copilul.

       Va astept la dezbateri privind jocurile si eroii preferati ai copiilor vostri!

                                                                                                                    by vavaly

Copii, copilarie, bucurie, joaca, zambete – 1 Iunie

   A fi copil inseamna a te bucura de tot ce te inconjoara. A fi copil inseamna a gasi bucuria in lucrurile mici, in intamplarile de zi cu zi, inseamna sa aduni amintiri minunate, sa ai o lume a ta in care totul e fantastic, in care imaginatia si joaca sa se impleteasca netulburate.

    Copiii ar trebui sarbatoriti in fiecare zi, zambetele lor sa primeasca rasplata zambetelor noastre, nazbatiile lor sa ni se para minunate.

   Privindu-l pe Dante zilele trecute cu cata fericire s-a bucurat de ploaie, de apa multa curgand pe strazi, m-am adus aminte de copilaria noastra, cand  toti copiii din cartier ieseam sa ne balacim in baltile formate de ploile calde ale verii. Era o fericire simpla, sincera si deplina. La fel a facut si Dante, ignorand umbrela si cantand in ploaie, spunand tuturor ca ii place ploaia si neratand nici un ochi de apa. Chiar daca am ajuns acasa uzi ca niste pestisori am fost fericita de acele clipe de bucurie curata petrecute alaturi de copilul meu si m-am simtit parca din nou copil.

 O zi minunata de 1 iunie, joaca si veselia sa va insoteasca dragi parinti si copii! Dincolo de toate darurile din lume iubirea este darul cel mai de pret. 

Perlute de vacanta

Recuperam din activitatile pentru gradinita – din zilele in care Matei a lipsit fiind racit – si parcurgem cateva fise de lucru.

Fisa nr. 1. Incercuieste personajul negativ (rau) din povestea Ursul pacalit de vulpe.

Eu: Matei, incercuieste parsonajul negativ -adica rau – din poveste.

Matei: De ce?

Eu: … :)

Fisa nr. 2. Deseneaza atatea buline cate personaje sunt in povestea Scufita rosie.

Matei desenand buline denumeste personajele. La un moment dat se opreste.

Eu: Matei ai uitat de lup!

Matei: Pe lup il incercuim!

Fisa nr. 3. Uneste cu o linie animalul si mancarea sa:

Matei deseaza linii unind vaca cu iarba, purcelul cu porumbul; ajungand la pisica si soarece adauga: “Nu, ca pe soricel il doare!”

Eu: Atunci uneste vulpea cu gasca!

Matei: Nuuuuuuuu!! Ca si pe ea o doare!!!

 

Va continua

Cu drag, Maria

 

Cos de Paste – un craft usor pentru copii

Verba docent, exempla trahunt

Aprilie e o luna buna pentru crafturile pe tema sarbatorilor pascale si poate mai mult ca in orice alta luna a anului cosuletele cu surprize pascale sunt la mare cautare. Am cautat pe internet o varianta – din marea oaza de inspiratie privind “Easter baskets ideas” – de craft usor pentru copii.

Am adaugat retetei de aici o nota personala, lucrad cu materiale reciclabile: un ambalaj cu interiorul argintiu – de la un fost desert savuros, ambalaj de flori, hartie color (frez si verde) – ramasite de la felicitarile de Paste, perforator deco, capsator, lipici si un ac de quilling. Am masurat, decupat, perforat, capsat, rulat hartie si lipit pana a rezultat in cos de Paste de marimea aproximativa a unui cd.

O remarca am totusi de facut: e greu sa fii original cand roata a fost deja inventata :), dar putem incerca de fiecare data sa ne intrecem pe noi insine, sa ne straduim sa aducem o nota de originalitate, sa ridicam stacheta proprie oriunde ne-am prezenta: familiei sau prietenilor.

Ceea ce incerc eu sa-i inspir lui Matei este faptul ca orice idee TREBUIE personalizata, trebuie (iar eu sunt destul de rezervata in a folosi acest imperativ!) trecuta prin filtrele gandirii, a inimii si a sufletului. Astfel o simpla idee a ceea ce a fost facut deja poate deveni – cu atentie, migala, daruire – un bun drag noua, dar care cu siguranta va purta amprenta noastra sufleteasca. Poate ca sunt cuvinte mari pentru un copil de varsta lui Matei, dar cred ca “vorbele te invata, exemplele te calauzesc”.

Imi doresc ca Matei sa invete de pe acum  – mai ales ca la varsta lui invata si prin imitatie, ca nu este sufiecien sa vezi, sa preiei, sa copiezi, sa redai asemenea. Nu! Suntem unici, suntem diferiti, suntem atat de daruiti de bunul Dumnezeu cu toate frumusetile vietii si naturii din jurul nostru si mai presus innobilati de El cu cel mai divin dar posibil – liberul arbitru – incat poti spune: “Vreau sa fiu diferit, vreau sa fiu altfel, vreau sa fiu mai bun, vreau sa fiu original!”

Va doresc si voua ganduri bune, inspiratie si placere de a lucra, dar mai ales va indemn sa va intreceti pe voi insiva – nu va fiti suficienti! daruiti muncii voastre timpul necesar ca acesta sa se prezinte lumii asa cum se cade: a voastra!

Va imbratisez cu drag, Maria

P.S.  Inscriem  confectia noastra Cosul de Paste  in provocarea creativa de luna acesta  a fetelor de la Provocarile verzi asigurandu-le ca ne-am dat silinta sa cream tot ce am putut mai bun intr-o zi de aprilie respectand recomandarile celor 3R:  sa reciclam, sa reducem, sa refolosim lucruri. Urati-ne succes! :)

This slideshow requires JavaScript.