Despre handmade cu Amalia Popescu

Pe Amy am cunoscut-o in urma cu ceva timp, accesand paginile virtuale ale site-ului sau Casuta Copiilor. Accesoriile pe care le realizeaza cu delicatete si cu o pasiune ce o aduce aproape de perfectiune sunt rezultatul pasiunii sale pentru bunul gust, simplitate si eleganta prin care inspira copiii, parintii si educatorii care viziteaza Casuta Copiilor sa creeze.

Copiisimame: Ce reprezinta pentru tine handmade?
Amalia: La inceput handmade-ul pentru mine a insemnat joaca. Mereu in cautare de activitati noi, pentru a scapa de rutina, am descoperit handmade-ul ca o gura mare de aer proaspat. Inca din copilarie am cusut manual, am croit, am tricotat si crosetat, am cusut goblen. De cand am descoperit handmade-ul modern m-am redescoperit. Ceva imi lipsea. Acum simt ca acel ceva este prezent si sunt linistita.

Copiisimame: Cum ai inceput sa realizezi accesorii handmade si cum a aparut Casuta Copiilor?
Amalia: Fiind mereu in cautare de idei de lucru manual pentru copii, am descoperit accesoriile si decoratiunile lucrate manual. Fiind atat de frumoase mi-am dorit sa le am si eu. Am inceput sa imit ce am vazut din dorinta de a ma testa, de a-mi proba capacitatea. Bineinteles ca am fost uimita sa realizez ca si eu pot…
Casuta copiilor este cel mai drag proiect al meu, nascut din dorinta de a colectiona pentru copiii mei toate lucrarile executate impreuna, idei, sfaturi utile s.a. Pentru ca a placut si altora si pentru ca ajungeau sa ne viziteze tot mai multe persoane, in speranta ca le vom fi de ajutor in munca lor, ne-am simtit utile (fetele mele si cu mine), bucuroase si mandre sa impartasim si altora din experienta noastra.

Copiisimame: De unde iti iei inspiratia?
Amalia: As fi ipocrita sa spun ca in mine sta inspiratia. La inspiratie trebuie sa mai lucrez. Pana atunci, internetul imi este de mare ajutor. Asta nu inseamna ca eu copiez ceea ce vad la altii. Pur si simplu, de acolo ma inspir. De exemplu, imi place ideea de handmade rosu-alb, incerc si eu; imi place crenguta decorata cu flori din hartie, consider ca este o decoratiune utila pentru bucataria mea, incerc si eu…

Copiisimame: Participi la evenimente de profil? 
Amalia: Am avut sansa sa particip la evenimente de profil si sunt foarte mandra de asta. Mi-am dorit inca de la inceputul “carierei” mele de creator handmade sa pot participa la astfel de evenimente, pentru a putea vedea reactia oamenilor cand imi privesc lucrarile, pentru a putea vedea ce idei de lucru au alti creatori, ce taine pot ascunde ei, pentru a invata de la altii mai experimentati sau mai scoliti.
Prin intermediul Casutei Copiilor am organizat ateliere de creatie pentru copii, la gradinita, cu ocazia zilei de 1 Iunie si la o asociatie non guvernamentala, cu ocazia Craciunului.

**

Ca si creator de handmade am avut ocazia sa particip la doua targuri de profil, ocazii foarte fericite, deoarece mi s-a confirmat ca ceea ce creez chiar place.
Ocazii putine, dar promitatoare, pentru un CV asa scurt ca al meu.

Copiisimame: Cum arata masa ta de lucru?
Amalia: O, greu de descris. Daca nu mi-ar fi rusine, as atasa cateva poze. Masa de lucru este de fapt masa de bucatarie, care este o masa impunatoare ce poate gazdui lejer 6 persoane. Cand familia se strange la masa, atunci devine o problema.

Copiisimame: Ce a devenit hand-made-ul pentru tine?
Amalia: Cred ca am spus mai sus. Handmade-ul este completarea de care am avut nevoie. Partea vesela, frumoasa, senina , altruista si prietenoasa care ma caracterizeaza .

Copiisimame: Ce recomanda Casuta Copiilor blogosferei handmade?
Amalia: Casuta Copiilor nu stiu daca este in masura sa faca recomandari blogosferei handmade, poate doar altor bloguri de profil, dar nici aici nu as sti ce sa recomand.
Cat despre mine, Amalia si Creatii manuale – Amy Crafts. recomand unora textul pe care l-am gasit pe blogul lui Rux: “Daca gasiti “inspiratie” la noi pe blog va rugam sa precizati sursa. [...] Incurajati acest lucru – nu este nimic rau sa fii inspirat de cineva, este in schimb foarte urat si josnic sa furi.”
Adevaratilor creatori nu indraznesc sa le recomand nimic, fiindca stiu ei cel mai bine ce au de facut.  Eu pot doar sa-i privesc si sa invat.

Copiisimame: Ce abordezi in principal in Casuta Copiilor?
Amalia: In Casuta Copiilor se gasesc, in special, activitati creative pentru copii.

Copiisimame: Ce ofera nou Casuta Copiilor in lumea site-urilor dedicate copiilor?
Amalia: Imi place sa cred ca insasi Casuta Copiilor este un concept nou, desi au trecut 3 ani de la infiintare. In continuare, cred ca abordarea este diferita fata de alte site-uri dedicate copiilor: Intr-un fel oficiala si totusi prietenoasa si vesela. Poate ca altcineva ar trebui sa spuna ce aduce nou Casuta Copiilor. Chiar mi-ar placea asta.

Copiisimame: Ce recomanda Casuta Copiilor pentru spatiul handmade romanesc?
Amalia: Originalitate, diversificare si mai ales pastrarea pentru mult timp de acum incolo a acestui minunat obvicei: handmade

Copiisimame: Cateva sfaturi pentru cei care doresc sa porneasca pe acest drum?
Amalia: Sa se ghideze dupa propriul instinct si sa porneasca pe drumul care li se potriveste, sa nu se lase influentati de parerile altora si sa nu abandoneze la prima dezamagire.

Copiisimame: Multumesc, Amy!
Amalia: Multumesc, Copiisimame, pentru ocazia oferita, de care am profitat incercand sa-mi explic ce este pentru mine handmade-ul.

Pe AmyCrafts o puteti contacta lasand un comentariu la articol, fie pe Casuta Copiilor sau pe blogul personal Creatii manuale – Amy Crafts.

Un interviu realizat de Maria Matei pentru Copiisimame.

Poveste pentru Maria

de Claudia Groza

 Timpul aleargă jucăuş prin viaţa noastră. Sufletele curate, iubitoare ştiu să se bucure de fiecare clipă primită în dar. Din când în când,  primeşti o zi specială în dar. Este o zi în care ste celebrată fie iubirea, fie primăvara, fie feminitatea din sufletul tău frumos colorat.  Atunci, oamenii îşi amintesc  că exişti parcă altfel decât până în acel moment. Sufletul simte nevoia să revadă filmul trăirilor sale din ultimul an, cu toate că el are totul bine sortat, aranjat pe categorii, clase, subclase, bucurii, zâmbete, tristeţi, împliniri.

Foile calendarului se desprind în neştire. Martie, ziua 1 aduce o primăvară aşteptată, un anotimp plin de dragoste şi armonie, culoare şi cântec.

„Un cuvânt plin de iubire preţuieşte atât de mult şi totuşi el costă atât de puţin. E tot ce-i pot oferi unei persoane speciale.”

Astfel a luat naştere povestea MARIEI, o femeie cu suflet candid, însorit ca o dimineaţă senină de vară, voios şi sprinten ca un copil ce primeşte o jucărie pe care vrea să o testeze cu nerăbdare sau ca un fluture care trăieşte la intensitate maximă ziua ce îi este hărăzită. Ea este femeia cu ochii care zâmbesc discret; sensibilă, dar puternică în acelaşi timp, extrem de ambiţioasă în lupta cu răutatea şi cu dorinţele pe care le doreşte vii, conturate, palpabile.

Poveştile au viaţă. Ele trăiesc în fiecare dintre noi, în tot ce ne înconjoară. În jurul unui sâmbure de adevăr, se formează o crustă a fanteziei şi apar poveşti, care ne fac mai buni, mai frumoşi, mai înţelepţi, mai senini, dacă ştim să le ascultăm cu sufletul. “Când iubeşti ceea ce faci, crezi în ceea ce faci şi eşti mândru de ceea ce faci, atunci vei fi capabil să atragi către tine oamenii, oportunităţile, banii şi dragostea pe care le vrei, cu încredere şi uşurinţă.”

Fiecare suflet de pe pământ are o poveste a lui, dar trebuie să tragi bine cu urechea ca s-o auzi şi trebuie un gram de iubire s-o înţelegi. Fie că eşti economist sau avocat sau matematician sau muzician sau pur şi simplu femeie, este important să ai grijă de sufletul tău. Acolo, se ascunde o adevărată comoară.

A fi fiică, prietenă, iubită, soţie şi mamă este o artă.

Şoaptele îngerilor din sufletul MARIEI o poartă pe tărâmuri de vis.

*

Nisipul fierbinte îi gâdilă tălpile. MARIA se apleacă şi desenează vise, iubire, cântece, zâmbete, speranţă, o lume normală, cum era cândva. Firele strălucitoare de nisip îi răsfaţă degetele lungi, ca nişte creioane deghizate. Vântul îi şopteşte poveşti MARIEI, care îşi mângâie părul cârlionţat pentru  a-i păstra şoaptele.

Acolo unde se termină timpul, lumea nu mai visează.

Pe fundal se aude un cântec. Clapele pianului îi răsfaţă simţurile femeii frumoase, speciale, cu pielea fină şi zâmbet viu.

MARIA porneşte agale, cu paşii descântaţi, pe marginea apei, spre nicăieri. Observă tot ce se poate observa, natura, oamenii, cerul. Albastrul seninului o linişteşte, o bucură, o înveseleşte. Simte mângâierea razelor juvenile ale soarelui tomnatic, şi le primeşte în sufletul ei. Norii deşiraţi precum un ghem desfăcut de o pisică jucăuşă, o salută ştrengar. Fluturii îi împletesc părul în lumina zilei aurii, iar două libelule îi rimelează genele, şi o fac să râdă cu poftă nebună de viaţă şi de fericire. Florile o încântă cu mirosul lor îndrăzneţ, ce îi gâdilă celulele  olfactive. Cinteze, mierle, rândunici, vrăbiuţe guralive se joacă în ritm de dans cu rochia purtată cu senzualitate de femeia zâmbitoare. Drumul se îndreaptă spre un deal. De jur împrejur sunt păduri, şi în crengile copacilor stau agăţate dorinţe colorate, voie bună, împliniri, minuni, prietenii regăsite, şoapte de dor, cuvinte de iubire, zâmbete,  speranţe şugubeţe, creioane colorate, îmbrăţişări optimiste, armonie şi credinţă.

Cu fiecare pas pe care-l făcea, MARIA auzea muzica. Frunzele purtau în adâncul lor note muzicale, iar adierea vântului le dădea viaţă, le armoniza creînd melodii de toată frumuseţea. Animalele dansau, iar ea s-a surprins în mijlocul horei şoaptelor melodioase. Se învârtea, şi gândurile zburau spre cer, pălăria ce o proteja de soare era ţinută cu degetele deghizate în creioane, şi fluturii se jucau în pletele ei, şi se tot învârtea, până ce râsul cristalin a pornit pe aripile vântului peste dealuri, peste văi, colindând casele oamenilor, pătrunzându-le în adâncul sufletului.

Dintr-o dată, norii angrenaţi de adieri puternice într-o herghelie s-au rupt şi a început potopul. MARIA a fost îmbrăţişată de domnul Vânt şi adăpostită la umbra celui mai destoinic arbore în lupta cu timpul şi cu vremurile. Picăturile de ploaie şiroiau pe chipul femeii, încât aveai impresia că sunt lacrimi de bucurie, de tristeţe sau doar lacrimi de diamant.

Când totul s-a liniştit, MARIA şi-a continuat călătoria.

Acolo unde se termină timpul, lumea nu mai visează. Iar când nu mai există vise, viaţa s-a sfârşit.

MARIA ştie că visele se împlinesc când crezi cu tărie în ele.

*

În zorii zilei, trezită de sunetul telefonului, pe perna mângâiată de razele plăpânde ale soarelui, găseşte un bilet scris de îngeri: “MARIA, caută în sufletul tău. Dăruieşte bunătatea ce se ascunde acolo. Nici nu îţi imaginezi ce comoară adăposteşti. Nu există act mai nobil decât să aduci mulţumiri. Aminteşte-ţi să realizezi binele din viaţa ta. Linişteşte-ţi mintea, ascultă-ţi inima şi umple-ţi sufletul de recunoştinţă. Viaţa este magică! Iubeşte-o, adulmec-o în fiecare clipă, oriunde ai fi, oricine ai fi, bogat sau sărac. Regăseşte energia şi bucuria din inima ta. Nu judeca pe cei din jurul tău şi nici pe cei care sunt răi cu tine. Fiecare are ritmul său şi rostul lui bine definit pe pământ. Este mai bine să lăsăm viaţa să vorbească despre noi în locul cuvintelor. Să ai parte la rândul tău de zâmbete, bucurii, magie, în fiecare zi a vieţii tale. Poţi fi tot ce îţi doreşti: un înger, o floare, un arbore, o melodie, o pasăre sau chiar un vis. Crede în visele tale”

MARIA zâmbeşte. Împătureşte biletul şi se pregăteşte pentru o nouă zi alături de oamenii pe care îi iubeşte necondiţionat, cu bune şi cu rele. Se simte norocoasă şi răsfăţată pentru că a primit iubire, putere să ierte, zâmbet în ziua în care a sosit pe această lume.

Sufletul ei creşte în fiecare clipă mai luminos, iar frumuseţea se intensifică de la interior spre exterior. Poveştile din ea dospesc pe zi ce trece, prind formă de fulg, zbor, încredere.

Pentru cei dragi,  MARIA este precum o rugă ascultată de îngeri, este o rafală de vânt într-o zi caniculară, un zâmbet în mijlocul unei furtuni, este linişte şi balsam pentru suflet, este o nestemată.

O primăvară armonioasă şi împlinită, femeie frumoasă! Zâmbetul şi bucuria să îţi fie prieteni zi de zi.

Toate drepturile asupra textului aparţin autoarei Claudia Groza. Contact: claudia_groza@yahoo.com

LE: Un proverb latin spune ca pe timp de razboi muzele tac “Inter arma silent musae”, eu as spune ca atunci cand Claudia scrie, armele sufletului amutesc. Multumesc Claudia! Martisorul tau m-a facut sa zambesc cu lacrimi-diamant!

Daca si in viata dvs. exista o Marie, ii puteti oferi o poveste personalizata scrisa de minunata scriitoare doamna Claudia Groza. Pentru detalii faceti click pe imaginea de mai jos:

by Maria

“Joy of Spring” Set de bijuterii handmade – decoupage pe piele naturala

Oana mi-a lasat destul timp (3 februarie – 1 Martie) sa ma gandesc cum voi intampina primavara acestui an si abia dupa cateva exercitii de imaginatie am prins curajul in a crea un set de bijuterii care sa inspire la plimbari primavaratice sub frunzisuri abia inmugurite, rochii de matase si dantela, cizme din piele, saluri tricotate de mana si… accesorii handmade.

Pentru ca de ceva timp lucrasem brosele din piele naturala, m-am gandit sa experimentez. Din nou! Mai intai m-am intrebat cu ce vor veni in concursul lansat pe CreaShop HobbyandCrafts talentatele maini indemanatice (intre 2 si 100 de ani) din mediul handmade si smerita sub frumusetea creatiilor din blogosfera handmade am indraznit sa mai fac un pas: decoupaje pe piele naturala.

Tema concursului “Veselie de Primavara” m-a dus cu gandul la plimbari sub soarele bland si curajos al diminetilor de martie, impreuna cu micul meu Matei, pe malul dunarean umbrit pe alocuri de tufele de flori primavaratice si mangaiat de alintul crengutelor inmugurite ale batranelor salcii. Asa a aparut ideea “Joy of Spring”.

Nimic nu imbraca mai frumos o femei ca un parfum, veselia inimii de mama si bucuria de a fi femeie. Acestea toate impreuna cu un set de bijuterii handmade confectionate din piele naturala. Desigur, din colectie proprie. Acest exercitiu de imaginatie m-a facut sa aleg pentru realizarea setului de bijuterii un anume model de hartie pentru scrapbooking din varietatea de modele superbe pe care CreaShop HobbyandCrafts mi-a asezat-o inaintea privirii in vitrina ei virtuala si din care m-am infruptat dupa pofta inimii.

M-am uimit mai intai de calitatea hartiei, de texturi, culori, modele, imprimeuri, stanțe si de multele alte accesorii care mi-au dat imbold si dorinta de imagina noi si noi modele. M-am oprit insa la noua mea pasiune – confectiile din piele naturala si am inaginat un set de bijuterii – brosa si bratara handmade din piele naturala – decorate utilizand tehnica decoupage.

Am ales ca suport de lucru flori din piele naturala, decupate dupa sablon (puteti imagina orice model sau sa va inspirati cautand online “planse de desenat flori”), in culorile roz si bej. Am ales aceste culori datorita contrastului pe care il ofera cele doua culori, ca o tresarire, o inviorare asa cum ofera vantul in diminetile de primavara. Restul a curs de la sine ca o zi insorita si vesela de primavara.

Va invit sa va inspirati si sa (re)creati alaturi de mine setul de bijuterii handmade – brosa si bratara din piele naturala realizate utilizand tehnica decoupage.

Realizarea florilor din piele naturala – eu am confectionat:

1. pentru brosa:

  • doua flori mari – bej si roz cu 6 petale fiecare;
  •  o floare mica roz cu 6 petale;
  • o floare alba realizata in tehnica quilling.

2. pentru bratara:

  • doua flori mici – bej si roz cu 7 petale fiecare;
  • o floare mica alba realizata in tehnica quilling.
Pentru fiecare floare bej utilizata in confectionarea setului de bijuterii si accesorii decupati mai intai cu o foarefeca fina modelul dorit de pe hartia CreaShop HobbyandCrafts. Aranjati apoi modelul astfel obtinut astfel incat sa se aseze armonios pe fiecare floare in parte. Eu am preferat ca florile bej sa le decorez cu hartie roz, iar florile roz sa primeasca mici accente, discrete, de grena si auriu.
Pentru imprimarea modelului decupat pe suprafetele de piele puteti folosi adeziv pentru decoupage pe care il vezi aplica sub si peste modelul de hartie aplicat pe suprafata de piele naturala.
Dupa uscarea completa puteti lipi florile astfel decorate intre ele lasand petalele sa se intrepatrunda. Adaugati florile din piele naturala alba confectionate dupa tehnica quillig si accesorizati cu perlute sintetice albe pentru a oferi stralucire florile astfel obtinute. Pentru aceasta etapa de lucru va recomand sa va folositi de  lipiciul universal.
Pentru bratara va indemn sa va inspirati in a utiliza o banda lata din piele naturala – eu am ales bej – pe care sa o decorati, folosind  tehnica decoupage ca tehnica de lucru, cu o suvita mai ingusta de hartie pentru scrapbooking si decoupage intr-un model care sa se potriveasca ansamblului confectionat.
Pentru inchiderea bratarii puteti folosi o capsa simpla sau un snur la alegere, iar pentru prinderea brosei un ac special pentru brosa pe care il fixati cu ajutorul unui petec de piele naturala, dar despre acestea intr-un alt tutorial despre bijuterii si accesorii handmade.
by Maria

Poker Face

Sometimes life makes you bet everything on a card game or to give up and put all the cards on the table at once. I’m not that kind of woman! I know how to say No for: unhappiness, sadness, doubts, even though they have tried their luck with me.

I am a hard player, even when life seems to have in hand all the aces. But when everything does not depend on me, I prefer to wait for a better hand. Even in life, yes, especially in life can say without fear: Pass!

With this card I join to the challenge  “Poker face” on Scraper.

by Maria

Poveste personalizata pentru micul Matei

    Daca ma intrebati cine este Claudia Groza, voi raspunde asa: “Claudia este un inger imbracat in straie omenesti!” Daca inca nu ati descoperit bucuriile pe care Claudia le presara in sufletele noastre, va invit sa aflati – din povestea personalizata scrisa de Claudia pentru micul meu Matei – cata delicatete, imaginatie si incantare pot oferi povestile ei. Si inca ceva! Povestile Claudiei Groza pot deveni un dar minunat pentru copiii, parintii sau prietenii vostri!  Trebuie doar sa o lasati pe Claudia sa afle ca va doriti o poveste personalizata in vietile voastre! Detalii aici: povesti-personalizate-pentru-copii.html

Visul lui Matei

Vi s-a întâmplat vreodată să vă doriţi ceva care unora li se pare de nerealizat? Întindeţi braţele spre ceea ce vă place, spre visele voastre. Când munciţi cu încredere şi pasiune, este imposibil să nu reuşiţi.

Este o dimineaţă de mai. Soarele se ridică semeţ pe cerul albastru sidefiu, acoperit cu scame de nori. Vântul se  plimbă discret printre frunzele de un verde smarald, ce îţi face poftă de mâncare. O rază s-a furişat discret printre nori. Este atât de zburdalnică şi curioasă! La fel de curios este şi Matei, băiatul din povestea noastră, care este pasionat de avioane, nave spaţiale, motoare. Îi place să descopere cum funcţionează motoarele care pot ridica spre cer avioanele uriaşe. Dar navele spaţiale cum ajung pe alte planete? Toate aceste răspunsuri le vom afla în compania micuţului cercetător. “Cum ar fi să construiesc ceva care ar fi de folos oamenilor?” se gândea uneori micuţul.
Îngerul său păzitor îi asculta gândurile în fiecare seară, aşa că, de data aceasta i-a răspuns.
- Matei, tot ce îţi doreşti tu, se poate realiza.
- Cine vorbeşte? Vreo creatură Bakugan cumva? întrebă cu teamă băiatul.
- Nuuu, nu te speria, sunt îngerul tău păzitor. Îţi cunosc gândurile şi dorinţele. Să-ţi spun un secret: dacă vei mânca sănătos, fructe şi legume, celulele din creierul tău vor crea trasee speciale pe unde informaţiile pe care le afli din cărţi, filme documentare, vor circula rapid, ca într-un labirint, iar atunci, tu vei fi capabil să îţi construieşti invenţia.
- Da? Crezi că voi reuşi să fac o pernă de aer pe care avioanele să o folosească la aterizare?
- Bineînţeles că poţi, şopti îngerul, şi-l mângâie uşor pe umărul drept, acolo unde stă întotdeauna.
*
Era o noapte ca-n poveşti. Luna asfinţise, lăsând pământul singur, cu stelele. În mijlocul nopţii, stelele stăteau de vorbă cu pământul despre necuprinsele taine ale cunoaşterii, cu glasuri şoptite ca să poată fi auzite de urechile oamenilor.
Îngerul păzitor, care îi ascultase rugăciunea, s-a hotărât să-l ajute pe băiat să-şi împlinească visul. Pleoapele au acoperit încet ochii de o frumuseţe unică, şi gândul l-a purtat pe micuţul nostru Matei în cel mai sofisticat laborator, unde se fabricau motoare. Miros de ulei, zgomote puternice sau moderate îi gâdilau simţurile băiatului.
- Bine ai venit în atelierele noastre, spuse un domn înalt, îmbrăcat într-un halat albastru.
- Bine v-am găsit, adăugă timid Matei.
- Ce băieţel adorabil! Te rog să vii cu mine. Îţi voi arăta munca noastră. Înţeleg că eşti fascinat de motoare, iar când vei fi mare, vei dori să construieşti ceva care va uimi întreaga omenire.
- Mulţumesc, a adăugat copilul, roşind. Da, este visul meu.
- Cu siguranţă se va împlini dacă vei învăţa bine la şcoală şi vei citi multe enciclopedii. Acum, să pornim la drum.
Domnul înalt, cu halat albastru, l-a luat pe Matei de mână, şi a început să-i explice cum ia naştere un motor. Piese mici se prindeau între ele şi alcătuiau un mic „monstru”. Rotiţe de diferite dimensiuni dădeau viaţă maşinăriei ce căpăta contur. Într-un alt colţ al atelierului erau adăugate fire fericite să participe la acest joc „al monstrului” care va ridica de la sol avioane puternice, nave spaţiale sau vor pune în mişcare automobile, tractoare sau motociclete.
-         Câtă muncă! Mă aşteptam să fie mai simplu, mărturisi Matei.
-         Atunci când îţi place ceea ce faci, totul este o joacă, spuse gazda.
*
Dimineaţa l-a găsit pe micuţul nostru Matei cu palma strânsă de marginea patului. Părea că ar ţine între degete un motor de avion în miniatură.
Întinzându-se uşor, zâmbetul zglobiu îşi făcu apariţia pe chipul luminos, angelic.
- Ce vis frumooos am avut!
Însă, întorcând privirea, a observat că pe pernă se afla un bilet: Nu uita niciodată: visele se pot îndeplini. Trebuie doar disciplină, voinţă şi multă muncă.”
 Toate drepturile asupra textului aparţin autoarei Claudia Groza. Contact: claudia_groza@yahoo.com

Si pentru ca simt sa va impartasesc totul, marturisesc ca ma simt onorata de diploma de participare ce mi-a fost acordata de catre minunata scriitoare ca urmare a inspiratiei copilaresti a lui Matei de a aduce in planul real frumusetea si culorile minunate ale povestilor din Tolba cu Povesti a Claudiei! Multumim!!!

by Maria & Matei

Caldura casei

   „Copiii sunt pururi precum Clopotele de Paste: redesteapta in om tot ceea ce nazuieste spre ceruri: speranta, iertare, iubire, bunatate, devotiune, impacare, mantuire. Copilul este darul sfant oferit oamenilor pentru a-si lumina sufletele, pentru a-si cere iertare si a se primeni.”

Fr.W.Forster

 

Deseori vad in ochii mamelor iubirea pentru copiii lor, pentru bucuriile, zambatele, frumusetile nascocite de copilaria din vietile lor. Vad privirile mamelor imbratisandu-si copiii ca pe niste icoane si stiu, fara indoiala, ca in fiecare inima materna vietuieste modelul divin al Maicii Domnului. Ea fiinteaza ca idealul de iubire si viata in fiecare inima de mama. Si astfel, privirile calde si induiosate de atat de multa iubire incalzesc casele sufletelor noastre – parinti si copii.

    Acasa este acolo unde vietuieste iubirea si nicaieri nu gasesti mai multa iubire decat in inima unei mame, in inima aceea tremuranda de dorul nesfarsit, inflacarat, continuu de a iubi si de a darui. Acasa este acolo unde vietuieste nadejdea, credinta si dragostea si unde sacrificiul e firesc, ca o mangaiere de noapte buna! Acasa e acolo unde mama isi imbratiseaza pruncul totdeuna cu gandul, cu fiecare suflare, dorinta si  gesturi caline si unde toata caldura inimii sale transpira in juru-i sudoare de speranta, vointa, bucurie, visare. Da, doar in inima mamei, ca fiica – ea insasi – a Maicutei divine – gaseti caldura casei totdeauna aprinsa de focul iubirii, al vietii, credintei, nadejdii si pacii din lumea intreaga.

by Maria

P.S. Pentru fiecare minunata participanta la provocarea de pe Scraper, mama si viitoare mama, ce ne imbratiseaza in Caldura casei.

Despre copii si copilarie

Letter to myself (2)

“…eu nu pot scrie altfel decat din experienta personala; mai intai e cumva nedrept sa dam vina pe parinti pentru cum suntem (desi nu neg ca educatia si cresterea primite au importanta majoritara), mai ales daca nu avem de gand sa ne schimbam intr-un sens in care nu va mai fi nevoie sa ne blamam parintii pentru ce/cat au putut sa ne daruiasca (pozitiv sau mai putin pozitiv). Daca am inteles deja ca parintii sunt totalurile educatiilor si cresterilor primite din generatie in generatie, atunci deja am facut un pas spre iertare. Nu cred ca iertarea trebuie (imi displace acest cuvant “trebuie”) sa fie absoluta si definitiva, insa e necesar ca ea sa existe, sa fie constientizata (chiar si in forma gand/emotie) ca un sentiment de acceptare, de impacare cu mine insami mai intai, pentru ca mai apoi sa o pot cere celorlati: parinti, sot, copil.
Pentru mine iertarea imi pare fireasca sa (de)curga din ambele sensuri intr-un mod permanent, pas cu pas, amintire cu amintire. Iertarea nu poate fi instantanee, ca si vindecarea de altfel, dar poate fi exprimata, verbalizata, gesticulata si astfel poate fi acel start sau restart care continua o relatie parentala sau o poate incheia, ca o sarbatorire a punctului pus pe tot ceea ce a fost.
Eu nu am simtit nevoia sa iert, ci sa accept ca resorturile interioare ale parintilor mei au avut/au limitele lor, asa cum si eu nu pot pe deplin sa manifest profund, absolut, definitiv nici un sentiment/emotie pe deplin si deci nici iertarea. Cu toate acestea inainte de a deveni mama am simtit nevoia acestei forme de acceptare din partea parintilor mei si le-am cerut Iertarea pentru toate nazdravaniile copilariei (desi am fost un copil bun – tata inca ma mai alinta “ingerul cu parul blond”). Mama mi-a spus doar atat: “Faci bine tot ceea ce faci! Go for it!”.
Iertarea e impacarea cu sine mai intai si acceptarea a ceea ce va fi fost deja, iar dupa parerea mea acestea reprezinta un perpetuum mobile in viata fiecaruia. In cuplu e poate chiar mai usor, pentru ca sotul e cel mai apropiat dintre prieteni si unicul confident, iar asta face ca iertarea sa fie uneori doar un zambet ori o mangaiere. In relatia cu Matei, baietelul meu, iertarea e mai mult vocala, ca o punte de sustinere, intarire, a celor de manifestam ca parinti. Iertarea e verbalizata fata de copil, chiar atunci cand exprimi regretul pentru o neputinta personala ori un neajuns, dar cred ca intotdeauna este nevoie ca aceasta sa fie insotita de fapte care sa intareasca regretul si cred ca nu e un efort prea mare: o privire, o imbratisare, chiar si minutul acela de liniste obraz langa obraz ori simpla contemplare il pot face pe micut sa inteleaga ca si noi ca parinti avem limite, iar in celalt sens ierarea oferita copilului este confirmarea catre micut ca nu stim intotdeuna totul – ca parinti – pe de-a’ntregul, ca adevar absolut, si ca acceptam ca micutul vietuieste, invata, experimenteaza ca persoana, continuu. Este important pentru mine ca Matei sa aiba libertatea de a gresi, dar am vazut uneori in jur oameni care fac din a cere iertare o chestiune de orgoliu. Poate ca nu trebuie sa ne iertam parintii, ci sa admitem ca au gresit (desi este o parere subiectiva, unilaterala pe care mi-o asum in totalitate) si sa digeram toate experientele noastre trecute sarbatorind epurarea memoriilor negative ori imbogatindu-ne cu tot ceea ce am iubit la parintii nostri pentru a inobila si darui mai departe copiilor nostri.

Si mai cred ca ai dreptate si in privinta sensului invers al acceptarii: un copil este un impuls perfect pentru a armoniza relatiile cu cei mai apropiati (sot, parinti) si cred ca motivul poate fi tocmai nevoia de acceptare, dar si de a vibra pe acelasi nivel de puritate si iubire cu al copilului; poate de aici decurge si nevoia de a scapa de reziduurile memoriei si a obtine/darui iertarea.”

Scriam aceste randuri cu cateva saptamani in urma, ca un raspuns oferit gandurilor Gratioasei si de atunci parca inca ma mai lupt cu Iertarea ca lectie de viata; poate ca e o lupta continua, caci, desi ea nu vine dintr-un sentiment de culpabilitate fata de oameni sau situatii, totusi regasesc in interiorul meu ocazii de a ierta si a ma ierta continuu. Pentru mine toamna si iarna sunt anotimpuri ale hibernarii interioare; ma retrag pentru introspectie, reflectie si regenerare; fara a avea pretentia unui cunoscator ale celor profund sufletesti, SIMT sa ma concentrez pe ceea ce simt, sa diger, sa-mi asum, sa accept, dar sa si refulez, sa elimin orice ramasita a vreunui gand de tristete. Crezul meu interior cum ca Dumnezeu ne ofera experienetele potrivite pentru binele nostru cel mai inalt – un crez pe care nu l-am imprumutat, ci recunoscut inlauntrul meu, ma face sa vad binele chiar si acolo unde aparent nu exista. Sunt un om “cu bucuria’n gat” cum ar spune strabunica lui Matei – o octuagenara superba – om cu multa minte si umor pe masura mintii!

Si pentru ca am stabilit deja care sunt coordonatele mele sufletesti reiau conversatia cu mine insami despre copii si copilarie de la randurile de mai sus: ” un copil este un impuls perfect pentru a armoniza relatiile cu cei mai apropiati (sot, parinti) si cred ca motivul poate fi tocmai nevoia de acceptare, dar si de a vibra pe acelasi nivel de puritate si iubire cu al copilului.”

Am descoperit copilul din mine odata cu purtarea lui Matei inlauntrul meu si experienta aceasta m-a ajutat sa contientizez, pas cu pas, toata nevoia de afectiune, de frumos, de pastrare a bucuriei de a fiinta! Nu e nimic mai sublim decat a fi om, poate doar inger, dar ingerii nu pot plange. Astfel ca lacrimile, zambetele, bucuria sunt vectorii dupa care viata’mi intreaga o trasez. Am invatat sa ma algoritmez pentru implinire si daruire, pentru empatie si fericire si intr-un mod curios, care scapa intelegerii mele, Universul imi raspunde indeplinindu-mi dorintele toate, rand pe rand, la un moment potrivit pentru mine. Si cand ma refer la dorinte spun doar acele dorinte tainice, nerostite, dar gandite, pe care lumea abstracta le aduce in real prin intermediul oamenilor care cu adevarat ma iubesc. Sunt uimita si eu de felul minunat in care se petrec toate in viata mea si mi se pare uneori ca nu fac indeajuns sa arat Universului cat sunt de recunoscatoare pentru toate cate primesc. Asadar, draga Univers, iti Multumesc si iti sunt reconoscatoare pentru toate experientele minunate exprimate prin oameni-fapte-daruri-ganduri-emotii pe care mi le-ai oferit, cu gratie divina, pana acum si sunt deschisa, cu iubire si pace, la toate vitoarele experiente pe care, te rog, sa mi le oferi pentru binele meu cel mai inalt.

Odata cu copilul din launtrul meu, cu micul Matei, am invatat sa iubesc copilul din mine, sa-l iert si sa-l imbratisez pentru toate nazdravaniile copilariei mele, pregatindu-ma astfel pentru nazdravaniile Mateiului meu. Nu pot uita uimirea din ochii mamei, transfigurarea neinsotita de cuvinte materne si linistea, bucuria si incantarea de pe chipul tatei cand au gasit caminul copilariei mele plin de copilasi cuminti ordonati in jurul mesei mari din sufrageria luminata de murmurele delicioase ale copiilor din bloc, care savurau acel mare tort de frisca, alb si dulce, cu care mi-am impartit cei cinci anisori impliniti in acea zi. A fost rumoare mare in famile, dar o rumoare vesela, admirativa pentru gestul meu atat de indraznet de a rupe traditia de a petrece aniversarea in familie si de a servi tuturor copiilor din bloc un tort imens, cremos, desigur in vesela cea mai fina a mamei. Am mai facut si alte nazdravanii si am simtit pentru toate sa scriu, sa plang, sa rad si toata viata de pana acum mi-e plina de amintiri sendimentate dupa intensitatea emotiilor. Asadar nu as schimba nimic si sunt fericita ca traiesc viata de acum; mi-am iubit fiecare varsta, m-am incantat cu mine insami cu fiecare noua etapa si nicicand nu m-am daruit mai putin din ceea ce sunt (de fapt nimeni nu are dreptul sa-ti ceara sa fii altfel decat tu insati, nu?!).

…Mi-as fi dorit sa-mi scriu mai mult in aceasta scrisoare catre mine insami – scrisoare pe care o voi deschide, conform cutumei autoimpuse, peste trei-patru ani – dar, admit ca am limite, dar mai ales ca trebuie sa-l trezesc din somnul de pranz pe micul Matei pentru a ajunge la timp la antrenamentul la Judo. Va fi interesant sa ma citesc atunci si sa (re0descopar preocuparile mele interioare de acum si imi doresc sa inchei abia dupa ce imi mai impartasesc un mic gand care m-a insotit intreaga dimineata, mai ales dupa ce am vizionat, piesa de treatru “Ursul pacalit de vulpe” jucat de trupa de actori si papusari ai Teatrului Carabus din Braila – o echipa de oameni minunati care au ridicat sala in picioare si au facut ca atmosfera sa vibreze de bucurie, rasete si apluzele micutilor spectatori. M-am gandit ca oamenii acestia sunt Ingeri; au asa o misiune spectaculoasa si mareata de a ferici inimile si mintile atator copii!! Am vazut in ochii maestrilor actori stralucirea copilariei; zambetele, rasetele, tonutile, culorile, sunetele, luminile copilariei mele confundate profund in copilaria lui Matei, amestecandu-se intr-o vibratie comuna de emotie, veselie, entuzasm si iubire incat – printre lacrimile de bucurie vazand asa măreție, arta si emotie laolalta – nu mai stiam care sunt eu-omul: copilul, femeia sau mama?! Da, nu e nimic mai sublim decat a fi om, poate doar inger, dar ingerii nu pot plange de fericire!

Raspund astfel provocarii literare lansata de prietena noastra draga, Claudia.

by Maria

Povestea continua

         Va invitam inainte de Craciun la un Concurs de Poveste.  Concursul continua, asa ca am raspuns si eu cu drag provocarii lansate de Claudia. Mai jos este povestea imaginata de mine.  Va asteptam si pe voi sa scrieti dupa sufletul si imaginatia voastra.

                                                                                 Povestea Evei 

  Linistea monotona a diminetii este sparta de taraitul insistent al telefonului.
Pasii obositi, plictisiti ai Evei se indreapta spre peretele galben al holului, unde sta atarnat telefonul.
-Da.
-Salutare. Biletul de avion se afla in posesia mea. Cum vrei sa ti-l trimit?
-E ok o intalnire la pranz, intr-un restaurant modest?
-Mai bine de atat nici nu-mi puteam imagina.
-La ora 13 in fata muzeului de istorie.
-Perfect. La 13 sa fie.
*
Eva era fascinata de scrisori. Uneori isi scria singura. Orice: amintiri vesele, triste, indemnuri, realizari. Degetele lungi tineau cu atata gratie stiloul primit de Craciun de la sotul ei.
- Pentru autografe, draga mea.
- Vaaai. Cata incredere poti avea intr-o femeie-copil!
- E, hai… stiu eu ce stiu, si o imbratisa patimas, sarutand-o. A… era sa uit.. Am o surpriza pentru tine.
- Inca una?
- Asta chiar merita atentia. Este o adevarata opera de arta.
Barbatul interesant, cu o voce placuta, nas putin acvilin, privire patrunzatoare, ii devenise sot Evei acum trei ani. La inceput, cand s-au cunoscut, erau ca soarecele si pisica. Ea isi dorea romantism, poezie, arta, declaratii de dragoste, iar el nimic.
Acum, simtise nevoia sa ii ofere femeii minunate din viata lui marturia dragostei ce i-o purta.
- Poftim, si-i inmana o cutie de catifea albastra.
- Sa vad, sa vad! Sunt atat de curioasa.
Capacul cutiei zbura pe canapea. Zece-cinsprezece scrisori, asteptau frumos oranduite, in plicuri albastre, sa fie lecturate.
-Nu pot sa cred! Ai facut tu asta?!
-Da… mi-am invins teama de penibil.
Eva se prinse de gatul lui si-l saruta.
-Acum, ma retrag sa le citesc. A… iti multumesc dragul meu. Un alt sarut prelung pecetlui buzele dornice ale sotului.
-Atunci, eu ies la o plimbare. Lectura placuta!
                                                                                                          *
Soferul nu vazuse ca cineva se afla pe trecerea de pietoni. Lovitura a fost puternica. Barbatul care isi lasase sotia sa citeasca dovada dragostei purtate in fiecare fibra a miocardului, nu s-a mai intors acasa.

Eva isi lua cutia albastra. O aseza in bagaj. Lacrimile se incapatanau sa isi paraseasca matca. Maine va zbura spre noua ei viata. Un alt inceput… alte locuri… alti oameni….

…………………………………………………………………………………………………………………………………………………….

                                                                           O noua viata 

          Sa ai puterea de a o lua de la capat dupa ce ai trait cele mai frumoase clipe ale vietii tale, aceasta era provocarea careia Eva trebuia sa ii faca fata. Alesese calea aerului crezand ca astfel isi va scurta timpul petrecut cu ea insasi, cu gandurile care nu ii dadeau pace. Cat trecuse oare de cand il vazuse iesind pe usa, de cand ii zambise pentru ultima data? O ora? O zi? O saptamana? Putea fi si un an , nu ar fi stiut sa spuna.

         Timpul se suspendase pentru o vreme, trecuse pe langa ea fara sa simta. Traise si se hranise din amintiri, din scrisorile ce acum statea frumos aranjate in cutia albastra, asa cum ordonase sotul sau. Sotul sau… cat se va mai putea agata de aceste cuvinte? Cat ii vor mai fi hrana sufletului si trupului? Cat le va mai putea invoca celor din jur ca scuza pentru disparitia ei din toate locurile in care obisnuia sa mearga si care acum nu ii mai spuneau nimic?

         

    Tocmai de aceea Eva pleca. Nu pleca pentru ca simtea sa o faca, ci pentru ca era dorinta Lui. Da, sotul ei ii vorbise prin scrisori chiar si dincolo de fiinta. O vroia fericita, vesela, daruind bucurie si zambete celor din jur, indiferent de obstacolele ce i le-ar fi scos in cale viata. Si viata ii scosese cel mai mare obstacol: acela de a numai fi doi, de a incerca sa fie intreaga fara jumatate din ea. Femeia – copil trebuia sa fie femeie, sa fie responsabila pentru viata ei. Si cum altfel ar fi putut face asta decat daruind si daruindu-se.

            Simti ca avionul nu era totusi cea mai buna cale. Avea nevoie de aer, de soare, de peisaje noi, de oameni necunoscuti care sa rada, sa ii zambeasca. Un ragaz de o zi sau doua petrecut in autocar pentru a ajunge la destinatie ar fi mai mult decat binevenit. Acolo unde mergea era nevoie de ea. Era nevoie de o femeie sigura pe ea, trebuie sa ajunga zambind pentru a cuceri micutii care o asteptau curiosi si increzatori. Tara era frumoasa, portocalii erau in floare acum cand pleca ea. Nu ar fi putut sa ii vada de sus, dintre nori.

                Se precipita sa anuleze biletul de avion de teama sa nu se razgandeasca. Pleca hotarata spre prima agentie de voiaj ce ii iesi in cale si se bucura ca un copil cand afla ca era o cursa aproape imediat acolo unde vroia sa ajunga… Isi dadu seama ca, de cateva minute, asculta foarte atenta conversatia delicioasa a doi pusti despre masini, fiecare etalandu-si cu mare emfaza cunostintele in domeniu. Se mustra ca trecuse atata timp de cand nu se mai gandise la el, simti o durere in dreptul inimii la acest gand, o sete cumplita o arse. Isi promise sa nu se mai intample, va incerca sa se gandeasca la el mai des, sa nu il uite, sa nu lase sa se estompeze amintirea lui, a sotului ei.

                Dar iarasi trecura ore, trecu o zi, se afla in tara spre care plecase. Peisajul era incantator, totul era nou pentru ea. Albul caselor, largimea autostrazilor, aroma mancarurilor despre care citise doar in carti. Oamenii pareau ca zambesc la tot pasul, batranii nu semanau deloc cu cei de acasa: erau veseli, binevoitori, dornici de a schimba o vorba frumoasa, erau optimisti si plini de viata. Simtea cum renaste pe acele meleaguri.

            Seara se lasa greu, vazu cel mai frumos apus de soare din viata ei, cel mai lung si cel mai tarziu pe care si-l putea imagina. Gandul ii zbura iarasi catre el, ii vorbi in gand, il simti aproape cu fiecare centimetru patrat al trupului ei. Ar fi vrut atat de mult sa traiasca impreuna acele clipe…

          Dar usile se deschisera si soferul anunta gara finala. Ajunsese la destinatie. Emotii noi isi facura loc in inima ei. Oare cum va fi? Cine o va astepta? Cum se va descurca intr-o tara straina, vorbind o limba pe care nu o stapanea foarte bine? O masina era parcata ceva mai incolo.Doi copii se jucau cu mingea dar se oprira cand vazura autocarul oprind. Alaturi de ei veni un barbat inalt, cu parul grizonat, cu o expresie de ingrijorare dar si de nerabdare pe chip. Ii cuprinse dupa umeri si ii aduse aproape. Da, ei erau. Ii recunoscu usor din cele cateva poze pe care le primise pe e-mail. Aveau nevoie de ea. Toti trei aveau nevoie de ea….

        …Oare cand au trecut sase luni? Eva se intreba zambind, grabindu-se sa termine de gatit pranzul pentru cei doi nazdravani ce urmau sa vina de la scoala curand. A fost greu, a trait clipe de neliniste, de cautare, a fost trista, a plans mult. Dar casa era mare, frumoasa, luminoasa, soarele ii zambea in fiecare dimineata, maslinii si smochinii o invitau zilnic sa isi ia caietul si stiloul pentru a scrie, pentru a nu lasa pasiunea ei sa se stinga. Cei din jur ii zambeau, o intelegeau, o menajau. Copiii erau niste minuni ce o cuprindeau cu bratele seara, la culcare, cu dorul lor in suflet dupa mama lor… care plecase si ea departe…. poate pentru a se intalni cu sotul ei si a veghea impreuna de acolo de sus… Zambi iarasi, aplecandu-se sa aseze o jucarie la locul ei . Erau atatea de facut in casa, nu era timp de reflectii si de nostalgii.

            Privirea i se opri o clipa asupra cutiei albastre, asezata mai sus pe un raft, printre atatea lucruri frumoase. Mana poposi pe capacul ei, ca intr-o mangaiere…

          Usa se deschise larg si trei glasuri dadura navala pe usa, fiecare strigand mai tare ca lui ii era cel mai foame. Se asezara cu totii la masa, veseli si plini de voie buna.

In linistea amiezii se auzi glasul fetitei:

- Multumesc Mama ca mi-ai spalat bluzita cea rosie pentru maine.

          Clipa ramase suspendata… se dilata… emotia navali in toti cei patru. Barbatul si femeia se privira adanc in ochi… isi atinsera mainile … Viata isi cerea drepturile….

                                                          by vavaly

Quilling – albastru

Pentru ca vrem sa avem un an plin de creativitate si de lucruri frumoase, va prezint cateva din lucrarile mele quilling lucrate in culoarea mea preferata – albastru- . Mai nou si Dante repeta la orice obiect albastru pe care il vede: “mie mi pace albastru”… sigur ca ii place si lui , este o culoare atat de frumoasa…

Un tablou simplu, cu floricele:

Un tablou-felicitare,  ce poate fi daruit cu un mesaj atasat pe spate, cu un magnet atasat in spate si poate deveni o frumoasa decoratiune pentru frigider, sau un ornament pentru masuta de cafea sau alaturi de o vaza cu flori:

Pentru ca zapada se incapataneaza sa nu ne viziteze si sa ne incante si pe noi, am creat acest mic tablou de iarna, ca si dar pentru dragii mei fini.  Dorul de iarna adevarata , de brazi si oameni de zapada se simte din acest mic tablou. L-am conceput ca pe  fereastra  unei casute de munte prin care privesc ochii de copilm catre un cer instelat de iarna si catre derdelusurile cu zapada. Sper sa va incante si pe voi.

   Poate acum vine si zapada…

    vavaly

Concurs de poveste

Draga noastra Claudia a lansat pentru sfarsitul de an un concurs pentru cei carora le place sa astearna ganduri pe hartie.  Concursul presupune sa scriem finalul povestii propuse de catre ea. Mi-am chemat inspiratia in ajutor si am scris urmatoarea poveste:

Povestea Evei

Linistea monotona a diminetii este sparta de taraitul insistent al telefonului.
Pasii obositi, plictisiti ai Evei se indreapta spre peretele galben al holului, unde sta atarnat telefonul.
-Da.
-Salutare. Biletul de avion se afla in posesia mea. Cum vrei sa ti-l trimit?
-E ok o intalnire la pranz, intr-un restaurant modest?
-Mai bine de atat nici nu-mi puteam imagina.
-La ora 13 in fata muzeului de istorie.
-Perfect. La 13 sa fie.
*
Eva era fascinata de scrisori. Uneori isi scria singura. Orice: amintiri vesele, triste, indemnuri, realizari. Degetele lungi tineau cu atata gratie stiloul primit de Craciun de la sotul ei.
- Pentru autografe, draga mea.
- Vaaai. Cata incredere poti avea intr-o femeie-copil!
- E, hai… stiu eu ce stiu, si o imbratisa patimas, sarutand-o. A… era sa uit.. Am o surpriza pentru tine.
- Inca una?
- Asta chiar merita atentia. Este o adevarata opera de arta.
Barbatul interesant, cu o voce placuta, nas putin acvilin, privire patrunzatoare, ii devenise sot Evei acum trei ani. La inceput, cand s-au cunoscut, erau ca soarecele si pisica. Ea isi dorea romantism, poezie, arta, declaratii de dragoste, iar el nimic.
Acum, simtise nevoia sa ii ofere femeii minunate din viata lui marturia dragostei ce i-o purta.
- Poftim, si-i inmana o cutie de catifea albastra.
- Sa vad, sa vad! Sunt atat de curioasa.
Capacul cutiei zbura pe canapea. Zece-cinsprezece scrisori, asteptau frumos oranduite, in plicuri albastre, sa fie lecturate.
-Nu pot sa cred! Ai facut tu asta?!
-Da… mi-am invins teama de penibil.
Eva se prinse de gatul lui si-l saruta.
-Acum, ma retrag sa le citesc. A… iti multumesc dragul meu. Un alt sarut prelung pecetlui buzele dornice ale sotului.
-Atunci, eu ies la o plimbare. Lectura placuta!
*
Soferul nu vazuse ca cineva se afla pe trecerea de pietoni. Lovitura a fost puternica. Barbatul care isi lasase sotia sa citeasca dovada dragostei purtate in fiecare fibra a miocardului, nu s-a mai intors acasa.

Eva isi lua cutia albastra. O aseza in bagaj. Lacrimile se incapatanau sa isi paraseasca matca. Maine va zbura spre noua ei viata. Un alt inceput… alte locuri… alti oameni….

…………………………………………………………………………………………………….
In aeroport, aseza pe banda rulanta cutia de catifea albastra cuibarita printre lucrurile miniaturale din bagajul de mana. Zborul va fi unul lung, iar ragazul acesta, tintuita in scaunul avionului, va deveni un chin dupa numai cateva ore. Mii de ganduri, de emotii o strabateau in valuri, inabusind-o, alarmand-o, ca o frenezie imaginara, interioara, ascunse toate sub acea masca pe care o purta de cele cateva luni de la pierderea lui Albert, sotul ei.
Nimic nu o consolase pana acum si nimic nu-i putea reda zambetul. Pierduse tot, aproape tot; nici macar nu avusese taria sa se certe cu Dumnezeu; sa-I spuna cat de nedrept si de crud a fost ca tocmai acum cand avea in brate dovada iubirii lui, tocmai acum cand se putea desfata cu toate cuvintele pe care le-a asteptat cu infrigurare zi de zi in acesti trei ani minunati, sa le auda rostite, tocmai acum cand lacrimile ei de fericire ar fi putut uda cerneala neagra a zecilor de cuvinte, tocmai acum I-l rapise pe Albert.
Nu se mai intreba de ce, ci pur si simplu accepta aceasta nesfarsita intrebare ca o mantra interioara ce avea ritmul inimii ei. Asteptase primul “Te iubesc!” an dupa an si chiar si in marturisirile lor cele mai intime Albert insista sa-si dovedeasca iubirea si nu s-o rosteasca; spunea el ca nu e priceput la cuvinte si ca isi doreste ca ea sa simta iubirea lui. De fapt, la Albert totul se masura in palpabil: florile, micile pietre albe ca gheata – nestematele acelea pe care le-au zarit amandoi in vitrina pariziana a primei lor excursii ca cuplu, si chiar si masina ei sport, coupe, argintie pe care Albert refuzase cu desavarsire sa o imbrace in flori si panglici de matase asa cum ii sugerasera amicii lui; ii darui cheia automobilului pur si simplu, amabil, senin, detasat, “E a ta!” spuse el ascunzandu-i cheia in palma, imbratisand-o patern si tandru deodata, asa cum numai el stia sa o faca.
Da, stia! Albert stia atat de mult sa o faca sa se simta femeie si adora la ea cheful de joaca, veselia, continua mirare in fata a toti si a toate si mai ales adora sa o vada copilarind printre cartile ei, printre povesti si cuvinte, printre zecile de coli albe mototolite ce zaceau in juru-i uneori si adora s-o rasfete cu asternuturi de in alb, moi si delicate si ceai cald in serile cand era prea obosita pentru povestea de noapte buna. Atunci povestea o spunea el si Eva se cuibarea la pieptul lui ascultand cu ochii inchisi si cu un zambet senin aninat de colturile gurii ei roze. Sorbea ceaiul cald si isi umplea narile de parfumul lui, iar ochii mari, caprui, se umpleau de bucuria a ceea ce tocmai traia.
Casnicia lor era o minune, era o poveste coborata din Eden si simteau amandoi, fara sa isi marturiseasca aceasta vreodata, ca isi apartineau de secole intregi, isi vorbeau pur si simplu – cu mainile, cu ochii, cu mintea – si se iubeau cufundandu-se unul in inima celuilat ca intr-un taram stiut, cucerit candva pe cand romanii inca aduceau jertfe lui Venus.
*
Pana la New York mai era o escala de facut si portia de realitate pe care aceasta o aducea cu sine devenea si mai dureroasa. Se retrase intr-o cafeanea si spera din tot sufletul sa poata plange… Nu reusea si I se parea nedrept sa o faca, nedrept pentru ca Albert ar fi facut orice sa n-o vada suferind, inlacrimata ori deznadajduita.
Nu, nu putea plange, nu acum, nu cand stia ca in micul bagaj aflat acum la picioarele sale stau odihnite cuvintele lui scrise stangaci, cumva calculat, cu litere simetrice, rotunde, egale, nenumarate cupluri innegrite de mereu aceleasi cuvinte. Albert scrisese sa ajunga cat pentru o eternitate ca si cum ar fi vrut sa acopere nu doar viata aceasta ci si cele o mie de vieti impreuna trecute si probabil si cateva viitoare. Da, erau suflete pereche, simteau aceasta amandoi ori de cate ori isi cuprindeau palmele cu degetele rasfirate si ori de cate ori isi odineau obrajii alaturati pentru a-i mangaia cu genele matasoase si asta intotdeauna inainte ca ea sa inceapa sa rada vazand panica din privirea lui cand Albert simtea ca ar trebui sa rosteasca un “Te iubesc!”.
Albert era masiv, sobru cu toti cei din jurul lui, dar in caminul lor Albert era imbratisarea puternica si calina a vietii, era iubirea insasi, asadar cum ar putea sa se rosteasca pe sine?!
*
Eva zambea… asa decurgeau de saptamani intregi fanteziile ei imaginare, rememorand atingeri, sunete, gesturi, priviri, emotii. Viata ei de acum era toata doar amintiri. Se simtea impartita intre sentimente si ganduri uneori, pentru ca mai apoi sa redevina un tot unitar ca un taler al memoriilor lor comune. Se balansa mereu intre deznadejdea de o clipa – in care ar fi plans cat pentru toate Evele din lumea intreaga; ar fi jelit chircita, cu pumnii stransi, cu buzele-I rosii, infierbantate de nerostite si inabusite intrebari. Ar fi gemut si s-ar fi svarcolit, si-ar fi infipt degetele-I albe si firave in lemnul masiv mirosind a tamaie, daca nu ar fi stiut sa planga altfel decat ca un copil: suspinand si lansandu-se pe sine pentru a-I alina pe ceilalti.
Nu avu puterea sa-si strige durerea si cauta sa-I susutina pe toti din jur dintre cei care se prabuseau sub emotiile pierderii lui Albert. Simtea cumva ca tocmai el, Albert, o incurajeaza, ii insufla din taria si puterea lui pentru a rezista, ba chiar se simtea datoare sa se poarte asa cum ar fi facut-o Albert. Da, Albert ar fi avut grija de aceasta ori de cealalta, Albert nu ar fi intarziat din vreo anume pricina, nu si-ar fi pierdut cumpatul, Albert ar fi fost puternic si extrem de pedant vis-à-vis de detaliile unei ceremonii ca aceasta.
Eva nu se pierdu cu firea, Eva nu planse, Eva credea chiar de atunci – ca si in aceste momente – ca Albert traia déjà intr-o dimensiune noua, invizibila ei, dar accesibila. Albert era o forma-gand-emotie, o entitate prezenta, angelica. Nu putea rosti nimanui crezul acesta al ei, dar simtea ca iubirea lui e in intreaga-I fiinta, in mintea, sufletul, inima ei si ca nimic niciodata nu-I va putea desparti; nici macar moartea. Pentru ea moartea nu era un tabu, ci doar un gentleman in frac cu chip angelic care ar fi poftit-o intr-o masina de epoca, scuzandu-se pentru tigareta care fumega la nesfarsit, din coltul gurii, facand sa apara in rastimpuri, printre rotocoale de fum, o gropita in obrazul alb, inert, luminos. Desigur, pentru Albert sosise o alta Eva!
…Se surprinse de multe ori gandind astfel despre toate evenimentele trecute ori posibile si constientizase cat de mult insemna pentru ea Albert si cat de mult din Albert exista in ea, desi sotul ei fusese cel care ii oferise intotdeuna libertatea de a fi copil, dar mai ales bucuria de a fi femeie fara sa incerce sa o schimbe in vreun fel.
*
Debarcarea pe aeroportul JFK ii goni din minte toate umbrele intunecate ale spaimei si deznadejdii. Cauta din priviri, pe sub gene, cumva incercand sa inlature ameteala ce o cuprinsese si ghidandu-se – mai mult dupa instinctul acela pe care il descoperise intaia oara cu numai doi ani in urma – printre multimea compacta, framatanda si murmurand a urari de bun gasit, acoperite deodata de lumini puternice ce tronau – atmosfera asezata parca intr-un labirint format din multimea de oameni – din tavanul imens strajuit de arcade metalice, reci, impozante.
Tresari cand simti apropierea si caldura dulce, strecurata ca un fior, ii cuprinse trupul firav cand recunoscu chipul in miniatura a lui Albert, cu micul nasuc acvilin si genele matasoase, negre si intoarse ce adumbreau ochii migdalati ai lui Matthew.
*
Pe Matthew nu-l mai vazuse de opt sapatamani, sase zile si acest lung drum pana la N.Y. si in tot acest rastimp lungile convorbiri telefonice nu-I puteau acoperi suferinta de a ramane departe de fiul lor, fiul lui Albert al ei, pentru a se ocupa de toate cate mai erau necesare pentru a definitiva mutarea in U.S.A asa cum Albert planuia de ceva vreme.
Albert visa pentru ea o cariera de scriitoare full-time. O viata cu norma intreaga dedicata povestilor pentru copii, dar mai ales o viata dedicata povestilor lor de seara, in care Albert ii alinta pe ea, minunata lui Eva, si pe micul Matthew cu asternuturi albe de in si ceai cald, aromat, visand sa-si umple ochii de bucuria ce o va fi trait.
*
Matthew o imbratisa cu manutele-I calde, micute si sigure incurcandu-si degetele in suvitele castanii ale parului ei, razand cu pofta si inganand fraza cu fraza, tot ceea ce Eva se straduia sa rosteasca zambind printre lacrimi:
“Un elefant se legana pe o panza de paianjezi si fiindca ea nu se rupea a mai venit un elefant! Doi! Doi elefanti se leganau pe o panza de paianjeni si fiindca ea nu se rupea a mai venit un elefant! Trei!…”
Matthew radea cu tot trupul, cantecelul acesta minunat pe care Eva il despachetase dintr-o cutie magica de catifea albastra avea in el emotia intregului univers, toate rezonau in vocea Evei a impacare, a bucurie si acceptare…
Matthew radea cu tot trupul, iar trupul si mintea Evei plangeau, regasindu-se pentru intaia oara in aceeasi emotie, pentru ca Eva stia ca in acele versuri scrise in zeci de randuri, scrisoare dupa scrisoare, Albert asezase tot sufletul sau; tot ceea ce simtea pentru ea, pentru micutul lor Matthew, pentru dragostea, pasiunea, dorul, tacearea, pacea, dorinta, iubirea, chemarile nerostite, clipele de dragoste patimasa, gandurile si simtamintele-I toate. Albert le asezase acolo pentru ea, pentru Eva, femeia-copil din viata sa si pentru micul lui Matthew.

de Maria Matei

http://copiisimame.wordpress.com/

1 – 0 for happiness

Un an!

    De ceva vreme muncim impreuna, alaturi cu inimile, imbratisate in gandiri profunde, intense, dar mereu optimiste, pentru ca micutii nostri Matei si Dante, dar si proiectele noastre comune  – cele doua bloguri ale noastre si alte cateva proiecte pornite impreuna si neimpartasite inca lumii virtuale – sa rodeasca.
    Am cules in aceasta toamna poate toate roadele stradaniilor noastre de pana acum: bucurii, multumiri sufletesti, dar mai ales prietenii; prietenii pe care rareori reusesti sa le imbogatesti si sa te implineasca la randul lor, cu atat mai mult cat acestea s-au nascut si au crescut avand de intimpinat un micut impediment: distanta.
   Suntem mai implinite nu doar pentru ca ne-am descoperit o anume indemanare si cumva ne-am conectat intr-un mod divin, din afara noastra, la un corn al abundentei de idei, de inspiratie, dorinta si indemanarea de a creea. Suntem cumva subtil conectate la frumosul in esenta lui pura, chiar daca ne manifestam creativitatea  intr-o maniera ludica; jucandu-ne cu prichindeii nostri.
    Crestem alaturi de ei; sporim in bucurie si cunoastem viata prin ochii lor – nu stiu daca putem numi aceasta perioada o reamintire a copilariei, ci poate mai degraba un “restart”. Avem ocazia chiar acum sa oferim iubirea noastra ca mame copiilor nostri, dar totodata avem nesperata oportunitate de a oferi dragoste copiilor din noi, oferindu-ne prilejul minunat de a fi fericite inca o data sau chiar acum pentru intaia oara!
     Am trecut prin multe: s-au cernut relatii, am indurat uneori greul emotiilor, am facut nopti albe, am oferit  timp, efort, emotii si suflet, dar trecand peste toate putem spune ca scorul nostru este 1 – 0 in favoarea fericirii; fericirea de  a fi impreuna, de a lucra in echipa, de a descoperi afinitati cu oameni deosebiti si lucruri incantatoare!
    Cat am crescut? Am implinit un anisor! Un an, 700 de articole publicate in cele doua bloguri si cateva  prietene de suflet! Va iubim “pana la spatiul lui IIsus si inapoi”, va imbratisam si va multumim din toate inimile pentru toate gesturile de incredere si de prietenie pe care le-ati facut pentru noi!

Cu mare drag,
Maria & vavaly 
      

Nostalgie de toamna

        O dupa amiaza de toamna nu poate indemna decat la nostalgie. O dupa amiaza de noiembrie ma duce cu gandul la culorile naturii ce isi ia ramas bun pentru a face loc albului iernii. Din aceasta nostalgie s-a nascut dorul de multe imagini si melodii cu toamna, rascolita de Claudia printr-un email superb. Multumesc Claudia!

    Dupa asa imagini va las in compania unei melodii minunate a unuia din artistii mei preferati: Tudor Gheorghe.    
Nostalgie de toamna placuta!
                                          by vavaly

Ai plecat

    …fara sa-mi spui un cuvant, fara sa-mi dai de stire, fara sa ma intrebi ce cred sau daca vreau sa pleci. Nu am avut nici macar timp sa schitez un gest, sa rostesc un gand ori sa plang de ciuda ca nu te pot opri! M-ai abandonat asa deodata printre frunzele maronii, rosiatice ori galbene-verzui, sub cerul gri – pictat de vant dupa bunu-i plac! Si am ramas cu Matei sub cerul Toamnei, cu bratele pline de amintiri duioase, hazlii, cu alte multe intrebari carora inca nu am apucat sa le raspund…

    …Stii? Matei a imbratisat copacii rugandu-i sa ii coboare frunze la picioare, caci nu voia sa rupa vreuna “sa nu-i doara!” Si a multumit duzilor ca i-au daruit cu totii “hrana“! Si m-a intrebat Matei: “Cine ne-a dat noua casa aceasta, mami!“. Si i-am raspuns ca Dumnezeu. Apoi, in parc, din coaja tepoasa a frunctelor de castan, am facut patuturi pentru gandaceii aceia rosii cu puncte negre ce dormitau la soare pe scoartele batranilor stejari, stiai?? Si-am fugarit impreuna fluturi – cat timp tu ai fost langa noi ocrotindu-ne – si am facut intreceri de arici (nenumarate) din cojile maronii, uscate, cazute sub un castan prefacandu-ne ca fiecare coaja e un ghem aricesc.
    N-am apucat sa-ti povestesc cat de mult timp am pierdut privind cu Matei tufele verzi imbracate in stravezii fire de paianjen si cum micutul meu le canta cu putere: “un spider se legana pe o panza de paianjen…“.
    …Am cateva regrete: nu am cules destule flori din campiile tale, n-am alergat destul pe aleile parcului urmarindu-l pe micul Matei (calare pe bidiviul lui verde cu pedale), n-am numarat destule stele si n-am tropait prin destule baltoace nascute din ploia ta calda.
    …Te-am adorat cu disperare, zi de zi. Si-am zambit. Si-am ras. Si m-am jucat sub aripile tale ocrotitoare, scaldandu-mi parul in soarele tau; ca atunci cand Matei s-a pravalit chicotind in spicele de grau! Mai stii?
    Ai plecat… fara sa-mi spui un cuvant, fara sa-mi dai de stire, fara sa ma intrebi ce cred sau daca vreau sa pleci. Nu am avut nici macar timp sa schitez un gest, sa rostesc un gand ori sa plang de ciuda ca nu te pot opri! Cu toate acestea, iti rostesc acum: “Bun ramas, draga mea Vară!”

by Maria

Marturii de nunta – fluturi

    Ce poate fi mai delicat in natura, in afara de flori, decat un fluture ce te inveseleste cu zborul lui de cateva clipe. Iubesc fluturii, ii simt in fiinta mea cand imi privesc femilia, ii colectionez sub orice forme ar fi. Copiii iubesc fluturii la fel de mult,  dovada fiind si maratonul fluturasilor creati de micutii nostri. Maria iubeste fluturii la fel de mult ca si mine, le-a dedicat cateva randuri nascute din aceasta iubire. 
     Tehnica quilling ne ofera si aceasta posibilitate, aceea de a transpune in realitate cateva din ideile noastre de frumos. Tema fluturilor ma urmarea de ceva vreme, dar nu stiam sub ce forma vor prinde contur. In una din seri mi-au aparut in minte asa cum vroiam sa ii fac: 4 fluturi de diferite culori, fiecare in lacasul lui. Au iesit astfel patru casute pentru fiecare fluturas, gata parca sa isi ia zborul. Mi se par atat de delicati si veseli ca este imposibil sa nu aduca veselie pe chipurile celor ce i-ar primi. De aceea ar fi un dar minunat ce poate fi oferit de tinerii miri la nunta lor, ca amintire de la un eveniment unic in viata – prin urmare se pot constitui in marturii deosebite.  
       Ramele sunt confectionate din carton gros texturat, totul este lacuit devenind astfel rezistent si cu aspect de mici bijuterii.  

     Am realizat si un fluture mare, rosu cu negru, pe care l-am integrat intr-un tablou cu flori si frunze, inspirat de Inna 

.       Acum am in proiect un fluturas mult mai mare in mai multe culori. Sper sa il duc la bun sfarsit curand. 
        Va doresc tuturor sa va bucurati de iubire si de fluturii iubirii!
                                                 by vavaly

Povestile copilariei

     Raspundem cu drag invitatiei scrise a Agathei:

    Se spune ca, atunci cand ai copil, incepi sa vezi lumea cu alti ochi. Incepi sa privesti ceea ce te inconjoara prin ochii uimiti si plini de curiozitate ai copilului tau, creste in tine dorinta de a-i putea asterne lumea intreaga la picioare, incerci sa aduni intreaga cunoastere a lumii sub forma de: cantec, poezie, poveste pentru ca puiul tau sa se afle intr-o lume familiara, cunoscuta. 

     Dar mai creste o dorinta puternica, de neoprit: aceea de a il proteja, de a il apara de toate relele lumii, de toata rautatea omeneasca voita sau nevoita. Atat cat este posibil reusim sa o facem: limitam accesul la televizor, selectam prietenii copilului si anturajul familiei, avem grija prin ce locuri mergem si ce anume vede copilul. Incercam sa ii dam raspunsuri cat mai romantate la intrebari ivite din aspectele firesti ale vietii. Dar facem noi bine oare? Nu cumva ne straduim prea mult la acest capitol? Nu cumva de multe ori punem in capusorul lor mic ideile noastre preconcepute de adulti trecuti prin viata? 
     Desi locuim intr-un mediu urban, Dante si Matei au sansa – pe care noi (eu si Maria) nu am avut-o in copilarie – de a avea contact si cu viata plina de pitoresc a satului romanesc, acolo unde oamenii sunt mult mai aproape de ceea ce este firesc si natural, acolo unde oamenii accepta ciclul firesc de nastere-viata-moarte. Invatarea acestui concept incepe in primul rand cu observarea animalelor din gospodarie. Am trecut prin aceasta experienta si cu copilul meu, Dante, care a acceptat ca pe un lucru firesc faptul ca o gaina devine carnita, ca aceasta provine din curtea bunicii si nu vine ambalata de undeva, dintr-un supermarket. La fel s-a intamplat si cu un alt animal sacrificat: a intrat in bucatarie si pana sa ii distrag eu atentia, el a spus cu cel mai firesc aer: “Mama uite, ca dinozaurul…”, in mintea lui imediat a facut asocierea cu ceva cunoscut, cu o imagine familiara si confortabila. 
    De multe ori imi spun ca mintea copiilor este atat de pura incat pana si concepte ca rau sau urat au sensuri mult mai frumoase si firesti decat le dam noi. Imi amintesc si acum cand a descoperit Dante prima data notiunea de “urat”: a gasit o papusica ce reprezenta un soi de vampir, sau vrajitoare. Era neagra, cu dinti mari, par valvoi, o aparitie nu tocmai placuta privirii. I-am vazut ochisorii intrigati, manutele sovaitoare daca sa o atinga sau nu. Atunci i-am spus ca este urata…. asa a gandit mintea mea de adult. El a repetat cuvantul toata seara ( utat – pe atunci nu vorbea bine inca). Incerca parca sa isi intipareasca in mintea imaginea asociata cu acel cuvant. De atunci pentru ceva vreme cam tot ce era negru devenise urat in mintea lui. Cumva i-am creat un stereotip al cuvantului. Cu timpul, incepand sa deseneze sau sa picteze, nu a mai asociat culoarea neagra cu acel cuvant, dimpotriva este un mijloc foarte bun de exprimare a starilor lui prin desene sau picturi. Acum cand scriu, realizez ca de multa vreme copilul meu nu a mai spus despre ceva anume ca este urat. Probabil ca altcineva, cu timpul, va sadi iarasi in mintea lui aceasta notiune, pana cand va putea singur sa discearna si sa faca diferenta intre cele doua notiuni: frumos – urat. 
    Chiar asa stand lucrurile, nu ma simt confortabil sa pun in fata si in mintea copilului meu povestile clasice ale literaturii noastre si ale literaturii universale pe care mintea mea de adult le percepe ca fiind violente (cu o violenta gratuita), cinice, cu umor negru. 
    Din copilaria mea eu imi reamintesc, alaturi de Dante, de carti cu poze frumoase, cu castele si printese, cu povesti cu final minunat, cu personaje amuzante care gandeau asa cum gandeam eu la acea varsta. Imi amintesc de frumoasele poezii ale literaturii noastre, astazi atat de putin amintite sau publicate din pacate. Poate ca pe atunci oferta  de carti pentru copii nu era atat de generoasa ca astazi, dar tocmai pentru ca azi avem de unde alege, cred ca putem evita acele povesti pe care pur si simplu  instinctul nostru de parinte nu le accepta. De ce nu pot alege intre “Capra cu trei iezi” si minunatele povestioare din cartea “Povesti intr-un minut” cu desene ilustrative si pe intelesul copilului? Cine zice ca trebuie sa cunoasca versiunea clasica a povestii cu “Scufita rosie” si nu pe cea cu final amuzant din cartea “Povesti in cinci minute”? Acolo, bunica se ascunde in dulap, lupul este fugarit si pleaca spunand : “Au! au! coada mea…” (asta e inventia mea care pe Dante il amuza foarte tare) – astfel incat aceasta poveste este printre preferatele lui.  O alternativa la fel de frumoasa si bine venita sunt si povestile Claudiei, pline de invataminte si de personaje usor de indragit de catre copii. Eu ma simt norocoasa ca le-am descoperit pe blogul Povestile Lizei.
    Exista acum pe piata povesti despre flori, despre gaze, despre orice altceva. Asa cum exista manuale alternative, la fel exista si povesti alternative. Poate ca aceasta este frumusetea faptului de a fi parinte in vremurile acestea, in prezentul atat de complex in informatii, libertatea de a alege, alternative de a-ti creste copilul. Atasamentul parental nu inseamna doar contactul indelungat si cat mai apropiat cu copilul – privit prin prisma alaptarii naturale la san – de exemplu, ci si constientizarea mediului in care copilul se dezvolta, fie el informational, emotional, educational, cultural etc.
    Maniera in care alegem sa ne crestem copiii  – si implicit maniera in care aleg sa-l cresc eu pe Matei – nu se opreste la deciziile privind hrana si toate celelalte aspecte care tin de sanatatea fizica a copilului, ci si de posibilitatea de a-i dezvolta inteligenta emotionala, de a-i spori increderea, curajul, optimismul etc. De la sanatatea, protectia si cresterea copilului la educatie e doar un pas, practic educatia micutilor include: ingrijirea, nutritia, mediul, invatarea, dezvoltarea si sprijinul direct si indirect oferite prichindeilor nostri. 
    Educatia timpurie a copilului presupune si selectarea evenimentelor, informatiilor la care micutul are acces in sensul de a-l expune experientelor favorabile unei dezvoltari intelectuale, emotionale si fizice, armonioase care sa ofere micutului posibilitatea de a-si exercita dreptul natural la cunoastere si educatie prin joaca, la acestea un rol important avand socializarea si achizitiile culturale. Educatia nu mai este de mult un mijloc de etichetare si sanctiune, ci ofera o viziune umanista, holistica, pozitiva jocului si invatarii. 
    Credem amandoua ca inca din copilaria mica (0-8 ani) copiii au nevoie de sprijin pentru dezvoltarea abilitatilor fizice, intelectuale, emotionale si sociale. Este cunoscut ca micutii invata predominant facand (learning by doing), dar si prin observare si ascultare, astfel ca gasim ca este prima datorie a noastra sa oferim micutilor nostri obiecte, experiente, ocazii intr-un mediu sigur si stimulativ. Aici credem noi ca este important pentru copiii nostri sa selectam un mediu cat mai imbogatit pentru micuti, dar mai ales gasim ca este vital in a constientiza ca micutii se nasc cu abilitati fizice, sociale si psihologice care le permit sa comunice, sa invete si sa se dezvolte, facand astfel ca anii timpurii ai copilariei lor sa fie vitali pentru inteligenta, personalitatea, comportamentul lor social, astfel ca nu pregetam nici un gest in a preintampina motivele de suferinta emotionala inutila si, chiar daca acestea fac parte din viata, credem ca firescul lucrurilor care ii inconjoara pe prichindeii nostri poate fi explicat, asumat si “digerat” daca avem puterea si imaginatia de a recrea frumosul si utilul din toate intamplarile vietii.
      Copiii sunt mult mai impresionati, credem noi, de sentimentele pe care le percep dincolo de cuvinte, de trairile pe care uneori “le imprumuta” de la noi, adultii. Nu poti mima fericirea citind amaraciunea Caprei din povestea lui Creanga, dar poti refuza sa citesti pasaje care pot nascoci idei tulburatoare pentru mintea inocenta a micutilor nostri. Citindu-le, fara sa vrem, punem in intonatia noastra acel dramatism cand vorbim despre: sange, moarte, despartire, dezamagire si alte lucruri impresionante. Si Dante si Matei au fost impresionati atunci cand au vizionat filmul Bolt, de scena in care Penny, fetita, plangea pentru ca a realizat ca i s-a oferit un alt catel decat dragul ei Bolt. 
      Matei a fost impresionat cand Thomas a rasturnat cofragele de ou, sau cand Luna de pe cer se ascunsese intre nori. In mintea lor sunt atat de multe lucruri pe care nu le pot controla, sunt atat de multe zbateri si atat de multe intrebari, incat ni se pare inutil si crud sa ii impovaram suplimentar cu informatii nefolositoare, cu imagini nefiresti si nefamiliare. Poate ca, acum 50 de ani, acele povesti erau percepute de catre copii ca pe ceva firesc, vorbeau despre ceva ce se intampla frecvent: lupul care manca oile sau caprele, nora care isi batea soacra sau sotul care-si batea nevasta. In ziua de azi astfel de lucruri, in familiile normale, nu se mai intampla, nu mai sunt firesti. Copiii nostri au acces la o imensitate de alte informatii mult mai utile si mai necesare vietii de zi cu zi, care sa-i ajute sa devina realisti, practici, implicati si de nadejde. Nici una din noi nu negam valoarea literara si imensa mostenire a literaturii romane imbogatita de fabule, dar refuzam sa traim intr-un prezent al “ochi pentru ochi si dinte pentru dinte”, ci preferam sa deschidem ochii copiilor nostri asupra unei lumi compasive, tolerante, dar neindiferente, ci creatoare de frumos, de inalt, pozitiv si bun. 
     Tot ceea ce am scris aici se refera in primul rand la varsta mica a copiilor, la primii ani de viata, atunci cand doar notiunea de familie si de casa trebuie sa primeze in mintea unui copil pentru a-i crea acel sentiment de siguranta si de incredere in sine, pentru a cladi baza solida a viitorului adolescent si adult. Nu suntem de acord cu teoria, des intalnita, ca trebuie sa cunoasca toate aspectele vietii, fie ele urate sau frumoase. Credem ca este timp pentru toate, ca acel timp va veni, atunci cand copilul va fi pregatit psihic si va avea puterea sa inteleaga, sa discearna. Nu credem ca ii protejam de dezamagiri, daca ii punem in fata imaginilor cu: sange, cu sabii si pusti, cu persoanaje care explodeaza. Practic atat Matei cat si Dante  nu au primit inca nici pana la aceasta varsta (2,10 ani) o arma de jucarie. Dimpotriva, un copil care creste intr-un mediu prietenos, caruia nu ii este ingradita libertatea de exprimare, care capata incredere in propriile forte, isi va forma o personalitate puternica ce va fi in stare sa gaseasca solutii, sa accepte infrangeri si sa mearga mai departe mai hotarat, luptand cu mijloace cinstite si nu cu violenta, minciuna, santaj. 
     Este lumea in care traim violenta, rea ori cinica? Ne dorim o lume mai buna, mai linistita, in care fiecare om sa fie respectat si acceptat? Oare de ce sa nu incepem sa contribuim la aceasta schimbare cu aceasta generatie de copii? Ori cu noi insine inca de pe acum?! Oare nu sta in puterea noastra sa facem acest lucru? Cine ne obliga sa adoptam vechile obiceiuri si sa le perpetuam? Asa cum in alimentatie, in educatie, in sanatate, ceea ce a fost bun odata, acum nu mai este sau trebuie reinventat/inovat, asa credem ca s-a intamplat si in Lumea povestilor. Poate ca si acolo, pe taramul fermecat al basmelor, s-au petrecut  schimbari importante si este de datoria noastra sa le scoatem la lumina. Frumusetea basmelor cu cosanzene si feti-frumosi, frumusetea prezentului nostru nu sunt doar creatii divine, ci si creatiile unor generatii care au continuat sa se adapteze mediilor lor, asadar de ce nu am avea curajul sa scriem noi basmele copiilor nostri si de ce nu am incerca sa le desenam viitorul in toate culorile bucuriei si in cele mai frumoase culori ale fragedei copilarii?
    Despre toate astea si altele la fel a mai scris Maria atat de frumos si impresionant cu 9 luni in urma, in articolul Salvati piticul, articol ce ar trebui sa devina, dupa parerea noastra, un manifest al educatiei timpurii a copiilor nostri. Sunteti invitatele noastre in a transforma acest articol intr-o leapsa, astfel ca nu va ramane de facut sa ne dati de stire despre povestile copilariilor voastre si/sau despre povestile copiilor vostri.
by vavaly & Maria